Spamul de binefacere sau cum sa polarizezi o comunitate de romani

Astazi am primit un e-mail de la asociatia de animale de unde o am pe D-ra Smilla. In mail se povestea despre o alta asociatie de protectia animalelor, din Romania. Se descria situatia absolut nasoala a cainilor vagabonzi si se recomanda semnarea unei petitii de sustinere.


Ce m-am gandit eu, hai sa actionez. Am semnat cuminte petitia, apoi am trimis mailul, fara explicatii suplimentare, la grupul de romani de la firma pentru care lucrez, in ideea ca poate mai semneaza careva. Nu-i cunosc pe toti din grup si erau destul de multi, deci se considera ca am facut un mic spam.


Ceea ce a urmat m-a marcat suficient de mult incat sa redeschid blogul, sa sterg panzele de paianjen si sa ma reapuc de scris impresii din Germania. Probabil ca e adevarat ca un sut in fund inseamna si un pas inainte. Exagerez un pic cu sutul in fund dar experienta, pur mioritica, a fost cam asa:

• mai intai o colega a raspuns la tot grupul, ca n-are timp sa citeasca asa ceva si oricum nu e de acord cu mine, si a descris scurt si la obiect cum a fost muscata de caini, care i-au rupt si pantalonii, si din cauza carora are cosmaruri. Era si ceva legat de niste soferi pe care i-au speriat cainii, n-am inteles prea bine. In privat mi-a scris ca problema cainilor agresivi este legata de alimentatie: cainii de pe strada mananca foarte multa paine alba, care dupa cum se stie, prosteste. Hrana vegetariana cruda ar fi mult mai indicata pentru cainii vagabonzi.


• apoi aceeasi colega a mai trimis un mail, tot la tot grupul, cu petitia ei catre o primarie din Romania, legata de cainii vagabonzi. Spre rusinea mea de data asta n-am citit eu nici mailul, nici petitia.


• imediat un alt coleg a trimis un mail in care ne-a facut cu ou si otet pe astia care au timp de prostii in loc sa lucreze. Mailul, trimis evident la toata lumea, continea sfaturi practice de genul dati cu matura prin curte, daca n-aveti ce face.


• un alt coleg si-a exersat penelul ironic, raspunzandu-mi ca daca-mi plac asa mult cainii vagabonzi n-am decat sa-i adopt eu pe toti. Mai erau cateva recomandari pe care din pacate nu le-am retinut, probabil ca am sters prea repede mesajul pentru ca mi s-a parut un pic obscen. Daca mi-aduc totusi aminte, colegul a mentionat ceva legat de castrare si ca pentru el personal asta nu ar fi o placere, deci de ce ar fi asta o solutie pentru cainii vagabonzi. Am uitat sa spun ca mailul era trimis la toata lumea, desi imi era adresat cu delicatete si in mod direct mie.


• inca un coleg a raspuns, evident tot la grup, in care a atras atentia cat de imoral este sa folosesti mailul de serviciu in scopuri personale, si a concluzionat ca ar trebui sa ne fie rusine la toti cei care dam reply la toata lumea cu asa prostii.


• imediat au inceput sa curga mailuri cu somatii, la adresa tuturor din grup, cu mentiunea sa nu se mai raspunda la toata lumea din grup.
  
• in privat un coleg a scris colegilor care au scris bascalii, si le-a recomandat sa nu mai scrie bascalii sau sa raspunda in privat, nu la tot grupul.


• eu mi-am asumat responsabilitatea pentru spamul initial si am raspuns, tot in privat, fiecarui mesaj cu recomandari de genul "da cu matura daca n-ai ce face", cerandu-mi politicos scuze pentru deranj.
• un coleg a scris ca cei care scriu la toata lumea ca nu ar trebui sa se scrie la toata lumea, contribuie taman la faptul ca se genereaza si mai multe mailuri la grup. Chestia asta recunosc ca mi s-a parut justificata, desi a facut si el automat acelasi lucru. Stiind ca s-a mutat recent in Germania, i-am scris un mesaj in care i-am urat acomodare placuta si mi-am cerut scuze si de la el.
• cateva prietene de-ale mele au semnat petitia si mi-au scris ca s-au distrat pe cinste la anumite raspunsuri. M-au incurajat sa mai trimit si altadata mesaje la grupul de romani. Pentru ca s-au distrat, de la ele nu mi-am cerut scuze.


