Ziarul

Se pare ca exista o legatura intre tramvaiul 5 din Heidelberg, cu care merg aproape zilnic, si vorbitorii de limba romana. Si nu ma refer numai la mine.
Iata spre exemplu: aseara m-am suit in tramvai, deja destul de aglomerat, m-am asezat pe unul din putinele locuri libere si mi-am aruncat intamplator privirea pe locul de langa mine, si el liber. De fapt, ocupat de un ziar. Ca orice calator cu transportul public care vede o pagina de ziar in bratele altui calator sau si mai bine uitat pe scaun, am inceput sa citesc ceea ce parea un titlu in limba romana. Mai sa fie, imi zic. Intorc ziarul spre mine si bag seama ca era chiar un ziar in limba romana. In tramvai, in centrul Heidelbergului. Titlul ziarului era ceva de genul "Mesagerul Romanesc", cu articole diverse, de la sfaturi juridice pentru romanii pribegi prin Europa care au probleme cu actele de identitate, pana la articole despre politicienii si potentatii zilei (din Romania adica) sau sfaturi despre cum sa-ti pastrezi frumusetea pana la adanci batraneti.

Dupa ce l-am rasfoit pe indelete, am lasat ziarul acolo, ca poate-l mai citesc si altii. Doamna din fata mea parea vag amuzata ca citesc ziare uitate pe scaun, care mai sunt si scrise in limbi ciudate.

In episodul urmator o sa povestesc despre pregatirile de Craciun pe aici si Weihnachtsmarkt (Piata de Craciun).

Hamburg

Saptamana trecuta am facut o mica excursie in interes de serviciu pana la Hamburg. Hm, frumos oras. Poate cel mai frumos oras din Germania, asa cum spuneau amicii care au locuit acolo vreo doi ani si la care am fost si eu odata in vizita.

Hamburg este orasul cu cei mai stilati, mai relaxati si mai prietenosi locuitori, asa cum spune un alt coleg care a locuit acolo si caruia i se pare ca prin comparatie, locuitorii din Heidelberg sunt morocanosi, neprietenosi si poarta numai blugi. Ma rog, fiecare cu comparatiile si impresiile lui. Vrand-nevrand fac si eu comparatii, si mi se pare in continuare ca mai peste tot in Germania, vanzatoarele de la supermarket, vanzatorii de kebab, taximetristii, ospatarii si majoritatea oamenilor cu care intri in contact sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am intalnit vreodata.

Am ajuns la Hamburg cu un tren Intercity, plecand dimineata la ora sase din Mannheim. Biletul mi s-a parut extrem de scump, doua sute de euro dus-intors la clasa a doua, peste care am mai platit un supliment pentru ca m-am intors cu clasa intai. Asta pentru ca doi colegi isi rezervasera la clasa intai si le-am tinut companie.

Tare impresionata am fost de cat de ok e calatoria cu intercity-ul. Scaune comfortabile, masute, prize in care sa-ti vari alimentatorul de laptop, vagon restaurant cu gustari si bauturi calde. O droaie de persoane imbracate business calatoresc cu trenul pentru intalniri de afaceri. Langa mine, in timp ce eu sforaiam usurel iar trei scaune mai incolo, un nene sforaia cat pentru tot vagonul, o doamna si un domn chiar pregateau o intalnire de afaceri. Isi intinsesera hartiile pe masuta dintre scaune si discutau propuneri si cifre. Mi s-a parut foarte practic, chiar mai eficient decat sa calatoriesti cu masina, sa profiti de timpul in care esti pe drum, mergand cu trenul. Poti sa-ti verifici mailul, sa pregatesti prezentari, sa vezi un film sau sa citesti o carte.

In Hamburg am stat numai doua zile, in timpul zilei la discutii de serviciu iar seara, bineinteles, entertainment.

Unul din colegi ne-a pregatit o surpriza: ne-a invitat in "Dungeons" - un soi de combinatie intre muzeu si camera ororilor, care exista in mai multe orase mari si povesteste istoria neagra a orasului, toate catastrofele din care a supravietuit. Baiat organizat, colegul ne-a aratat inainte de a pleca site-ul Dungeons, iar eu m-am uitat repejor si mi s-a parut o chestie cool, asa ca am topait incantata. La fata locului, am constatat ca partea horror e cam prea mult pentru mine. Mai precis, am inceput sa tip cam de la intrare, spre amuzamentul celorlalti vizitatori. Cadea un lant, tipam. Se deschidea o usa, tipam iar. Ghidul era un tip care ar fi fost dragut daca nu era machiat ca si cum taman il dezgropase cineva, dupa ce se batuse cu mafia si fusese ingropat de viu vreo cativa ani. Cred ca a prins drag de mine, pentru ca in timp ce vorbea pe un ton calm si relativ lugubru, din cand in cand ridica tonul si se indrepta brusc spre mine. Iar eu, normal, tipam. Am inceput sa am indoieli serioase ca o sa rezist nouazeci de minute in stilul asta. Asa ca am recunoscut cinstit fata de colegi, daca mai era cazul, ca-s fricoasa si ca vreau sa ies. Intre timp, individul ne bagase pe toti intr-un lift lugubru si incepuse sa ne explice ca liftul are un nume (pe care, de groaza, l-am uitat) si ca din cand in cand cere cate un sacrificiu uman. Oh Doamne. Normal ca am tipat din nou. In clipa in care ne-a invitat pe o placa subreda in centrul liftului, si ma gandeam ca o sa ne prabusim cu totii in catacombe, am cedat si am zis, clar si raspicat, ca vreau afara. Individul m-a intrebat daca mi-e frica (ce intrebare), dupa care m-a invitat sa merg cu el in biblioteca. Deja-mi dadeau lacrimile. Am tipat ca nu vreau in nici o biblioteca, vreau afara. In sfarsit, o colega miloasa a pretextat ca si ei i-e frica de intuneric si a iesit impreuna cu mine. Afara am rasuflat usurata si ne-am dus sa bem un vin fiert la barul cladirii, unde ne-am asezat la o masa linistita la fereastra, direct langa un cosciug cu un buchet de flori pe inevitabilul schelet.

Ok, dupa o cana cu vin fiert, scheletul parea prietenos, toata treaba cu Dungeons-ul de-a dreptul haioasa, iar colega afla cu mirare ca afara e luna plina. De fapt, admiram felinarul de peste drum.

Seara a continuat apoteotic cu o masa pe cinste la un restaurant foarte stilat, unde menu-ul consta din noua feluri miniaturale servite unul dupa altul, unul mai delicios ca altul. Nu i-a luat prin surprindere faptul ca-s vegetariana, aveau ceva pregatit si pentru mine. O nebunie de decoratiuni si arome, de eram cat pe-aci sa tip din nou, de data asta de incantare.

Desi ni se lipeau ochii de somn, colegul cel petrecaret ne-a invitat pentru un ultim cocktail la hotelul Kempinski. Singurul lucru care m-a convins a fost ca acolo s-a filmat nu mai stiu care din filmele cu James Bond. Fire autentica de turist, nu puteam sa ratez sa merg intr-asa un loc istoric, sa beau un cocktail - de data asta nonalcoolic, cu iaurt, ca altfel iar vedeam luna plina..

Fascinatia limbii romane

Nu a trecut o zi, de cand sunt in Germania, in care sa nu vorbesc cu cineva in limba romana. Intotdeauna, in drum spre casa, in autobuz, in tren sau la serviciu, la cantina – mereu ma intalnesc cu colegi romani. Cu ceva timp in urma, in tramvai, o fata m-a intrebat de vorba pe romaneste pentru ca ma auzise sporovaind cu o prietena care coborase deja. Fata era din Romania, mutata de ani buni, si avea o cutie cu o pisica, prilej sa conversam vreme de cateva statii despre pisica si alte subiecte mai putin interesante.

Am avut ocazia sa constat si cat de interesanta poate fi limba romana pentru straini. Se discuta in general cu placere despre limbile straine, care in ce familie este si cu ce alta limba se aseamana. La fel si despre limba romana, sunt des intrebata care-i treaba, iar oamenii afla cu mirare ca seamana cu italiana, spaniola si franceza, si ca nu e o limba slavica in ciuda faptului ca ne invecinam cu rusi, bulgari si ucraineni. In plus, imi place sa ma infoi in pene ca inteleg o gramada din ce se vorbeste in spaniola sau in italiana, chiar daca n-am studiat o boaba in viata mea.

Revenind, deunazi eram in gara cu doua amice romance si asteptam trenul spre Heidelberg. Evident ca sporovaiam diverse, vorbind probabil toate trei deodata dupa tipicul feminin. La un moment dat, fetele s-au oprit din conversatie, s-au uitat perplexe la mine si m-au intrebat daca “l-am vazut pe ala”. Mai precis, un domn intre doua varste, mic de statura si rozaliu la fata, care se oprise la un metru de noi si ne sorbea toate cuvintele, cu un zambet pana la urechi. Nu-l remarcasem pana atunci. O fi roman, ne susotim noi. Il intreb daca vorbeste romaneste, nema, nu parea sa priceapa. Am scapat de privirile lui insistente si zambitoare abia cand ne-am urcat in tren, nu inainte sa ma intrebe “italiano?”. Nu, rumeno, ii zic eu si, conform principiului sanatos invatat din copilarie, ca nu-i bine sa intri in vorba cu straini, ne-am retras strategic toate trei in alt colt de vagon.

