Hamburg

Saptamana trecuta am facut o mica excursie in interes de serviciu pana la Hamburg. Hm, frumos oras. Poate cel mai frumos oras din Germania, asa cum spuneau amicii care au locuit acolo vreo doi ani si la care am fost si eu odata in vizita.

Hamburg este orasul cu cei mai stilati, mai relaxati si mai prietenosi locuitori, asa cum spune un alt coleg care a locuit acolo si caruia i se pare ca prin comparatie, locuitorii din Heidelberg sunt morocanosi, neprietenosi si poarta numai blugi. Ma rog, fiecare cu comparatiile si impresiile lui. Vrand-nevrand fac si eu comparatii, si mi se pare in continuare ca mai peste tot in Germania, vanzatoarele de la supermarket, vanzatorii de kebab, taximetristii, ospatarii si majoritatea oamenilor cu care intri in contact sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am intalnit vreodata.

Am ajuns la Hamburg cu un tren Intercity, plecand dimineata la ora sase din Mannheim. Biletul mi s-a parut extrem de scump, doua sute de euro dus-intors la clasa a doua, peste care am mai platit un supliment pentru ca m-am intors cu clasa intai. Asta pentru ca doi colegi isi rezervasera la clasa intai si le-am tinut companie.

Tare impresionata am fost de cat de ok e calatoria cu intercity-ul. Scaune comfortabile, masute, prize in care sa-ti vari alimentatorul de laptop, vagon restaurant cu gustari si bauturi calde. O droaie de persoane imbracate business calatoresc cu trenul pentru intalniri de afaceri. Langa mine, in timp ce eu sforaiam usurel iar trei scaune mai incolo, un nene sforaia cat pentru tot vagonul, o doamna si un domn chiar pregateau o intalnire de afaceri. Isi intinsesera hartiile pe masuta dintre scaune si discutau propuneri si cifre. Mi s-a parut foarte practic, chiar mai eficient decat sa calatoriesti cu masina, sa profiti de timpul in care esti pe drum, mergand cu trenul. Poti sa-ti verifici mailul, sa pregatesti prezentari, sa vezi un film sau sa citesti o carte.

In Hamburg am stat numai doua zile, in timpul zilei la discutii de serviciu iar seara, bineinteles, entertainment.

Unul din colegi ne-a pregatit o surpriza: ne-a invitat in "Dungeons" - un soi de combinatie intre muzeu si camera ororilor, care exista in mai multe orase mari si povesteste istoria neagra a orasului, toate catastrofele din care a supravietuit. Baiat organizat, colegul ne-a aratat inainte de a pleca site-ul Dungeons, iar eu m-am uitat repejor si mi s-a parut o chestie cool, asa ca am topait incantata. La fata locului, am constatat ca partea horror e cam prea mult pentru mine. Mai precis, am inceput sa tip cam de la intrare, spre amuzamentul celorlalti vizitatori. Cadea un lant, tipam. Se deschidea o usa, tipam iar. Ghidul era un tip care ar fi fost dragut daca nu era machiat ca si cum taman il dezgropase cineva, dupa ce se batuse cu mafia si fusese ingropat de viu vreo cativa ani. Cred ca a prins drag de mine, pentru ca in timp ce vorbea pe un ton calm si relativ lugubru, din cand in cand ridica tonul si se indrepta brusc spre mine. Iar eu, normal, tipam. Am inceput sa am indoieli serioase ca o sa rezist nouazeci de minute in stilul asta. Asa ca am recunoscut cinstit fata de colegi, daca mai era cazul, ca-s fricoasa si ca vreau sa ies. Intre timp, individul ne bagase pe toti intr-un lift lugubru si incepuse sa ne explice ca liftul are un nume (pe care, de groaza, l-am uitat) si ca din cand in cand cere cate un sacrificiu uman. Oh Doamne. Normal ca am tipat din nou. In clipa in care ne-a invitat pe o placa subreda in centrul liftului, si ma gandeam ca o sa ne prabusim cu totii in catacombe, am cedat si am zis, clar si raspicat, ca vreau afara. Individul m-a intrebat daca mi-e frica (ce intrebare), dupa care m-a invitat sa merg cu el in biblioteca. Deja-mi dadeau lacrimile. Am tipat ca nu vreau in nici o biblioteca, vreau afara. In sfarsit, o colega miloasa a pretextat ca si ei i-e frica de intuneric si a iesit impreuna cu mine. Afara am rasuflat usurata si ne-am dus sa bem un vin fiert la barul cladirii, unde ne-am asezat la o masa linistita la fereastra, direct langa un cosciug cu un buchet de flori pe inevitabilul schelet.

Ok, dupa o cana cu vin fiert, scheletul parea prietenos, toata treaba cu Dungeons-ul de-a dreptul haioasa, iar colega afla cu mirare ca afara e luna plina. De fapt, admiram felinarul de peste drum.

Seara a continuat apoteotic cu o masa pe cinste la un restaurant foarte stilat, unde menu-ul consta din noua feluri miniaturale servite unul dupa altul, unul mai delicios ca altul. Nu i-a luat prin surprindere faptul ca-s vegetariana, aveau ceva pregatit si pentru mine. O nebunie de decoratiuni si arome, de eram cat pe-aci sa tip din nou, de data asta de incantare.

Desi ni se lipeau ochii de somn, colegul cel petrecaret ne-a invitat pentru un ultim cocktail la hotelul Kempinski. Singurul lucru care m-a convins a fost ca acolo s-a filmat nu mai stiu care din filmele cu James Bond. Fire autentica de turist, nu puteam sa ratez sa merg intr-asa un loc istoric, sa beau un cocktail - de data asta nonalcoolic, cu iaurt, ca altfel iar vedeam luna plina..