• o colega pe care n-o cunosteam (tot romanca) m-a sunat pe seara sa-mi spuna ca s-a mirat si a ras de toata nebunia si a vrut sa se asigure ca nu o iau personal. S-a mirat ca romani care lucreaza pentru asa o firma stimabila sunt in stare sa scrie asa mesaje binevoitoare. Doamna e de 35 de ani in Germania si mesajele i-au creat un acut sentiment de acasa. Si-a adus aminte cu nostalgie de cum gandesc unii barbati din Romania ca femeile ar trebui sa fie numai cu plapuma-n cap si basmaua pe scafarlie, si abia astepta sa-i povesteasca sotului (german) ca sa se distreze impreuna. Eu trebuie sa recunosc ca nu mi-a trecut prin cap ca mesajele ar fi misogine, dar mai stii.

Una peste alta, a fost o zi interesanta. In prealabil comandasem o baterie noua de laptop care a fost livrata dar s-a pierdut pe drum spre biroul meu, drept pentru care a trebuit sa raportez la oficiul de securitate povestea, ca la politie.

Iar pe drumul spre casa a fost un blocaj de trafic - care se cheama "Stau" pe germana, mi se pare inspirat numele. In timp ce sofam grijulie cu 1 km pe ora, taman bine am avut ragaz sa ma gandesc la consecintele faptelor mele de astazi si sa-mi promit, inca o data, sa nu mai trimit spam la grupul de romani.

30 de primaveri

Ziua mea a venit si a trecut, intr-o saptamana in care m-am agitat frenetic si m-am pregatit sa serbez cele 30 de primaveri. Oare de ce se zice primaveri, ca doar sunt nascuta toamna.
Eu imi tratez an de an ziua de nastere ca pe o ocazie grozava de a celebra viata, pe cei dragi, si tot ce mi se intampla bun in general. Drept pentru care am grija sa anunt din timp toata lumea, inclusiv noile cunostinte, ca astept sa fiu felicitata si dupa caz chiar pupata, in ziua cu pricina.
De data asta n-au lipsit tachinarile cu 30 de ani, pe care le-am inregistrat cu mare mirare, pentru ca sunt de parere ca orice varsta e frumoasa si trebuie gustata la maximum. Cel putin la 30 de ani cred ca imi da mana sa spun asta. Ma antrenez pentru urmatoarele schimbari de prefix, cand probabil iti trebuie mai multa autoconvingere.

Cum mi-am serbat ziua. Pai, am inceput foarte devreme cu planurile: ce prajituri sa duc colegilor, si cum anume sa-mi distrez invitatii la mica petrecere de acasa.
Miercuri seara m-am dus la frizerita turcoaica, la care mai fusesem odata si ma incantase pentru ca are talent, nu vorbeste mult si mi-a facut discount. De data asta a fost un pic pe dos: in loc de talent am capatat cam mult spray de par, pretul a fost destul de piperat, si in loc sa dorm in timpul tunsului, am aflat cati copii are, unde traieste fostul sot, si de ce toate miresele ar trebui sa poarte un coc maret (pe care numai o frizerita turcoaica il poate face) si o rochie alba (de preferinta cu corset si fusta larga, gen printesa din povesti). Nu stiu cine m-a pus sa-i spun ca ma marit la anul. Deci port o parte din vina pentru valul de confidente.