In aceeasi seara, dupa ora de yoga ma indreptam grabita spre statia de tramvai, sa merg spre casa. Aproape de statie, se apropie de mine un tanar, isi cere scuze si ma intreaba daca vorbesc germana. Sigura ca-i unul din tipii care-si pierd timpul pe strada si incearca sa te tapeze de 1-2 euro sa-si cumpere tigari sau bautura, mormai ca nu si plec mai departe. Tanarul, scai dupa mine. “Romana?” ma intreaba. De data asta ma opresc, socata, si dau cartile pe fata: ok, vorbesc si germana, si romana, si ce doreste ma rog? La care tanarul incepe sa-mi turuie ca vrea sa studieze un semestru limba romana, care-i place foarte mult, stie deja sa zica “multumesc”, are nevoie de un dictionar roman-german si nu stie unde-l poate gasi. S-a gandit sa ma intrebe taman pe mine, pentru ca m-a auzit vorbind romaneste in tramvai cu cateva saptamani in urma. M-am ingrozit de-a dreptul la ideea, putin paranoica probabil, ca am fost urmarita, mai ales ca se apropiase inca un tanar zambitor si urmarea discutia. Incurcata, i-am balmajit sa caute pe internet, sa se duca la un curs sau ceva, si ca eu am un dictionar dar e acasa in Romania si n-am idee unde gasesti asa ceva in Germania. Tanarul, vizibil cu chef de vorba, m-a mai tras de limba cum e cu accentul si cum e mai bine sa zica “multumesc”. Eu i-am spun sfatoasa sa puna mana mai intai pe gramatica si sa invete vocabular si abia dupa aceea sa-si faca probleme cu accentul. Dupa care mi-am cerut scuze ca nu-l pot ajuta cu mai multe si am fugit sa prind tramvaiul. Toata seara m-am gandit ca poate era de datoria mea sa rog pe cineva sa-i cumpere studentului un dictionar din Romania si sa i-l aduca. Uite asa am ratat sansa sa ajut un tanar german sa invete limba romana.
Intr-adevar, vorbesc des in tramvai in romana cand sunt cu vreo colega. Dar nu m-am gandit nici o clipa ca cineva o sa remarce ca vorbesc o limba atat de fascinanta si o sa ma intrebe unde se gasesc dictionare romano-germane.

Mica venezueleanca din tramvai

In timp ce asteptam ieri tramvaiul sa merg spre statie, a aparut o mamica pe bicicleta, cu un copil mic in cosul bicicletei si inca o fetita de 4-5 ani. Intr-o germana la fel de stricata ca a mea, m-a rugat daca pot sa iau eu fetita cu mine. Cum ea amesteca germana cu spaniola, iar eu visez uneori ca vorbesc sau macar inteleg spaniola, italiana sau alte limbi romanice, i-am spus sa-mi zica in spaniola, ca sa ma lamuresc unde anume si pentru cat timp vrea sa-i preiau fetita. Pana la urma am inteles ca ea urma sa mearga cu bicicleta, iar fetita sa vina cu tramvaiul si sa se reintalneasca intr-o anumita statie. Zis si facut. Am ramas cu fetita care a inceput sa-mi povesteasca diverse lucruri in spaniola: uite ce catel mic si frumos, bunica ei din Venezuela are un catel si trei pisici, si cum se face ca eu vorbesc spaniola? Dragut din partea ei sa se mire, politicos, ca vorbesc spaniola, cand eu abia legam doua vorbe si din alea, una iesea tot in germana. M-am chinuit sa-i explic ca sunt din Romania, si a dedus singura ca limbile se aseamana. Ne-am urcat in tramvai, am mai stat un pic de vorba (eu aproband tot ce-mi spunea cu "si, si, si..") si apoi a coborat la statia ei. Mama ei era deja acolo si o astepta.



Poate ca e un antrenament bun, sa obisnuiesti copii de mici sa fie independenti. Mai demult ma miram cum o familie de prieteni il lasa pe baietelul lor de doi ani sa manance singur, cu furculita, inclusiv spaghete - care evident zburau in toate partile. Iar de cand a inceput scoala, observ ca dimineata, in timp ce fug spre tramvai, pe langa mine tropaie somnorosi pe strada o gramada de pusti care merg singuri la scoala.

Apropos de tramvai, am constatat pe pielea mea nu numai ca vine la timp, dar uneori vine chiar cu doua-trei minute mai devreme. Mi s-a intamplat sa plece chiar din fata nasului meu uluit, cand tocmai treceam strada. Asa ca de atunci, dimineata fac un pic de jogging sa ajung mai devreme in statie. Si recuperez dormind apoi in tramvai, in tren si chiar la serviciu unde insa ma stradui sa-mi tin ochii deschisi si nasul in monitor.

Cu trenuletul pe Neroberg

Din peripetiile weekendului trecut: in primul rand, vremea a fost izbitor de frumoasa, soare cat-ii ziua de lunga si cald ca vara. Asa ca, dupa o runda de shopping sambata, duminica am iesit la plimbare. Am nimerit intr-un oras, Wiesbaden, de unde am luat trenuletul si am urcat pe deal. Foarte frumos peisajul si boem drumul, dar partea interesanta e chiar trenul, care se cheama Nerobergbahn. Si anume, trenuletul, care nu parcurge o distanta prea mare, nu e actionat nici electric, nici cu aburi sau stiu eu ce altceva, ci doar de forta gravitatiei si de incarcatura de apa. Treaba merge asa: un trenulet e jos, la baza dealului, iar celalalt sus. Cele doua trenulete merg pe aceeasi sina, legate unul de celalat cu cabluri. Trenuletul de sus primeste o incarcatura cu apa, apoi isi da drumul la vale (exista un om care manevreaza frana, deci nu e ca la formula 1) si trage in contrasens trenuletul celalalt. La un moment dat, trenuletele se petrec, intr-un loc unde sina se bifurca. Trenul a fost construit la 1888 si functioneaza si azi dupa acelasi sistem.



Sus pe Neroberg este un restaurant dragut, cu mese, scaune si sezlonguri scoase afara, chiar cu un fel de plaja pentru vizitatorii restaurantului. Iar cativa metri mai incolo incepe Kletterwald - locul de care am mai povestit - unde te poti catara din copac in copac, pe tot soiul de sisteme de franghii, butoaie, trepte din lemn, la 8-15 metri inaltime si asigurat cu corzi. Nici de data asta nu ne-am catarat si noi prin copaci, doar ne-am holbat la curajosii mici si mari care se distrau sau transpirau pe trasee.



Tot in weekenduri au inceput peste tot prin localitatile mai mici din Germania un soi de festivaluri ale recoltei. La care cu mic cu mare vin la iarmaroc, se dau in calusei, beau must si mananca tot soiul de specialitati precum placinta cu ceapa (pe care n-am probat-o inca). Acolo unde am fost noi, la primarie organizasera ditamai sala cu mese, mancare si muzica live, dar muzica tipic germana, care merge bine cu beri multe, l-a pus pe fuga pe prietenul meu. Sau posibilitatea ca eu sa ma amestec in multime si cine stie, sa ma apuce iar dansatul pe mese.

Posta si Marketingul

Pentru ca ne-am mutat de curand, prietenul meu a anuntat schimbarea de adresa la posta germana (Deutsche Post) ca sa primim corespondenta la noua adresa. Sa primim, inseamna doua plicuri pe luna eu si cinci plicuri pe zi, inclusiv reclame, el.


De curand, am primit si eu si el cate un plic gros de la posta germana. Inauntru, o brosurica si un set de reclame, cu oferte pentru cei care se muta.


Brosurica m-a dat gata: personalizata cu numele meu peste tot, oferea informatii despre serviciul de redirectionare a corespondentei, dar si multe alte chestii interesante. De exemplu: o carte postala pe care o poti returna la Deutsche post, in care corectezi daca ti-au gresit ceva la nume sau adresa. O lista de institutii pe care trebuie sa le anunti ca te-ai mutat. Cateva folii cu etichete de diverse marimi, cu numele meu tiparit, pe care le pot lipi pe interfon sau usa. Cateva oferte de ziare care-ti vin gratis la noua adresa, timp de cateva saptamani. Carti postale prin care poti comanda cataloagele bine-cunoscute, gen “Neckermann”, la noua adresa. Oferte de carti care se comanda prin posta, abonamente tv, publicatii. O fila cu numere telefonice de urgenta. Carti postale pe care le poti trimite la prieteni, sa-i anunti ca te-ai mutat.
In maldarul de publicitate pe care-l primim in fiecare zi, plicul de la Deutsche Post m-a lovit drept in sufletul meu de om de marketing: ce inseamna sa faci publicitate bine directionata, care ofera omului ce are nevoie, atunci cand are nevoie.

Despre drumurile mele zilnice pana la serviciu si inapoi: tocmai ma obisnuisem cu traseul tramvai-autobuz, cand in dimineata de luni m-am trezit ca tramvaiul ajunge in cu totul alta parte decat eram obisnuita. Am regandit repede traseul si am luat alt autobuz, dar cum statia era mai departe de firma, am mers si pe jos cam un sfert de ora, prin lanurile de porumb din apropiere. A fost frumos totusi pentru ca niste oameni tocmai taiau iarba si m-a incantat un miros de fan proaspat, care mi-a facut dimineata de luni mai frumoasa. A nu se intelege ca lucrez la o firma agricola: in cladirile de langa lanul de porumb se produce software.

O scurta lectie de limba germana – chestii care mie mi se par inedite:

• La germani, “fata” se spune “das Madel” sau “das Madchen”, ambele la genul neutru. Adica fata e de gen neutru, in timp ce baiatul e de gen masculin. Ca sa fie treaba clara, cand se marita, fata devine “die Frau”, deci in sfarsit capata gen feminin.


• Alte diferente de sex: o fata petrecareata e un "soarece de petrecere" (“Party-Maus”), iar un tip petrecaret este un “leu de petrecere” (“Party-Loewe”). Cum petrec soarecii si leii impreuna, nu prea inteleg. Apropos, soarece in germana este de gen feminin, “die Maus”.



• La coada (coada la care stai sa cumperi ceva), i se spune “Schlange”, adica “sarpe”. Cum ar veni, nu “stai la coada”, ci “stai in sarpe”.



• Tot vorbind de animale: daca te obsedeaza ceva, o melodie, ai un “vierme in ureche” adica “ohr-wurm”. Daca simti nevoia sa-ti dregi vocea, ai o “broasca in gat”, adica “Frosh im Hals”.
  
  
• Despre ceva “foarte-foarte”, “extrem de”, se mai spune ca e “Sau” – adica “porc”. Foarte folosite sunt “porc de ieftin” (“sau-billig”, si in reclame) sau “porc de scump” (“sau-teuer”).

„Wii would like to play“: cum sa faci febra musculara de la jocuri pe calculator

Weekendul trecut am fost iar la o petrecere nemteasca, la ziua unui amic de-al prietenului meu. La petrecere, am constatat ca iar nu stiu sa ma amestec omogen cu ceilalti invitati, probabil din cauza conversatiei din care intelegeam taman jumatatea care nu ma interesa. Sau poate ca si ce nu intelegeam era la fel de plicticos. Am incercat eu o glumita la inceput, cum ca o sa beau ceva si apoi o sa ma desfasor, dansand pe masa. De fapt, asta spun la toate petrecerile, ca sa am ce primi reprosuri ca nu m-am tinut de cuvant. Revenind la petrecere, taman cand sa cad sub masa de plictiseala, sarbatoritul a scos din cutie un joc Wii, primit cadou, si s-a schimbat complet atmosfera.