Apoi am trecut pe la supermarket si am cumparat ingrediente de tort cu instructiuni "for dummies". Ajunsa acasa, am coborat din masina incarcata cu papornite si mi-am uitat palaria in masina. Am urmarit apoi "Neveste Disperate", dupa care plina de inspiratie am dus gunoiul si am curatat nisipul pisicilor.
Am trecut la copt prajituri. Procedura e simpla, daca citesti cu atentie instructiunile de pe cutie si excluzi pisicile din ecuatie. Cum ultima prajitura s-a derulat in stilul 1. framanta coca, 2. da pisica jos de pe masa, 3. spala-te pe maini, 4. reia procedura de la capat, am decis sa ma incui in bucatarie, fara patrupede. Nala a protestat permanent in fata usii, chiar am surprins-o incercand sa ajunga la clanta, timp in care domnisoara Smilla privea foarte uimita. Intre timp am remarcat ca Smilla priveste uimita tot timpul, mai putin cand doarme.
Pe la ora 12 noaptea prajiturile erau gata, acoperite si in siguranta, iar pisicile si-au reluat stapanirea asupra bucatariei.
Joi dimineata am impachetat prajiturile si am plecat spre serviciu. Palaria mea era frumos asezata pe smart - cazuse probabil din masina si unul din vecini a facut legatura intre mine, palarie si smart. Nu e greu, avand in vedere modul in care e parcata masina de obicei.
La birou, in loc de team-meetingul clasic, am invitat colegii intr-o camera si i-am indopat cu prajituri si vin spumos. Datoria de sarbatorita m-a inghiontit sa beau si eu o jumatate de pahar de vin, drept pentru care ziua de munca s-a dus pe apa sambetei, iar eu am trecut rapid la faza de mahmureala. Pranzul cu grupul de romani m-a readus la normal, asa ca am continuat cu prajituri, colegi si primit mesaje de felicitare. Printre cadourile zilei, o carte care se cheama "Kätzich für Nichtkatzen" - un soi de manual de limba pisiceasca, in limba germana. Absolut util, doar ca trebuie s-o citesc eu insami cu dictionarul de germana.

Vineri s-a derulat cu repeziciune, la curatenie, gatit si asteptat prietenii la petrecere. Am testat un joc nou, "trivia pursuit", cu intrebari gen "vrei sa fii miliardar", dar mai grele, unele chiar imposibile. Provocarea a fost chiar sa citim si sa pricepem intrebarile in germana. Seara s-a incheiat cu un joc mai cu picioarele pe pamant, telefonul fara fir in multiple limbi. Am primit un cadou foarte inspirat de la prieteni, un cos cu diverse bunatati - voucher pentru masaj, spumant de baie, ciocolata, parfum, revista pentru mirese etc.
Daca as fost in clasele 1-4, as fi incheiat cu o fraza retorica si plina de inspiratie, de genul "ce frumos a fost de ziua mea". Dar cum intre timp am de cel putin trei ori varsta la care eram atat de optimist-creativa, inchei simplu si fara inflorituri.

Acum sunt doua

Ne-am marit familia cu inca o pisicuta. Pentru ca Nala sa nu stea singura in casa toata ziua si sa miaune la pereti de plictiseala, am adoptat-o si pe Domnisoara (Fräulein) Smilla.

Domnisoara Smilla are aproape un an, este alba cu diverse pete colorate, inclusiv o pata pe botic care o face sa para ca nu s-a sters bine dupa ce a mancat ceva. Este foarte timida si sperioasa, dupa ce am adus-o acasa a stat trei zile sub pat, apoi inca 2 saptamani abia ne-a lasat sa punem mana pe ea.

Cand ne-am mai obisnuit cu ea, am cerut permisiunea sa-i spunem simplu Smilla, ca sa nu ne auzim vorbe de la Nala ca si ea vrea sa fie domnisoara.

Pe Smilla am adoptat-o de la o organizatie care se ocupa de matze si caini abandonati, pe care ii vaccineaza, sterilizeaza si le gaseste stapani. O mare parte din animalutze provin din Spania, unde din cate am inteles situatia e la fel ca si in Romania, cu multe animale care traiesc in strada.

Smilla e nemtoaica, dar si ea avut o experienta nefericita, a fost lasata singura intr-un apartament saptamani intregi pana cand vecinii au salvat-o si au adus-o la organizatie. Biata pisica a ramas timida si speriata si are nevoie de multa rabdare si atentie ca sa se mai dezghete. Din fericire, Nala a adoptat-o imediat, si mai cu tupeu, mai cu rabdare, a convis-o sa se joace, sa manance si sa doarma impreuna. Acum se alearga si se caftesc reciproc cu mare incantare.

Familia la care Smilla si-a petrecut cateva luni, pana a fost adoptata, avea deja 7 pisici si 2 caini, si locuiau cu totii intr-un apartament nu prea mare. Trebuia sa ai grija unde te asezi, ca sigur riscai sa te asezi pe o chestie care latra sau miauna. Eu am ramas evident impresionata, am facut turul casei si am mangaiat toate pisicile, le-am spus ca au o inima mare daca au adoptat si au grija de atatea animale.

Mai fusesem in vizita si la o alta familie, unde doamna casei la fel avea vreo 6-7 pisici, si in plus, in fiecare seara pleca cu masina sa hraneasca alte aproape 20 de pisici vagaboande.

La organizatia de unde am primit-o pe Smilla, a trebuit sa semnam un contract de predare primire, sa trecem printr-o serie de interviuri, inclusiv o vizita la noi acasa in care au fost inspectate conditiile de viata ale matzelor. Am primit instructiuni sa asiguram terasa, adica sa construim un fel de plasa la margini asa incat pisicile sa poata iesi la aer proaspat, fara pericolul de a cadea de la marginea terasei. Ne-am luat angajamentul, iar acum se discuta in cladire daca avem voie sa construim respectiva plasa, intrucat exteriorul cladirii si vederea asupra casei sunt proprietate comuna si atare schimbari necesita aprobare de la toti proprietarii.

Cele doua domnisoare sunt bune prietene, dar in acelasi timp caractere foarte diferite. Nala e o tupeista si o bagacioasa, se baga in seama cu toti musafirii si nu o sperie nimic, in timp ce Smilla se retrage sub pat la orice zgomot. Nala mananca frumos si cuminte, in timp ce Smilla grohaie ca un purcel si azvarle cu mancarea in toate partile. Nala e alb-negru, Smilla color. Si ma opresc aici, pentru ca sunt sigura ca pisicile, la fel ca si bebelusii, sunt mult mai fascinante pentru stapanii lor, decat pentru restul cunoscutilor.

Vremea s-a facut intre timp intunecata si ploioasa. Cu exceptia faptului ca o sa implinesc 30 de ani, alte lucruri remarcabile nu se mai intampla in noiembrie. Oamenii indura vremea demotivanta, in asteptarea pietelor de Craciun cu vin fiert si migdale si turta dulce, despre care am mai povestit.

Nala - sau cum sa-ti intorci casa cu posteriorul in sus

Am adoptat un pui de matza, pe care am botezat-o Nala - dupa leoaica din "Lion King", nume gasit pe site-uri specializate in nume de pisici. Traiasca internetul, o sursa inepuizabila de inspiratie.

Pe Nala o avem de la o familie de colegi informaticieni, si s-a dovedit atat de lipicioasa si jucausa, incat ne-a fost greu sa ne mai ocupam si de altceva inafara de ea, de cand a venit, iar casa este aproximativ pe dos. De fapt nu e chiar asa rau, doar ca peste tot pe podea sunt mingiute, snururi si alte smecherii cu care se joaca, iar in camera cu plante are momentan accesul interzis pentru ca ii place sa sape si sa imprastie pamantul pe podea, probabil in speranta ca vor creste si alte plante.

Cel mai dificil e sa o tinem pe Nala departe de masa sau de bucatarie cand gatim sau cand mancam. Ieri de exemplu, in timp ce mesteream niste cartofi prajiti, s-a furisat pe langa mine si am gasit-o sezand confortabil in tigaie. Din fericire, tigaia nu era inca pe foc, si nici ulei nu pusesem inca inauntru.