Wii este o consola care se ataseaza la calculator, cu jocuri care se bazeaza pe miscarea omului implicat. Cum sa zic mai simplu: omul tine o telecomanda in mana si se misca, iar personajul lui de pe calculator se misca in acelasi fel si executa comenzile date. Deci, daca joci bowling, executi o miscare ca si cum ai arunca mingea, iar personajul de pe ecran arunca mingea odata cu tine. La fel daca joci tenis. Daca boxezi, ai doua telecomenzi si boxezi aerul, in timp ce personajul tau din joc boxeaza in acelasi fel adversarul, tot din joc. Evident, trebuie sa fie gol in jurul tau si sa te tii bine de telecomanda, ca sa nu spargi monitorul, geamurile sau alte obiecte si sa nu caftesti accidental persoane din lumea reala.

Eu si prietena sarbatoritului le-am dat lectii de box baietilor, facand adversarul knock-out in cateva minute. Dupa o repriza de box la unu noaptea am adormit in toiul petrecerii pe canapea, iar a doua zi aveam febra musculara. Asa ca am avut o revelatie: cum e sa faci febra musculara, jucand jocuri pe calculator. Mi se pare o super inventie, acest Wii. Iata un clip haios despre Wii, care arata ca oamenii ar plati si o gaina pentru el, daca japonezii ar accepta plata in natura.

Tot saptamana trecuta am mai facut o plimbare cu mama prin Heidelberg, unde am urcat pana la castelul medieval care vegheaza de pe o culme tot orasul, ca sa ma exprim poetic. Mama, o pasionata de natura care obisnuia sa pretinda ca stie toti copacii, dupa aspect, a dat de o specie noua in parcul castelului. Ne-am dus mai aproape de copac si ne consultam daca fructele, un fel de castane, or fi comestibile. Langa noi misuna pe sub copac inca o doamna, la care mama s-a dus cu un zambet larg sa o intrebe, in engleza, daca stie ce copac e. Doamna a dat incurcata din cap, asa ca am sarit in ajutor si am intrebat-o in germana. La care doamna, deja si mai incurcata, ne-a raspuns in cea mai neaosa romana “nu stiu, nu stiu”. Au urmat pupaturi si imbratisari intre mama si doamna respectiva, incantate ca se regasesc romance in cele strainatati. Dupa ce ne-am intretinut un pic cu familia doamnei, am mai mers cativa metri si am dat de alta familie de romani. Iar salutari si schimburi de amabilitati. Pe langa noi, au mai trecut niste romani care ne-au auzit vorbind si ne-au salutat si ei. La al patrulea grup pe care l-am auzit vorbind romaneste, mama din fericire obosise de atatea amabilitati si a tacut chitic, n-a mai intrat in vorba. Deja erau atat de multi turisti romani incat eram ca in tara, unde totusi nu poti sa te opresti sa vorbesti cu toata lumea de pe strada.

O dilema de genul asta am si eu la firma, unde unii zambesc si saluta, chiar daca nu te cunosc. Asa ca stau si eu mereu la indemana cu cate un zambet, ca nu se stie cand am nevoie sa-l returnez cuiva.

La lucru, ma ocup acum de website-syndication, adica ma stradui sa pun in functiune website-uri pentru diverse tari europene, cu ajutorul colegilor din tara care trebuie sa aprobe continutul si al echipei de programatori web, care face de fapt toata treaba. Nu e extrem de palpitant, dar ma gandesc ca am sigur si de aici ceva de invatat. De exemplu, putin project management, adica cum sa-i bati pe altii la cap ca sa faca o treaba pentru care dupa aceea primesti tu credit. Desigur, este o definitie aproximativa, adica ce am inteles eu din project management pana acum.

Poate ca munca mea de acum nu-i foarte palpitanta, dar nu duc lipsa de adrenalina. De exemplu, vineri mi-am scapat telefonul mobil nou, de la firma, in toaleta. Din pacate, nu pare sa fi fost rezistent la apa. L-am sters cum am putut si tot incerc sa-l pornesc de atunci. In ultimul timp am tot vazut experimente cu telefoane, ba la televizor, de genul bagat telefon mobil in cuptor cu microunde si dat drumul la cuptor; ba pe internet, introdus noul telefon iPhone intr-un mixer, dat drumul la mixer si turnat rezultatul intr-un pahar. Dupa ambele experimente, telefonul nu a mai mers – dupa al doilea era de fapt chiar praf si pulbere. Ma intreb ce sanse am eu sa mai mearga telefonul meu scapat in apa.

Halal de palpitant. Adrenalina e de fapt ce i s-a intamplat unui prieten, care a asistat la un jaf in plina zi, la Stockholm, intr-un supermarket. Tipi cu fata acoperita si cu cutite in mana, care jefuiesc casa unui magazin chiar in fata ta. Cred ca nu-ti doresti sa vezi asa ceva prea des.

Ciquita in noul apartament

In sfarsit, ne-am mutat in noul apartament. Daca facem abstractie de cutiile stivuite intr-una din camere, de mocheta nu tocmai noua si de lipsa (partiala) a dulapurilor, totul e minunat. Mama este din nou la mine si ma ajuta la treburi, de fapt le face ea pe toate, timp in care prietenul meu e plecat la un training, eu lucrez iar pisica noastra doarme, cotrobaie prin toate colturile, vaneaza muste sau se bucura de privelistea de pe terasa.

Apropos de pisica mea, Amaya Ciquita Bonita, dupa cum toti prietenii si cunoscutii mei stiu ca o cheama, am facut un top cu cele mai interesante lucruri pe care le-a realizat in cariera ei de pisica de casa – unde a fost promovata de la stadiul de mica pisica vagaboanda:

• La primul ei brad de Craciun impodobit, fura bomboanele rafaelo din brad si le rontzaia partial, iar mama ma certa pe mine pentru ca pe covor erau ambalaje si nuca de cocos imprastiate.


• De fapt la toti brazii care au urmat, a despuiat pomul de beteala din partea de jos si si-a facut guler din ea. Sau pur si simplu a facut-o bucatele si a imprastiat-o prin toata camera. Oricum, brazii nostri au devenit, odata cu venirea Ciquitei, un soi de arta abstracta.


• Odata, cand am avut musafiri si au fost invitati sa se aseze la masa, prima care a sarit pe scaunul din fruntea mesei a fost tot Ciquita. A fost rugata sa cedeze locul si sa manance din farfuria ei de pe podea.


• Printre lucrurile de mancare pe care le-a furat: porumb fiert pe care l-a mancat pe jumatate, peste prajit, iaurt din canile noastre nesupravegheate. Daca nu poate sa fure, cere – se intinde cat e de mare pana la marginea mesei si ridica o labuta cat poate ea de sus, la modul “da si mie”.


• Ii place sa “stea de vorba” la balcon cu vecinii. Daca nu e nimeni la fereastra, pare realmente dezamagita.


• Daca sunt musafiri care stau mai multe zile in vizita, le cere de mancare si se poarta dragalas cu ei pana primeste ceva, apoi le trage cate o labuta si pleaca.


• Nu-i plac copiii, cu cat sunt mai mici cu atat se sperie mai tare de ei. Cand au venit nepotii mei, a fost tot timpul pierduta de frica, a mers tiptil pe langa pereti si s-a varat sub pat sau sub cada la fiecare semn de pericol si a uitat si de mancare.


• Are ore timpurii de trezire, de obicei inainte de sase dimineata. O tortureaza pe mama in diverse feluri, inclusiv deschizand si trantind usile la dulapuri sau zdranganind jaluzelele, pana cand mama se scoala si-i da sa manance.

Mama, eroina de blog fara sa vrea, m-a rugat sa precizez ca de data asta a reusit sa iasa singura din aeroport, fara sa se mai rataceasca si fara sa se mai tina dupa alte persoane care aveau zboruri de legatura si prin urmare ajungeau la alte porti de imbarcare. Singurul lucru cu care nu se poate impaca este tariful pentru transportul Ciquitei, si anume zece euro pe kilogram de pisica plus cusca de transport. Diferite metode au fost incercate pentru optimizarea costului, de la regim pentru pisica in vederea scaderii drastice in greutate – n-a functionat – pana la negociatul cu functionarii de la aeroport, relativ la cat cantareste de fapt pisica. Asta a functionat doar la Bucuresti, spre mirarea nemtoaicei de la check-in din Frankfurt, care n-a inteles de ce pisica a cantarit cinci kilograme la plecare si opt la intoarcere.
Si aici in casa unde este noul apartament exista un iepure, care insa iese doar din cand in cand din casa si sta in gradina intr-un soi de tarc. Ieri Ciquita l-a vazut de la fereastra si parea interesata de el. Sper ca nu i-a trecut prin cap sa-l manace. Oricum, iepurele e mai gras ca ea.

N-am facut un progres extraordinar, relativ la cat imi ia sa ajung la servici. Acum merg cu un tramvai si cu un autobuz, mai mult de o ora. Oricum, ma consoleaza faptul ca autobuzele si tramvaiele ajung in statii la ore fixe, poti sa-ti faci traseul pe internet, ca sa stii exact cand pleci si cand ajungi, iar intarzierile sunt minore. Drumul de fapt ar dura mult mai putin daca autobuzul respectiv nu s-ar invarti in cerc prin diverse localitati mici. Sau daca as avea eu masina. Momentan ma delectez cu dormitatul in autobuz in fiecare dimineata, incercand totusi sa nu cad la curbe peste pasagerul de pe scaunul de langa mine. Si-mi trec prin cap tot soiul de idei, de genul, ce bine ar fi sa existe in autobuz un soi de canapele unde sa poti dormi de-a binelea si sa te trezesti de exemplu intr-o ora la destinatie.

New York - Nunta

Dupa experienta multor nunti romanesti si a uneia nemtesti, a venit timpul unei nunti americane. O nunta cu atat mai interesanta cu cat mirii au fost, el, american alb, iar ea, jamaicana de culoare (nu stiu daca toti jamaicanii sunt de culoare). El, la a doua casatorie, ea mai tanara cu cincisprezece ani, frumoasa si irezistibil de tonica.