Alt hobby al ei sunt fara indoiala laptopurile. Probabil ca tine de mostenirea genetica, pentru ca, dupa cum ziceam, am primit-o de la o familie de informaticieni. In orice caz, de fiecare data cand eu sau prietenul meu lucram la laptop, vine si se aseaza cu posteriorul pe tastatura, vaneaza mouse-pointer-ul sau priveste fascinata la monitor. Sau incearca sa scrie mesaje bascalioase la adresa sefilor nostri. Am suprins-o cu labuta deasupra tastei "enter" si am reusit la timp sa salvez un mail cu diverse lucruri nasoale pe cale de a fi trimise catre seful meu, cu care tocmai am un conflict latent pentru ca incearca sa-mi dea inca un proiect de facut, in ciuda faptului ca deja lucrez doisprezece ore pe zi.

Ok, recunosc, am exagerat un pic, mailul era scris de mine, nu de Nala. Dar as fi avut o scuza buna in cazul in care mailul ar fi zburat intr-adevar spre destinatar.

In rest, am calatorit in ultimele luni ca de obicei destul de mult, Sao Paulo, Moscova, Linz, Londra. Sao Paulo a fost o experienta, nu numai datorita orasului imens, impresionant, ci mai ales datorita oamenilor extrem de prietenosi, amuzanti si calzi. Asa pupata si imbratisata ca in Sao Paulo nu m-am simtit pe nicaieri. Nu ma asteptam ca, in momentul cand esti prezentat cuiva, persoana respectiva sa te si pupe. In plus, la eveniment aceeasi experienta: peste tot in pauze, pupaturi si imbratisari toata lumea cu toata lumea. Colegii, amabili, ne-au invitat aproape in fiecare seara la restaurant. Intr-o seara am nimerit la Fogo de Chao, un restaurant faimos in Brazilia si in State, unde se servesc diverse halci de carne pe tepuse, din care fiecare client poate sa-si taie cat doreste. Salvarea mea a fost barul de salate, delicioase de altfel. Nu m-a salvat insa si de la ironiile comesenilor, cu care sunt deja obisnuita. In fond, vegetarienii sunt printre putinele persoane cu nevoi speciale de care poti face misto pe fata fara sa fii acuzat de discriminare.

Ca si experienta culinara, sederea mea in Sao Paulo s-a rezumat de altfel la a manca trunchi de palmier, o delicatesa locala si probabil singura specialitate fara carne, din cate m-am prins eu. Am mancat trunchi de palmier natur, placinta cu palmier, salata de palmier sau palmier murat. Probabil ca daca as fi stat mai mult, as fi savurat si alte specialitati de palmier, din fericire insa am stat numai patru zile.

Inainte de Sao Paulo, am facut o scurta incursiune la Moscova cu doua colege, unde nimeni nu ne-a scos la masa, si din cate imi aduc aminte nici nu ne-a pupat cineva de bucurie sa ne vada. Acum inteleg ca ar fi nerealist din partea mea sa ma astept sa fiu tratata ca o printesa peste tot. In lipsa de companie si inspiratie, eu si colegele mele am fost la un restaurant tibetan, unde m-am incumetat sa beau ceaiul traditional cu sare si lapte de iac. Nu inteleg cum am putut sa beau asa ceva, am sperat insa ca, band miraculosul ceai traditional cu gust oribil, ma va lovi subit ceva intelepciune tibetana. Ceea ce evident nu s-a intamplat.

Maine zbor din nou la Moscova si de data asta sper sa vizitez Kremlinul si Biserica Sfantul Vasile cu turnurile ei ca de turta dulce, pe langa care am trecut doar cu taxiul data trecuta.

Londra a fost o experienta de o zi: plecata cu noaptea-n cap cu primul avion, am ajuns direct la eveniment, am asistat cateva ore la niscai prezentari si am discutat cu cativa colegi, apoi din nou spre aeroport si noaptea eram acasa. Prin urmare, mi-am petrecut toata ziua luptand cu motzaiala, in special la unele prezentari, ceea ce oricum este de inteles.

In Londra m-au impresionat in scurta mea calatorie: trenul expres de la aeroport (Heathrow expres), care nu are o viteza ametitoare dar te duce direct in centru fara oprire si in care poti urmari stirile pe ecrane TV; taxiurile de moda veche, in care sezi in spate ca un star si vorbesti via microfon cu soferul; manierele si umorul englezilor, cu care poti purta o conversatie oriunde, oricand.

In drum spre eveniment, l-am rugat pe soferul de taxi sa ma conduca la un bancomat, iar omul m-a avertizat sa am grija cand trec strada. L-am bombanit in sinea mea ca nu-s copil mic, dar la intoarcerea la masina i-am dat dreptate: am sarit in fata unei masini fara sa ma asigur, si abia atunci mi-am adus aminte de stilul de condus pe dreapta al englezilor.

Si daca tot veni vorba de condus, la mine e din ce in ce mai bine si cred ca am reusit sa nu-i mai sperii prea tare pe ceilalti soferi in trafic, deci exista speranta, pana si eu am invatat sa conduc. Acum incerc sa invat cum sa conduc economic si ecologic. Am invatat de exemplu ca plecatul in tromba la semafor, stil bucurestean, mananca foarte multa benzina si dauneaza buzunarului propriu, ca si mediului.

Din calatoriile ultimelor saptamani

Ma bucur foarte tare cand sunt acasa. Cand zilele curg una dupa alta intr-o anumita rutina, cand stau pe canapea seara dupa o masa pe care eventual am gatit-o eu (ceea ce se intampla rar) si ma uit la nu-stiu-ce prostioara de film la televizor.

Job-ul meu este unul de globetrotter si toata lumea ma admira pentru asta. Si eu sunt multumita de job, de ce sa nu recunosc. Dar cumva nu ma imaginez hai-hui in jurul lumii in fiecare saptamana. Am un sef cosmopolit pentru care relatiile personale si intalnirile fata in fata sunt mai importante decat orice altceva. Daca ar fi dupa el, si eu as fi plecata in fiecare saptamana in alt oras, pe alt continent.

Saptamana trecuta am dat o fuga pana in Bucuresti si apoi, fiind in regiune, pana in Bulgaria, la Sofia. Avand de rezolvat si oarece chestii birocratice in Bucuresti, am fost placut surprinsa ca am reusit sa rezolv niste documente in mai putin de o ora. Credit mamei mele care a pregatit terenul si s-a enervat zi de zi incercand sa obtina informatii de la diverse autoritati, timp de mai multe saptamani. Ea s-a blindat cu rabdare si cu geniul blandetii chiar cand a fost trimisa de colo-colo sau tratata cu sictir, si mi-a raportat in fiecare seara la telefon cum a reusit sa mai taie cate un capat la balaurul birocratic.

Venita cu treburi pentru a treia oara in Sofia, colegii m-au tratat, ca de obicei, ca pe o printesa venita in delegatie. Oamenii chiar fac diferenta - daca sunt prietenosi si draguti, si orasul pe care-l vizitezi pare mai frumos. Asta in ciuda aglomeratiei si prafului din oras - Sofia de altfel imi place, nu ma deranjeaza blocurile sau chioscurile darapanate atat cat imi plac muntii din jurul orasului sau cladirile de locuinte noi, moderne. Bulgarii sunt insa nemultumiti de modul in care se dezvolta capitala lor - de faptul ca orice petec de verdeata sau de parc e inlocuit repede de un bloc sau cladire de birouri. Imi suna familiara povestea. Ei se mira si cand le povestesc ca multi amici romani merg pe litoralul bulgaresc, pentru ca preturile sunt mai mici si serviciile mai bune. Ii bufneste rasul la ideea ca-s bune serviciile lor. Or fi si ei patiti cu totii si probabil ca intotdeauna iarba e mai verde de partea cealalta.