Cred ca iti dai seama de amploarea lucrurilor intr-o relatie de acest gen abia cand vezi cele doua familii si grupuri de prieteni reunite. A fost o nunta mare si realmente ca in filmele americane, cu repetitie, o duzina de domnisoare si cavaleri de onoare imbracati la fel si o punere in scena demna de un show american. Nunta a fost intr-un club pe malul marii, cu ceremonie in aer liber, oficiata de un preot de culoare, simpatic si spiritual. La inceput am crezut ca maestrul de ceremonii, tot un tip de culoare, imbracat la patru ace, cu cercei si cu ochelari de soare, este preotul, si m-am amuzat copios sa vad primul preot cu cercei. Adevaratul preot si-a facut aparitia mai tarziu si nu purta cercei.

N-au lipsit intrarile succesive, pe cantece de tip "I will love you forever", ale mirelui, cavalerilor si domnisoarelor de onoare, a fetitelor care arunca petale de flori (una din ele plangand teribil de stresata de importanta rolului) si finalmente a miresei. Ceea ce nu vazusem in filme a fost o intrare similara, pe muzica de show, a acelorasi personaje cheie in restaurantul unde a avut loc petrecerea, cu prezentarea tunatoare a maestrului de ceremonii si in aplauzele invitatilor. Probabil inca un obicei american.

Trebuie sa recunosc ca aripa jamaicana a petrecerii a fost de milioane, erau foarte colorat imbracati, femeile cu rochii sexi, unele aproape de cabaret, barbatii cu atitudinea si coafurile lor cool si multi din ei cu nelipsitii ochelari de soare. Unul din ei nu si-a scos nici macar o clipa ochelarii de soare, am ajuns sa credem ca poate i-a purtat prea mult si i s-au lipit de cap. Muzica nu ne-a inselat asteptarile: a inceput cu Bob Marley, a continuat cu Frank Sinatra (mirele fiind fan al lui) si apoi tot restul serii cu oaresce melodii saltarete carora nu stiu cum sa le spun, reggae, rap, ceva intre ele, in orice caz jamaicanii au fost in elementul lor si au dansat tot timpul. La primul dans eu si prietenul meu ne-am trezit in mijlocul unei scenografii de genul doi la stanga, doi la dreapta, unu-n spate si hop-hop, pe care toti americanii stiau s-o danseze. Un soi de macarena-pop pe care ne-am chinuit s-o prindem si noi, dupa ce ne-am lovit de toata lumea, aratand probabil ca fraierii care o iau in alta directie cand toata lumea danseaza frumos si organizat.

Petrecerea a tinut numai pana la doisprezece noaptea, spre marea noastra dezamagire, dar si a mirelui, abia incalzit de cateva dansuri cu frumoasele jamaicance.
Spre informare: la americani nu se fura mireasa, dar comesenilor mei li s-a parut o idee draguta. Cine stie, poate ca la urmatoarea nunta la care respectivii vor participa va fi prima mireasa americana furata in stil romanesc.
Poze de la nunta sunt aici.

New York, New York

Saptamana trecuta am calatorit pentru prima data in America, la New York, intr-o mica vacanta si pentru nunta unui prieten si coleg de-al prietenului meu. Mai jos sunt cateva impresii proaspete si destul de haotice, pentru ca abia m-am intors, mi-e foarte somn si probabil ca am chestia aia care se cheama jetlag. Totusi, zborul cu avionul peste ocean a fost foarte placut cu singapore airlines, am fost impresionata de entertainmentul de la board (puteai sa alegi dintr-o multime de filme noi, muzica, radio, jocuri) si de faptul ca am primit pernuta, patura si sosete groase. Si de stewardesele mignone, dragute, machiate si cu uniforme foarte frumoase.
Pentru ca am vazut deja multe locuri mai mult sau mai putin frumoase, mi-am propus sa nu mai merg la pomul laudat cu asteptari prea mari. Asa ca am plecat la New York cu ideea ca vizitez unul din cele mai celebre orase ale lumii, dar fara sa ma astept sa fiu foarte impresionata.
Dupa primele zile in SUA, am ajuns rapid la concluzia mareata ca aici lucrurile stau in mare cam ca in Romania. In sensul ca si aici sunt diferente foarte mari – oameni frumosi, bine imbracati si sarmanti, versus oameni a caror atitudine sau inteligenta lasa de dorit; locuri frumoase si ingrijite, versus blocuri mohorate si inghesuite. Oameni foarte bogati si oameni foarte saraci. Am mai remarcat ca majoritatea masinilor au schimbator automat de viteze si ca strazile sunt destul de proaste (aici inca o asemanare cu Romania). Pentru ca nu am stat decat cinci zile in State si n-am vazut prea multe lucruri, asemanarile se opresc aici.

Noi am stat la un hotel intr-o mica localitate tipic americana, la aproape o ora de mers cu trenul de New York. Prinsi intre jet-leg, shopping, pregatirile pentru nunta si nunta propriu zisa, n-am apucat sa vedem tot ce ne propusesem in marele oras. Doar o zi am umblat pe indelete in downtown, in care am facut si o croaziera de trei ore („circle line“) de jur imprejurul Manhattanului, cu un ghid sarmant care ne-a povestit o gramada de lucruri interesante.



Da, am ramas cu gatul stramb uitandu-ma la zgarie norii din Manhattan. Forfota de pe strazi nu ne-a placut in mod special, ca de obicei in marile orase, sunt prea multe masini si prea multi oameni grabiti. Nu ne-a venit sa credem ca, in toata harmalaia si aglomeratia de pe strazi, multi oameni luau masa de pranz la mese scoase afara din restaurant, pe trotuar. Asta desi nici o raza de soare nu ajungea pana jos din cauza zgarie-norilor.
New York e un oras vechi de aproape patru sute de ani si sunt tare curioasa cum arata, sa zicem, in secolul trecut, inainte sa apara zgarie-norii de azi. Pentru ca n-am vazut decat o mica bucata din Manhattan si am ratat o gramada de atractii turistice, probabil ca sunt doar un pic mai breaza decat cand am venit, in ce priveste istoricul locului. Inafara de zgarie-nori, am avut totusi timp sa mai observ ca exista multe dughene mici pentru lustruit pantofii, probabil pentru businessman-ii care trebuie sa ajunga cu pantofii curati la birou.
Grand Central Station a fost o surpriza placuta. Cea mai mare statie de tren si metrou din Manhattan este o cladire cu sali spatioase, decorate clasic, cu tavane arcuite, aurii si lustre cu becuri care dau o lumina placuta. Plus coridoare cu magazine mici si cochete, o piata impresionanta de alimente, cu tonete atractive de fructe, legume, patiserii sau mancare gatita. Absolut tot ce ar avea nevoie sa cumpere un new-yorkez grabit, la sfarsit de zi, inainte de a lua trenul sau metroul spre casa.
Ca orice turist, sunt foarte curioasa cand ajung intr-un loc nou care sunt preturile proprietatilor – cat costa sa inchiriezi sau sa cumperi un apartament sau o casa acolo. Ei bine, ghidul ne-a spus ca in Manhattan chiriile pentru un apartament de o camera ajung la trei mii de dolari, iar pretul de vanzare pentru o camera intr-un apartament este de aproximativ un milion de dolari. Adica, trei milioane de dolari pentru un apartament mediu de trei camere? Mi se pare scandalos si new-yorkezii cu care am vorbit sunt de aceeasi parere. Ce n-am reusit sa aflu, este cam cat castiga respectivii new-yorkezi ca sa-si permita atare chirii (nu vorbesc de cumparat o casa). Evident insa ca foarte multi locuiesc in suburbii, unde preturile sunt mai rezonabile si este si mai multa liniste. Casele americane din orasele mici mi s-au parut insa in marea majoritate destul de mici, cu gradini minuscule si fara stil. Ok, acum vorbeste pretentioasa din mine, care a crescut si a trait toata viata la bloc. Apropos, am trecut cu trenul prin Bronx, cartier al New Yorkului care e la cativa kilometri de luxul din Manhattan, si am remarcat o multime de blocuri urate, vechi, pe langa care majoritatea cartierelor bucurestene sunt de-a dreptul luxoase.

Am auzit de multe ori ca mancarea americana este rea si ingrasa. Adevarul e ca de obicei la mijloc. Am mancat si prost – inclusiv la micul dejun, care nu se compara cu cel din hoteluri similare din Europa – dar si in restaurante bune, cu servire rapida si atenta si cu preturi mici in comparatie cu cele din capitalele europene, poate si pentru ca dolarul a tot fost in cadere libera.
Motiv de altfel sa ne petrecem o zi intreaga la cumparaturi, intr-un orasel incantator cu peste doua sute de magazine „outlet“, cu marci cunoscute la preturi foarte bune. Acolo mi-ar fi placut sa mai raman vreo doua zile cu cardul de credit al prietenului meu. Tot acolo o israelianca vorbareata m-a pacalit sa cumpar o sare exfolianta cu aproape cincizeci de dolari, dupa ce m-a spalat pe maini, m-a dat cu crema, m-a bibilit si m-a vrajit de pana la urma am zis da. Am reusit insa sa zic nu la toate tentativele ei de cross-selling, plecand numai cu sarea-n traista si cu speranta ca o sa-mi ajunga intr-adevar doi ani cum a zis ea si ca n-am fost fraierita pe de-a-ntregul.

Duminica am fost la un meci de baseball. De un an intreg se straduie prietenul meu, care e fan baseball, sa-mi explice regulile jocului, si cred ca am ajuns sa inteleg macar cum se marcheaza punctele si de ce unii arunca mingea iar altii dau cu bata-n ea si alearga. Ma rog, sunt pe aproape. La meci a fost interesant, si datorita show-ului american cu muzica si reclame, dar si pentru ca baseball-ul este pentru americani o ocazie majora sa petreaca un timp cu toata familia pe stadion si sa manance lucruri sanatoase gen hot-dog, pizza si chips-uri. Lucruri pe care le-am incercat si noi, contra unei sume comparabile cu ce am fi platit intr-un restaurant bunicel pe o masa intreaga. In final, jocul m-a captivat si pe mine si mi-a parut rau cand a inceput sa ploua si s-a intrerupt, mai ales ca dadusem patruzeci de dolari pe bilete.
Mai multe poze din New York aici.

Mama in vizita si diverse alte impresii

Weekendul trecut a venit mama in vizita, cu tot cu pisica mea cea zbanghie, Ciquita-Bonita. Amandoua s-au comportat admirabil pe avion din cate mi-a povestit mama, chiar daca a fost primul zbor si prima iesire din tara, una peste alta. Ciquita a stat cuminte in cusca ei, la picioarele mamei, care era fericita ca a reusit s-o ia cu ea in avion si nu s-o predea la compartimentul special de transport. Pisica mea are acum un cip electronic de identificare si pasaport cu datele proprii, numarul cipului si injectiile facute. Mi se pare interesant faptul ca pisica are pasaport, iar mama nu. Ea a calatorit cu buletinul, asta dupa indelungate discutii in care i-am explicat ca cetatenii europeni pot sa calatoreasca in tarile uniunii cu buletinul, in ciuda sfatuitorilor panicarzi din tara care i-au spus ca fara pasaport va fi trimisa pachet inapoi.
Toate au mers bine, numai la aeroport in Frankfurt a intervenit o mica criza, in sensul ca mama n-a stiut pe unde sa iasa. Dupa o ora de invartit pe la diverse porti din terminal si intrebat diverse persoane (unele la fel de ratacite ca ea), a iesit in final, cu pisica dar fara bagaj. A intrat din nou si finalmente a iesit cu tot cu bagaj. Nu m-am mirat ca a durat atata, e usor sa te ratacesti intr-un aeroport asa de mare. Eu insami m-am trezit intr-una din calatorii ca un cuplu de batrani cu care mersesem in avion ma urmareau cuminti prin aeroport, desi eu ma indreptam spre iesire iar ei aveau in continuare un zbor spre state. A trebuit sa ma uit pe biletele lor sa vad unde e poarta lor de imbarcare si sa-i indrum pe unde sa o ia.
Tot invartindu-ma prin aeroport in asteptarea avionului, am remarcat, a nu stiu cata oara, cat de multe magazine, restaurante si cafenele sunt in aeroport. Practic, in aeroportul din Frankfurt poti sa stai o zi intreaga fara sa te plictisesti. Am vazut si un magazin cu marfuri discontate, numai pentru personalul navigant, si m-am gandit ca in final nu-i asa rau sa fii pilot sau stewardesa.
Ciquita s-a adaptat destul de bine la noua ei casa pentru 5 zile, ba chiar a fost foarte curioasa si intrigata, a cercetat fiecare cotlon, inclusiv dulapurile, si a stat ore in sir pe terasa urmarind pasarile (si inchipuindu-si-le probabil fara fulgi si pene, la ea in farfurie).
Vremea paduchioasa ca de obicei in ultima luna, racoroasa si cu ploi dese, nu ne-a imbiat prea mult la plimbari. Doar doua iesiri in Mainz, dintre care una la shopping. Am dat o raita si pe la ferma din apropiere sa ne aprovizionam pentru supele si ardeii umpluti cu care ne-a delectat mama.
Gata, am gasit si apartament in care sa ne mutam la inceputul lui august, intr-o localitate de unde se pare ca voi face doar o ora pana la servici, cu o combinatie de tren-tramvai care se cheama oeg (nu am inteles de ce) si apoi inca o bucata de drum cu trenul.
Saptamana trecuta mi-a adus si primul pranz cu comunitatea romaneasca de la firma la care lucrez. S-au adunat aproximativ 15 oameni simpatici si cu chef de vorba, din care multi m-au inghesuit cu intrebari, eu fiind nou venita si singura care a lucrat la subsidiara din romania. M-am bucurat sa sporovai in limba mea si sa fac glume pe care oamenii sa le si inteleaga (glumele mele in germana de multe ori nici eu nu le inteleg). I-am inghesuit si eu la randul meu cu intrebari, curioasa care de cati ani este prin Germania si cu ce se ocupa.
Unul din noii amici din grupul de romani mi-a povestit impresii de pe la nuntile mixte romano-germane, la care romanii beau tuica si vin si danseaza iar germanii beau apfelsaft (suc de mere) si aplauda cum danseaza romanii. Ma rog, cred ca exagereaza putin, pentru ca eu am fost la o nunta nemteasca si oamenii au dansat, si in plus au facut diverse joculete si surprize pentru miri. De exemplu, familia miresei pregatise carti postale cu poza si adresa mirilor, pe care fiecare invitat le-a putut expedia in aer, legate de un balon cu heliu. Ideea era ca necunoscutii care gasesc cartile postale sa le expedieze inapoi pe adresa mirilor, cu o urare de bine. In plus invitatii au avut ocazia sa picteze un tablou cu urari pentru miri si sa vada un filmulet surpriza pregatit tot pentru ei. Ok, n-am avut parte de furatul si rascumparatul miresei, de scosul jartelutei sau de dansul gainii, nici de sarbele si perinitele de la nuntile romanesti, dar una peste alta m-am simtit bine.
Intr-o privinta a trebuit sa-i dau dreptate colegului roman: salata de cartofi (kartoffelsalad). Mi-a spus ca la o alta petrecere unde a fost invitat a trebuit sa aduca kartoffelsalad si nimic altceva, in ciuda insistentelor lui sa gateasca ceva mai interesant. Si m-am amuzat copios pentru ca la o alta petrecere, prietenul meu a avut de executat si de adus tot o omniprezenta kartoffelsalad. Reteta intr-un post urmator.

Concert

Saptamana a trecut fara sa-mi dau seama, de fapt cam asta e unul din marile defecte ale timpului, ca trece fara sa-ti dai seama. Incep incet-incet sa ma obisnuiesc cu vorbitul in germana si cateodata reusesc sa fac si eu cate o gluma. Sau macar sa rad cand spun altii o gluma. Oricum, nu pot sa-mi inchipui cum ar fi fost daca nu stiam deloc germana. Am atatea lucruri de invatat: germana, condusul si marketing on-line. Daca pun la socoteala si cele patru ore pe drum, nu prea am timp sa ma plictisesc. Iar acasa, cu exceptia faptului ca am gatit paste intr-o seara, n-am mai facut aproape nimic. Sunt o gospodina lamentabila.
Joi am fost la concert Genesis, in Frankfurt. Biletele la concert s-au vandut de anul trecut, spre deosebire de concertele din Romania care se anunta cu maximum 4 luni inainte si unde mai gasesti bilete, de regula, si cu doua saptamani inainte de concert. Concertul mi-a placut, dar unele melodii nu le stiam si nu le-am inteles, sau as putea sa zic ca nu le-am patruns la fel de bine ca fanii trupei, unii de varsta membrilor trupei si unii si usor ametiti de bere. Phil Collins a fost jovial, a facut multe poze publicului si a incercat un pic de germana („Frankfurt, Sie sind fantastisch!“). Vorbeste germana mai prost ca mine, dar pentru el asta nu e o problema, cred.
Ca sa intram pe stadionul unde se tinea concertul, a trebuit sa parcam la capatul sirului de masini de pe marginea strazii si sa mai mergem peste jumatate de ora pe jos, dintre care o buna parte din drum pe o poteca, prin padure. La intoarcere, am stat evident la coada sa iesim din stadion, iar pe poteca din padure a fost coloana compacta. A fost prima oara cand am stat la o coada ca sa intru in padure. Drumul din padure era garnisit inclusiv cu cate un domn care facea pipi pe marginea potecii, cred ca am pomenit deja faptul ca la concert s-a baut multa bere. In stadion au misunat pe tot parcursul concertului tineri vanzatori cu butoaie de bere incarcati in rucsaci, in spate, dar si cu pahare de caipirinha. Patru euro paharul de bere si sase euro jumate caipirinha, amandoua bine aprovizionate. Chiar prea bine, judecand dupa covorul de pahare de plastic golite care a ramas in urma pe podeaua pusa pe stadion. Mi-am adus aminte de concertul depeche mode de pe stadionul national din Bucuresti, unde inainte sa inceapa concertul deja nu mai gaseai cola sau altceva de baut, chiar daca statusei la coada jumatate de ora.
Ca sa merg la concert, a trebuit sa ma invoiesc de la prima sedinta comuna cu toti angajatii firmei la care lucrez. Ieri am primit protocolul sedintei pe e-mail, in care scria ca am fost invoita si trimisa la Frankfurt pentru a gasi o orchestra pentru urmatoarea noastra sedinta. Le-am raspuns ca am vorbit cu Phil, care va incerca sa-si anuleze un concert pentru asta.
In gradina casei unde locuim acum a aparut o cusca cu iepuri. Doi mari, parintii, si unul mic, puiul, alb cu botic negru. Le apartin vecinilor care tocmai s-au mutat un etaj mai jos. Azi l-am luat si eu pe cel mic putin in brate si am avut noroc, n-a facut pipi pe mine. Ca de fiecare data cand vad un animal simpatic – iar pentru mine toate animalele sunt simpatice – m-am hotarat ca vreau si eu iepuri.

Prima saptamana de munca

La serviciu, sunt ca o furnica mica intr-un musuroi imens si foarte bine organizat. Daca la biroul din Bucuresti eram una din cei 25, aici sunt una din cei cincisprezece mii plus. Banuiesc ca in timp o sa ma obisnuiesc cu viata de musuroi, de fapt deja am facut progrese sa nu ma mai ratacesc prin cladiri. Imi place la cantina, in special intr-una din cladirile cele mai noi, care are un aer high-tech si chiar imi aminteste de nava Enterprise din Star-Trek. Cand intri in holul cladirii, te ghideaza un soi de rau virtual in podea, prin care curg litere si din cand in cand apare cate o caracatita, tot virtuala. Raul se metamorfozeaza intr-un soi de roata de moara, in centrul holului, iar in cantina printre randurile de mese gasesti si cate o cascada, de data asta cu apa adevarata. Imi place faptul ca la cantina au in fiecare zi un fel vegetarian, iar mancarea este destul de buna.

Momentan sunt ocupata in special cu socializarea – evident, in limba germana – si cu invatatul conceptelor de on-line marketing. Cautand pe wikipedia diferite definitii, am dat si de “SPAM”, de care cei care ne hranim zilnic cu mail ne lovim inevitabil. Interesant, la origini termenul defineste o conserva din carne de porc. Wikipedia povesteste ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, odata cu rationalizarea alimentelor in Marea Britanie, aceasta conserva de porc, denumita SPAM, era printre putinele alimente care se mai gaseau si ajunsese prin urmare foarte raspandita. Probabil ca rivaliza cu crevetii nostrii post-revolutionari, daca va mai aduceti aminte despre ce e vorba. Termenul a fost facut faimos, se pare, de Monty Phyton intr-un sketch din anii 70.