Saptamana asta am dat o raita prin Paris si apoi prin Bruxel. Parisul e un oras uimitor, te indragostesti de el la fiecare vizita, respira romantism. Faimoasele bistrouri cu masute pe trotuar imi plac in special, desi nu prea inteleg rostul meselor in care masinile trec pe langa tine sau vecinii de la mesele alaturate sunt atat de aproape incat le poti manca din farfurie (mi-a trecut prin cap dar m-am abtinut). In general pare un cliseu cand povestesc ca m-am intragostit de prietenul meu in Paris, acum doi ani, dar ce sa-i fac, asa este.

De data asta eu si colegii am stat intr-un hotel in La Defense, cartier nou si modern al Parisului, care le pare parizienilor "une horreure" - groaznic. Asa ne-au spus toti taximetristii, iritati ca nu gaseau drumul corect in hatisul de tuneluri de sub cladirile moderne. E intr-adevar un labirint si arata absolut oribil, desi cladirile din sticla care se ridica la suprafata sunt interesante (fiecare alta inaltime, alta forma). Daca pe primul taximetrist care ne-a invartit o ora si ne-a lasat pana la urma in parcarea subterana lugubra a hotelului l-am bodoganit cu spor, pe ceilalti am ajuns in final sa-i intelegem, sa-i consolam si chiar sa le dam noi instructiuni pe unde sa mearga.

In Bruxel am stat trei zile, in care am constatat ca orasul, pe care il cunosc pentru ca am petrecut o vacanta acolo, este tot mai stresant, mai aglomerat si mai zgomotos. Iar multi din taximetristii de acolo sunt o specie aparte, care concureaza cot la cot la categoria badaranie cu unii din taximetristii bucuresteni. Spun "multi" pentru nu-i frumos si nici corect sa faci generalizari. De fapt, ca sa fiu mai exacta, unii mi s-au parut chiar dereglati - poate si din cauza stilului general agresiv de condus. Evident, nici ei nu stiau adresele si ne-au invartit cu spor pe oriunde am mers. Sa fi fost de vina franceza noastra aproximativa..

Tot in Bruxel am vazut cele doua semifinale ale campionatului european de fotbal. In baruri aglomerate, fara scaune si mese suficiente. La semifinala spaniola, n-am mai rezistat bucuriei zgomotoase care-mi masacra timpanele si m-am retras la hotel. Unde n-am reusit sa adorm prea devreme, pentru ca bucuria zgomotoasa se mutase pe strazi.

Ca sa fie clar, in finala de duminca eu tin cu Germania.

La volan

Sunt deja soferita cu oarece experienta, am condus vreo 2 saptamani, la inceput acompaniata si indrumata de prietenul meu, iar mai nou de una singura. Ca sa evit traficul intens, saptamana asta am plecat la birou foarte devreme, si am stat pana tarziu ca sa fie parcarea goala si sa-mi pot face in liniste manevrele haotice de iesire. Ca sa nu-i impresionez pe colegi cu excesul meu brusc de zel, le-am explicat treaba cu condusul in premiera si m-au inteles de ce vin devreme si plec tarziu. I-am povestit si sefului meu, care mai nou, ca sa se distreze pe seama mea, ma suna si zice ca-i de la politia rutiera sau de la comisia de supraveghere a traficului.

Constat ca parcatul nu e chiar asa simplu cum pare. Trebuie sa te incadrezi intr-un spatiu ingust, pe cat posibil sa nu lovesti stalpi, ziduri sau alte masini, si trebuie sa faci diverse manevre complexe stanga-dreapta, inainte-inapoi, carora eu nu le pricep inca logica.
Alta provocare e sa inteleg ce spune GPS-ul, si sa estimez distantele pe care mi le zice. Degeaba zice ea (vocea din GPS) sa fac dreapta peste 650 de metri, daca eu nu stiu exact cat inseamna asta ca si distanta.