In autobuz de la gara spre serviciu m-am intalnit de doua ori cu tineri romani. De altfel, in fiecare dimineata mi se parea ca aud vorbindu-se romaneste – probabil ca asa incepe sa se manifeste dorul de casa. Intr-o dimineata insa am auzit-o pe tanara din fata mea, spunandu-i prietenului ei ca “vrea unul mic si pufos” si mi-am zis, asta chiar ca e in romana, asa ca am intrat un pic in vorba cu ei. N-am reusit sa smulg de la nici unul din ei, si nici de la cei de a doua zi, de cat timp sunt in Germania, probabil ca era secret de stat. Asta in timp ce eu ciripeam, incantata de intalnire, ca sunt de o luna pe aici si cat de frumos e in biroul de la Bucuresti, unde am lucrat cinci ani pana sa vin in Germania.

Prin cladire, la birou, aud frecvent vorbindu-se engleza si alte limbi si vad aproape in fiecare zi indieni cu turban. Eu inca nu m-am dus in ie la servici, dar poate nu-i o idee rea, ca sa contribui si eu cu ceva la peisajul multicultural.

Intr-una din zilele saptamanii trecute a fost Siebenschläfer Tag – Ziua lui Doarmesapte, intr-o traducere aproximativa – care inseamna ca asa cum a fost vremea in ziua respectiva, va fi si in urmatoarele 7 saptamani. Un fel de Ziua Cartitei de la americani. Siebenschläfer este un animal din categoria soarecilor, care traieste de multe ori in acoperisurile si podurile caselor, doarme sapte luni iar cand se trezeste, e foarte vioi in timpul noptii si tropaie prin acoperis de trezeste toata casa. Anexez o poza cu Doarmesapte cu mentiunea ca nu am facut-o eu. N-am cunoscut nici-un Doarmesapte in persoana pana acum.

Sper sa nu fie dupa cum a prezis Siebenschläfer Tag, pentru ca a fost frig si a plouat. De altfel, a fost frig si a plouat toata saptamana si cred ca daca am fi facut o medie intre temperatura de aici (12-18 grade) si cea din Romania (35 – 40) am fi avut o vreme placuta peste tot. Pentru mine e o adevarata provocare ce sa mai scot dimineata din dulap sa pun pe mine, pentru ca hainele de toamna-iarna sunt inca acasa, in Bucuresti.

Am continuat orele de condus, de data asta la ore imposibile de genul sapte dimineata, pentru ca seara nu mai am timp. Cred ca am facut un real progres la schimbatul vitezelor si am si condus, prima oara, pe autostrada. Margit mi-a spus ca aici examenul practic dureaza aproape o ora de condus, inclusiv pe autostrada, iar regulile de care eu n-am habar, aici le invata copiii deja din scoala. Si m-a intrebat daca eu chiar am dat examen pentru carnet sau am dat spaga sa-l primesc. Din asta deduc ca mai am destule ore de facut pana sa pot fi lasata libera si singura la volan, in traficul nemtesc.
Spre lamurire: am dat examenul pe bune, acum sapte ani, dar proba practica a constat in cinci minute de condus pe niste stradute fara trafic intensiv si intr-o parcare laterala bine executata, ceea ce probabil ca l-a induiosat pe politist.

Ce ne preocupa acum este sa gasim un apartament de inchiriat mai aproape de serviciul meu asa incat sa reduc calatoriile zilnice de la patru ore dus intors la doua, maxim trei ore. Vorba unui coleg, acum fac de acasa pana la birou cat as face cu avionul pana in Barcelona. Am vazut in weekend doua apartamente frumoase, in localitati care pareau aproape de servici, dar cand am cautat pe internet conexiunile cu trenul am constatat ca nu-i o mare diferenta fata de cat calatoresc acum. Se pare ca fara masina in Germania trebuie sa ma obisnuiesc cu cateva ore zilnice cu trenul intre casa si servici, timp in care, de ce sa ma plang, pot sa mai citesc cate un roman in germana.

Despre munca si timpul liber

Merg la munca de joia trecuta. Deocamdata nu am multe de facut dar trebuie sa invat despre ce e vorba in on-line marketing, iar colegii mei nu s-au hotarat inca ce felie de treburi o sa preiau eu. Dupa cum i-am spus lui Jan, impart biroul cu inca o fata si cu doi oameni (Menschen = oameni, trebuia sa zic Männer = barbati).
In prima zi de lucru, colegii mei au dat un mic chef la birou. Nu era pentru mine, ci pentru un coleg care se insurase si care a primit cadou doua coroane pe o perna de plus, un voucher (nu stiu pentru ce) si mica petrecere. M-am gandit, melancolic, la petrecerile de la biroul din Romania unde ma distram de minune, pentru ca eram intre prieteni. Aici m-am simtit un pic stinghera – asa ca in prima zi la un loc de munca, dar si ca intotdeauna in ultimul timp la petreceri unde ma tem ca cineva o sa ma intrebe ceva iar eu n-o sa pricep nimic. Cativa colegi care ma cunosteau dinainte au fost mirati sa vada ca vorbesc germana. Le-am spus sa nu se lase inselati de o conversatie superficiala, de fapt vorbesc atat de prost incat aproape ca nu se pune.

La serviciu ajung in aproximativ doua ore, ceea ce inseamna ca ma trezesc destul de devreme si ajung dupa opt seara acasa. O bucata de drum ma duce prietenul meu cu masina, pana in cel mai apropiat oras mare de unde iau un tren rapid (intercity sau S-bahn) pana in Heidelberg, iar acolo cobor si iau alt tren pana in Walldorf.
Nu sunt un caz singular, multi oameni calatoresc aproape zilnic cu trenul intre orasul in care locuiesc si locul in care muncesc. Legaturile sunt bune, trenurile destul de dese si de rapide. Mai au totusi si intarzieri de 5 – 20 de minute, nu e chiar ca la japonezi. In tren, calatorii citesc, lucreaza la laptop sau, dupa cum am vazut vineri seara cand ma intorceam de la munca, beau bere. Un grup de tineri, de altfel imbracati in costum, care s-au asezat langa mine, au dat gata fiecare cate trei beri, si asta numai in 20 de minute cat am impartit aceeasi bucata de drum. Nu stiu de unde tot scoteau berile alea.

Cred ca mai am multe de invatat despre obiceiurile tinerilor de pe aici. In revista Spiegel am citit un articol despre cat de multe cazuri de alcoolism sunt la tineri minori, in parte si din cauza unor petreceri in discoteci, in care pentru o suma fixa platita la intrare tinerii pot sa bea ce vor si cat vor (asa numitele Flatrate-Party sau All-You-Can-Drink-Party).
Petreceri de altfel sunt destule si pe tematici diverse. De exemplu, petreceri ale celor peste treizeci de ani. Sau petreceri cu diverse tipuri de muzica. Ieri seara ma intorceam cu prietenul meu dintr-un bar din Mainz, pe la doisprezece noaptea, cand am observat ca din parcarea subterana se adunau din toate colturile tineri imbracati complet in negru, si tinere imbracate tot in negru, cu fuste extrem de scurte, pantofi platforma si ciorapi negri, machiate cadaveric. Prietenul meu mi-a spus ca probabil mergeau la un “gothik party”, o petrecere unde se asculta muzica rock, gothica. M-am gandit tot drumul, oare ce o face pe o fata sa se imbrace complet in negru, sa se macheze in halul ala si sa mearga de mana cu un tanar sleampat, imbracat tot in negru, eventual cu un craniu pictat pe tricou, la o petrecere unde se asculta muzica morbida. Evident, sunt intrebari de persoana care n-a gustat in mod special rockul in adolescenta si care in plus se apropie de varstele acelea, cand afirmatii de genul “pe vremea mea..” sunt la ele acasa.
Dar pe bune, cand eram eu studenta la noi nu erau petreceri de genul asta sau poate pe mine nu ma invitau, pentru ca eram asa, mai soarece de biblioteca?

Paranteza de mai sus, despre petreceri sau tinerii care beau mai mult decat trebuie, nu se vrea o descriere exhaustiva a modului in care germanii isi petrec timpul liber. Sunt lucruri diferite de facut, bineinteles totul depinde si de varsta, interese si daca esti sau nu familist. Se merge la restaurant sau la cinema, se face mult sport, se merge cu bicicleta. Si sunt multe locuri in care familiile cu copii pot sa-si petreaca timpul, de exemplu mici parcuri de distractie amenajate insa altfel decat modelul Disneyland. Un exemplu: Kletterwald-urile, unde te poti catara ca Tarzan, din copac in copac, pe instalatii amenajate si complet asigurat cu franghii.
N-am incercat inca, dar am vazut un astfel de Kletterwald si abia astept sa ma cocot si eu prin copaci.

Marketing, supermarketuri si reciclare

Mi se pare interesant modul in care sunt promovate produsele in Germania. Si nu vorbesc doar de reclamele TV, ingenioase si profesionist facute. Pe toate cutiile de dulciuri pe care le cumparam e anuntat un concurs - intri pe site, pui codul de pe pachet, castigi nu stiu ce. Avem in frigider in permanenta vreo 3-4 concursuri latente. Iar cerealele sunt la curent cu ultimele productii cinematografice si gasesti mici cadouri in pachet, pe tema filmului. Pana aici, nimic nou sub soare, si la noi in Romania infloresc promotiile si concursurile. Daca la inceput, acum vreo 15 ani, mancam la greu ciocolati ca sa trimit ambalajele la concurs, de radea mama de mine, acum nici nu le mai bag in seama.
Ce mi se pare in schimb un pic altfel, este cat de plastic sunt descrise produsele pe ambalaj sau in reclame. Cremos si delicat, gustos, usor, natural .. greu de descris, dar sunt adevarate poezii pe ambalaje.

In supermarket, diversitatea produselor ma lasa in continuare gura-casca. Poti sa mergi minute in sir printre rafturile de iaurturi, branzeturi, dulciuri sau cereale. Prin raioanele astea imi pierd eu vremea, in timp ce Jan sta la coada la wursti (carnati). Produsele sunt interesant asociate, de exemplu langa fructe gasesti frisca la tub sau alimente bio, langa produsele congelate gasesti condimente potrivite pentru fiecare fel iar intr-un magazin de carti, care se intinde pe trei etaje, langa cartile de meditatie si yoga gasesti rafturi cu lumanarele si uleiuri aromate.
Oricum, ca sa nu cad in tentatia de a umple cosul cu te miri ce, m-am invatat sa ma mai uit si intr-o parte, ca femeile cucernice cand trec pe langa un tanar cu vino-ncoace.
In supermarketul Real, la iesire sunt si case normale, cu vanzatoare, dar si case unde iti scanezi singur cumparaturile daca ai o cantitate mai mica, le pui in pungi si dupa ce o voce suava te anunta totalul, platesti cu cardul sau cash, la automat. Ca sa nu pacalesti cumva casa, cosul trebuie pus pe un soi de cantar, de acolo treci fiecare cumparatura prin scanner, iar sacosile in care pui cumparaturile sunt de asemenea cantarite automat.

Tot la supermarket, la intrare, exista automate care iti iau sticlele goale de bauturi sau lazile cu sticle si-ti dau un bonulet, cu o suma care se scade din valoarea cumparaturilor urmatoare, la casa. De exemplu, pentru o ladita de sticle de apa minerala, care costa 6-7 euro, primesti inapoi pentru sticlele goale cam 3 euro.

De altfel, germanii au foarte bine pus la punct sistemul de reciclare. Gunoaiele se depun in containere diferite – albastru pentru hartie si plastic, verde pentru deseurile biodegradabile, negru pentru toate celelalte deseuri. Sticla se colecteaza separat, in containere care se gasesc din loc in loc in oras. Deseurile bio le strangi in casa, in pungi speciale de hartie, de asemenea biodegradabile. Sunt tare incantata, pentru prima oara fac si eu ceva concret (oricat de minor) pentru reciclarea deseurilor. Chiar am reusit sa separ si mai bine cartoanele si hartiile decat o facea prietenul meu in mod obisnuit, si am grija sa pun si cea mai mica hartiuta la deseurile pentru containerul albastru.

Din noile mele aventuri lingvistice: la Body Shop, vrand sa cumpar un ulei de corp, am intrebat-o pe vanzatoare: “pot sa-l gust?”. A fost politicoasa si n-a schitat decat un zambet, cred ca se prinsese din prima ca habar n-am ce vorbesc. De ce confund a gusta (shmecken) cu a mirosi (riechen) nu pricep, poate pentru ca amandoua se refera la simturi.

Apropos, termenul de “smecher” provine din germana, chiar de la cuvantul “schmeken” (a gusta). “Schmeker” era specialistul care degusta vinurile pe vremuri, ajutand comerciantii sa cumpere vinul bun. Pentru ca nu putea fi pacalit cu usurinta, in timp s-a extins sensul, devenind “smecherul” de azi.

Marfa si banii

Asta seara butonam telecomanda inainte de culcare si la un moment dat mi s-a parut ca-l vad pe Papadopol. Imi zic, Quatsch (asta-i alta vorba frecventa la germani, un fel de “aiurea, prostii”) – o fi vreo reclama. Dar ma uit mai departe, curioasa, si ce vad: tocmai rula “Marfa si banii”. Desi un film premiat si laudat, nu-l vazusem pana acum. Poate din cauza impresiei raspandite ca filmele romanesti nu sunt bune, au in ele ceva fals, tras de par. Sau poate ca am fost atat de obisnuita sa vad filme in engleza incat cand vad un film romanesc mi se pare ciudat, ca si cum te auzi prima oara inregistrat si ti se pare ca asta nu-i vocea ta. Oricum, am fost asa de bucuroasa sa vad un film romanesc pe un post nemtesc, ca l-am vazut pe tot. Nu-i un film rau, te captiveaza la un moment dat iar personajele sunt destul de realist conturate.
Ce m-a induiosat – pe langa primul film in limba romana, cu subtitrare in germana, pe care l-am vazut – au fost lucrurile pe care le-am trait si eu si care mi se pare ca s-au schimbat mult in ultimii ani. Cateva exemple:

• Drumul prost asfaltat de la Constanta la Bucuresti, cu inevitabilele hartoape si variante pe drumuri de tara. Cand s-a turnat filmul autostrada cred ca era doar pe hartie. Ma intreb cum ar fi circulat pe autostrada cei trei traficanti fara voie si cred ca filmul si-ar fi pierdut tot farmecul.
  
• En-gros-urile de unde buticarii cumpara marfa mai ieftina. Personajele din film cumpara de la Niro baxuri de ulei, Coca-cola, croissante pe care le duc apoi la Constanta, sa le vanda la butic. Mie buticurile imi creaza o anumita stare de bine, de nostalgie. In Germania nu poti merge la 10 noaptea la chiosc, la coltul strazii, sa cumperi ceva de la non-stop. Am inteles ca e ilegal sa ai magazinul deschis non-stop. Acasa, tot timpul o incurajam pe mama sa mai cumpere si de la vecinul cel simpatic, de la blocul de vis-a-vis, chiar daca marfa lui era mai scumpa decat la hipermarket. Vreau ca micilor antreprenori sa le mearga bine, si imi tot fac calcule cat pot sa castige ca dupa ce platesc toate cheltuielile sa le ramana un mic profit. Meteahna asta ma urmareste si aici in Germania, unde ma fascineaza in schimb brutariile mici si cochete, pizeriile, gelateriile, florariile sau alte magazine din orasele mici, unde abia daca vezi intrand clientii si nu e niciodata coada dar, cumva, o duc ok.
  
• Politistii carora le dai spaga ca sa nu platesti amenda. Totusi, eu n-am o parere proasta despre politisti si nu cred ca toti iau spaga sau ca sunt prosti. Cand mi s-a furat poseta in scara blocului, in Bucuresti, politistii au gasit hotul a doua zi. Din pacate nu si poseta sau actele, dar totusi, intamplarea mi-a lasat o impresie de competenta relativ la politisti, care nu a fost decat usor zdruncinata de stilul ridicol in care a trebuit sa scriu declaratia, dictata de un tanar politist.
  
• Benzinariile unde nu gasesti decat benzina, fara magazinele cochete care rivalizeaza uneori cu un mic supermarket. Eroii din film sunt insetati si vor o cola, dar cand cel care e la volan opreste la o benzinarie, celalalt ii spune “de ce opresti ma aici, astia n-au decat ulei..”. Pe mine inca ma fascineaza magazinele benzinariilor de azi, cele cu brand, unde tot timpul imi vine sa cumpar ceva – o revista, un portofel, un croissant. O fosta colega de la cursul de marketing, care lucreaza in domeniu, mi-a povestit ca sunt special gandite ca in drumul de la intrare pana la casa si inapoi sa te lovesti de o gramada de lucruri care sa-ti faca cu ochiul. Ce diferenta fata de statiile de alimentare de acum cativa ani, care aveau doar pompele si un acoperis. Acum, poti sa mergi si la toaleta.

Despre termopane

Mama a pus recent geamuri termopan in apartamentul ei. Desi m-am impotrivit cat am putut adoptarii acestui semn al bunastarii pe care-l reprezinta termopanele (aiurea, n-am avut bani sau am preferat sa-i cheltui pe vacante in strainatate), era momentul sa schimbam geamurile. Cele vechi, din tamplarie de lemn, mai pierdeau cate o bucata de fiecare data cand erau deschise, iar mama ajunsese sa le izoleze cu tot felul de materiale fanteziste, inclusiv banda scotch, ca sa nu mai fie curent in casa.
Nu a durat mult, in mai putin de o saptamana de la plata avansului termopanele erau instalate. De fapt, munca efectiva a durat doua zile. Mama mi-a povestit totul la telefon, multumita inclusiv ca oamenii au lucrat curat si n-au facut mai multe stricaciuni decat era cazul. Dupa oamenii cu termopanele, au venit alti oameni, care au reparat zidurile si zugraveala si au montat un pervaz pe dinauntru si afara. Dupa oamenii cu reparatul, mama a trebuit bineinteles sa faca curatenie, sa scoata molozul si asa mai departe. Dupa aceea, trebuie puse jaluzelele pe care mama le-a cumparat, dar nici cei cu termopanele, nici cei cu reparatiile nu le-au montat – nu era in contract. Mama e totusi multumita, desi este foarte obosita si in final totul a costat mai mult decat ne asteptam si treaba tot nu e terminata.
Cu ceva timp in urma, in apartamenul inchiriat de prietenul meu german a trebuit schimbata gresia. Lucratorul neamt a venit, a masurat, s-a apucat de lucru. In urma lui, totul a ramas curat, aranjat, fara nici un fir de ciment sau vreo placa de gresie uitata. Pe mine m-a fascinat si curatenia de laborator pe care a lasat-o in urma, dar si materialele sofisticate pe care le folosea – de exemplu, un soi de izolatie din textil si plastic, care se interpune intre podea si placile noi de gresie.
Jan este foarte mirat, de ce la noi in urma unor lucratori trebuie sa vina alti lucratori si sa platesti alti bani, ca sa fie treaba gata, si mi-a spus ca aici si jaluzelele ar fi fost montate la final. I-am explicat ca uite, si asta e unul din motivele pentru care ne plac noua nemtii.

A treia saptamana in Germania

Am primit permisul de munca. In loc de cele 3-4 saptamani “promise”, a durat numai 2 saptamani, iar saptamana asta ma pot apuca de lucru. Deci, jos palaria birocratiei nemtesti, pentru ca a cedat la modul pozitiv insistentelor viitorilor mei angajatori, care au sunat si de doua-trei ori pe saptamana sa spuna ca au nevoie de mine cat de repede cu putinta.
Intre timp, fac ore de sofat, pentru ca desi am permis de conducere, nu am condus niciodata dupa ce am terminat scoala de soferi. Am stat de multe ori pe ganduri in trecut, mai ales cand eram exasperata de tramvaiele bucurestene, daca sa-mi cumpar sau nu masina. Un fost sef m-a sfatuit sa nu-mi iau masina, pentru ca cheltuiesc mult mai putin luand taxiul in fiecare zi, daca am nevoie. Cam asa mi-am spus si eu, socotindu-mi atent finantele si vazand in acelasi timp cum creste inghesuiala si stresul din traficul bucurestean, de la o luna la alta. Mi-as fi dorit totusi sa am masina, mai ales cand m-a vizitat Jan, am fi avut o libertate de miscare mai mare si i-as fi aratat poate mai multe locuri frumoase din Romania.
Orele de sofat in Germania sunt, bineinteles, in limba germana. A nu se intelege ca am o fixatie cu asta, dar traiesc o experienta noua prin prisma faptului ca inca nu pot sa comunic, in germana, asa cum mi-as dori. Iar firea mea expansiva, glumeata si comunicativa se simte parasita intr-un colt, cu calus la gura si naucita de noua limba in care trebuie sa se exprime. La petreceri tac, zambesc si ascult, din cand in cand fac cate o glumita daca ma loveste inspiratia, uneori dau din cap desi habar n-am despre ce se discuta si inteleg doar crampeie de conversatie. Cand cineva mi se adreseaza, fac ochii mari si de multe ori raspund, la risc, ”Ja”. Nu-i o strategie prea buna.
La sofat insa nu-i chiar asa de complicat, am invatat termenii de baza precum frana, acceleratie, dreapta, stanga si asa mai departe si merge. Strazile sunt foarte libere, nu recunosc locurile prin care conduc, de multe ori am impresia ca sunt intr-o simulare pe calculator si nu in realitate. Instructoarea, Margit, da instructiuni non stop si e destul de rabdatoare. Nu mi-a dat peste mana cand am bagat gresit in viteza a patra, in loc de a doua. Dialogul nu este foarte infloritor, ceva de genul (ea) “acum la stanga” iar eu “Cum, cum? Unde?”. Expresia mea favorita este “ein bisschen mehr Gas gegeben” – adica accelereaza un pic, sau mot-a-mot, mai da-i un pic de gaz.