Apropos de condus, in seara asta am descoperit un nou sport national la germani: Autoball. Pe un teren cu porti enorme, doi combatanti joaca fotbal conducant masina si urmarind o minge mare si elastica, intr-un meci care dureaza 5 minute. Evident ca masinile se faulteaza reciproc si isi pierd parte din caroserie in primele minute.
Ce sa ma mai mir, tot aici exista si Wok-WM, campionatul mondial de dat pe partie cu tigaia mare chinezeasca, numita wok. Combatantii sunt adulti care isi pun fundul in wok si se dau la vale pe pista cu zapada, fie cate unul, fie mai multi in lant. Am si eu un wok acasa, primit cadou. Nu l-am folosit niciodata la gatit, asa ca ma gandesc sa-l iau cu mine in urmatoarea vacanta de iarna.

Dar pana atunci, trebuie sa ma obisnuiesc in postura de soferita. Referitor la masina mea, un smart fortwo rosu, deja imi aud glumitze de genul “hai sa te vedem in ferarri-ul tau cel rosu”. De ce mi-am luat smart: e mica, automata, consuma putin si se parcheaza usor (bine, asta poate mai incolo). De ce rosu: pai, tipa de la showroom m-a intrebat ce masina vreau, iar eu m-am uitat in jur si mi-a sarit in ochi cea rosie si zambitoare.

Ca si stil de condus, trebuie sa recunosc ca Germania e un loc bun pentru soferi incepatori: regulile sunt respectate, marcajele benzilor sunt clare, gropile sunt rarisime si nu te claxoneaza nimeni - chiar daca nu esti cel mai priceput din trafic. Numai de viteza limita nu prea se sinchiseste majoritatea. Pe autostrada insa, vizibil tot mai multa lume conduce mai incet ca inainte, din cauza pretului saltaret la benzina.

Tren, tramvai, autobuz: cat costa

Am mai povestit de drumurile mele lungi si intortocheate, de acasa pana la birou si viceversa.
Pentru ca mi-a expirat abonamentul, ieri am cumparat bilete, ceea ce a fost destul de scump. De exemplu, un bilet dus pana la servici ma costa pe ruta obisnuita aproape 6 Euro. Tarifele sunt calculate dupa un sistem de impartire pe zone, cu cat traversezi mai multe zone cu atat este mai scump biletul.

Abonamentul lunar pe ruta mea, 120 de Euro, e si el o mica avere. La inceput de an, cand tarifele au crescut si mi-am luat primul abonament pe anul asta, domnul amabil de la ghiseu m-a avertizat ca abonamentul este foarte scump si ca ar fi mai convenabil sa-mi fac unul pe tot anul, ca sa economisesc cam 50% din cost. Amuzant mi s-a parut ca domnul mi-a repetat de mai multe ori, cat e de scump, uitandu-se la mine ca la o aiurita care arunca banii pe geam. Timp in care eu bravam, "kein Problem". In realitate mi se pare si mie scump, dar e o necesitate, asa ca prefer sa nu ma gandesc. Numai cand fac transferul mental in lei si compar cu abonamentul pe care-l plateam in Bucuresti, mi se zbarleste inevitabil podoaba capilara.

E adevarat ca Deutsche Bahn ofera si un soi de carduri de reducere, pe care platesti o suma fixa la inceput de an, apoi ai reducere de 25 sau 50 la suta la biletele cumparate. Se merita, daca esti un calator frecvent cu trenul.
Oricum, nu mi-am luat abonament pe un an pentru ca sper sa devin curand o soferita priceputa pe strazile si autostrazile Germaniei. E bine sa-ti propui scopuri inalte in viata.

Asadar, ieri am stat cu grija sa nu uit de bilete. Si m-au frapat din nou stickerele din autobuze, care anunta amenda in caz de calatorie "la negru". Sunt postate doua bancnote de 20 de Euro (amenda e 40), cu un mesaj care mi s-a parut foarte fin si care tradus ar suna cam asa:
"Draga calatorule, 40 de Euro sunt o gramada de bani. Conform legislatiei in vigoare, daca va depistam fara bilet, asta-i amenda care trebuie platita. Cumparati-va mai bine ceva frumos de banii astia. Va faceti Dvs. o placere, si ne scutiti si pe noi de o treaba neplacuta".