Picnic in Heidelberg

Joia trecuta, zi libera oficial, am fost invitati la un gratar in Heidelberg, de viitorii mei colegi. Mi se pare interesant ca germanii – si alte natiuni vestice – care nu sunt prin excelenta credinciosi, au zile libere in majoritatea sarbatorilor religioase importante (altele decat Pasti, Craciun). Gratarul s-a tinut pe malul raului Neckar, pe pajiste, unde probabil jumatate din suflarea Heidelbergului se aduna la plaja sau la picnic in zilele frumoase de sarbatoare sau in weekend. M-am relaxat vazand atatia oameni relaxati – unii jucau fotbal, o fata langa noi exersa jonglerii cu mingi sau popici, mai incolo erau si altii la gratar. Si nu se auzea muzica de nicaieri.
Colegii mei (viitori) pregatisera o gramada de mancare – fripturi de multe feluri, salate, iar pentru vegetariana de mine, dovlecei, vinete, branza, cartofi si ciupercute. Mi-a placut ca un simplu gratar, la care eram obisnuita sa vad mici si pulpe de pui, si eventual ciuperci pentru mine, a fost de fapt o ditamai masa in aer liber, asa de atent pregatita si cu atat de multe feluri de mancare. Iar modul cum aratau preparatele pentru gratar – cu condimente, felii de rosii, totul frumos portionat si ambalat – m-a dat gata. Sunt o vegetariana gurmanda, de asta scriu atat de mult despre mancare.
Unul dintre colegi a venit cu fetita lui de doi ani, care normal, nu prea statea locului, si care a fost preocupata sa stranga diversele gunoaie si sa le duca la cos. Tatal ei a primit oferte de job pentru ea, de la ceilalti colegi (“stie sa spele si ferestrele?”) si a spus ca, pentru contracte de o saptamana, ofera reduceri.
Viitoarea mea firma are o proprietari tineri si o echipa la fel de tanara si internationala – exista o japoneza, o englezoaica, un australian, curand vor avea si o romanca. Sunt simpatici si comunicativi. Eu sunt mai putin comunicativa, pentru ca-mi este greu sa exprim idei mai complexe decat “e cald”, “e frig” sau “am foame” in limba germana. Bine, exagerez, pot sa spun mai multe lucruri in germana. Am intrebat-o pe colega japoneza (nascuta in germania, de fapt, dintr-un parinte japonez si unul german) unde a iubit, in loc de unde a locuit. Jan a fost acolo sa salveze situatia si sa corecteze intrebarea.

Mi se mai intampla sa incurc frecvent diversi termeni care seamana intre ei – exemplu “hosen”, adica “pantaloni” si “hasen”, adica “iepuri”. Pentru mine, e inca absolut obisnuit sa spun ceva de genul “iepurii mei sunt la spalat” sau “ma imbrac cu iepurii albi azi”. La un alt gratar, de data asta la parintii lui Jan, le-am spus invitatilor ca invat germana uitandu-ma la televizor, in special la reclame, ceea ce ma imbogateste cu expresii precum (in romana traduse) “mai ieftin, mai gustos”, “deja testat”, “acum, cu mai putin zahar”.

Birocratie sau poate ca asa ar trebui sa fie

Ca cetatean roman, ca sa muncesc in Germania am nevoie de permis de munca. Din fericire, am deja o oferta de job, absolut necesar ca sa obtin acest permis.
Pentru permisul de munca, a trebuit sa depun un teanc de documente la Biroul de munca (“Arbeitsagentur”) iar acum am de asteptat, 3-4 saptamani, pentru un raspuns.
Jan a fost un adevarat impresar, m-a dus de mana peste tot, a vorbit prin toate birourile prin care am fost si a obtinut diversele documente de care aveam nevoie. Timp in care eu zambeam frumos, incercand sa par un cetatean demn de a munci in aceasta tara, si dand din cap ca sa nu creada functionarii ca nu inteleg nimic. La banca, unde mi-am deschis un cont, am renuntat sa dau din cap, pentru ca efectiv nu intelegeam nimic din tot ce mi s-a spus si am semnat.
Despre birocratia care m-a impresionat placut: intr-o singura zi, in aproximativ o ora, eram inscrisa la primaria locala cu noua adresa, aveam cont la banca si eram in baza de date pentru asigurarea de sanatate. La o zi dupa ce m-am inscris la noua adresa, la o alta institutie unde aveam nevoie de un document (si chiar, intamplarea face, in alt oras) apaream deja cu adresa noua. Mi-a mai placut ca functionarii sunt deschisi si rabdatori si ca te primesc direct in biroul lor. Nu exista ghisee, doar la intare sunt de regula receptii mari si bine organizate, care te intampina sa-ti dea informatii si sa te trimita unde e nevoie. Si mi-a mai placut faptul ca institutiile publice – precum acest “Arbeitsagentur” au o identitate proprie, un logo, brosuri de prezentare, mesaje catre public – intocmai ca si o firma privata.
Cam acestea sunt primele mele impresii despre birocratia si institutiile publice germane. Ce mi se pare interesant, este ca germanii insisi se plang ca birocratia lor este teribila. Da, sigur. Si marmota invelea ciocolata in staniol..

Viata de caine

Este vorba despre cei doi caini ai mamei lui Jan. Scriu despre ei pentru ca sunt simpatici, dar si din spirit de solidaritate, si ei fiind, ca si mine, imigranti in Germania, si tot din motive sentimentale. Sunt de fapt adoptati de tatal vitreg al lui Jan, unul este din Polonia si celalalt din Spania, dar fiind de mai mult timp pe aici, amandoi inteleg germana mai bine ca mine. Amandoi sunt de talie mare si sunt complementari soneriei de la intrarea in casa. Cand intri, evident, sar pe tine, dar la modul afectuos, chiar prea afectuos. Pe ea o cheama Kiwi si este neagra, pe el il cheama Boss si este cafeniu. Dupa parerea lui Jan, Kiwi este putin psihopata pentru ca cere atentie in continuu si daca nu e bagata in seama, actioneaza imprevizibil. Totusi, stie sa stea jos, sa dea laba si ii place sa fie scarpinata pe burta. Amandoi trag parturi, dupa cum ne-a povestit mama lui Jan, si dupa cum am putut sa miros eu insami intr-una din vizite. Cel mai rau este, ni s-a mai povestit, atunci cand trag parturi in timp ce calatoresc cu masina stapanilor. Un weekend in iunie se pare ca vom avea grija de ei, pentru ca parintii lui Jan vor fi plecati. Poate din cauza ca amandoi sunt destul de balosi, prietenul meu n-a fost prea incantat de perspectiva de a ne petrece cateva ore zilnic cu ei, dar eu l-am imbarbatat cum am putut.

Prima saptamana

Prima saptamana in Germania

.. nu e chiar prima saptamana. Am mai fost aici, de multe ori, si la traininguri, si in ultimul an ca prietena a iubitului meu prieten neamt. Dar, acum, este prima saptamana de cand ne-am mutat impreuna.
Sa incep cu sparanghelul si capsunile, pentru ca este plin sezon. Peste tot - pe marginea autostrazilor, in orase sau la marginea lor, vezi bannere mari cu "Erdbeeren" (capsuni) si "Spargel - taglisch frisch" (sparanghel - zilnic proaspat). Inca nu m-am hotarat daca sunt un fan al sparanghelului, sunt innebunita insa dupa capsuni si nu stiu de ce ma fascineaza sa vad toate anunturile astea cu capsuni proaspete. Poate pentru ca ai posibilitatea sa mergi sa-ti culegi singur capsunile de pe campurile fermierilor (ceea ce n-am incercat inca, marturisesc) sau pentru ca ma amuza machetele mari de reclama, in forma de capsuni, care troneaza pe camp. Poate pentru ca mi se pare ca nemtii fac dintr-un sezon - cel al capsunilor si al sparanghelului - un fel de mare actiune de marketing, in care isi vand marfa direct din ferma sau de pe marginea autostrazii. In orice caz, de fiecare data cand trec pe langa semnele respective, imi ploua in gura. Deci functioneaza.
De curand l-am convins pe Jan sa mergem la una din fermele din apropiere sa cumparam capsuni. El, un obisnuit al supermarketului Real de unde-si cumpara tot ce are nevoie, a fost impresionat de calitatea si pretul mai mic al legumelor de la ferma. Eu am fost impresionata de ferma in sine, de hangarele mari pentru utilaje, de ordinea de acolo, de poneiul care pastea linistit in tarcul lui. Magazinul in sine mi-a adus aminte de magazinele de la tara, din satul bunicilor, sau de aprozarele din copilarie. Doamna care vindea era probabil sotia fermierului, capsunile erau asezate in cutii practice din carton, un caine mare dormea intr-un colt sub un scaun. Sparanghelul este destul de scump, 4-5 euro kilogramul, dar nu din acest motiv n-am cumparat, cat din cauza ca habar nu avem, nici eu nici el, cum se gateste. Iar gatitul este oricum un capitol la care am multe de invatat, si fara sa incerc lucruri inedite precum sparanghelul.
Capsunile in schimb au fost excelente.