Despre munca si timpul liber

Merg la munca de joia trecuta. Deocamdata nu am multe de facut dar trebuie sa invat despre ce e vorba in on-line marketing, iar colegii mei nu s-au hotarat inca ce felie de treburi o sa preiau eu. Dupa cum i-am spus lui Jan, impart biroul cu inca o fata si cu doi oameni (Menschen = oameni, trebuia sa zic Männer = barbati).
In prima zi de lucru, colegii mei au dat un mic chef la birou. Nu era pentru mine, ci pentru un coleg care se insurase si care a primit cadou doua coroane pe o perna de plus, un voucher (nu stiu pentru ce) si mica petrecere. M-am gandit, melancolic, la petrecerile de la biroul din Romania unde ma distram de minune, pentru ca eram intre prieteni. Aici m-am simtit un pic stinghera – asa ca in prima zi la un loc de munca, dar si ca intotdeauna in ultimul timp la petreceri unde ma tem ca cineva o sa ma intrebe ceva iar eu n-o sa pricep nimic. Cativa colegi care ma cunosteau dinainte au fost mirati sa vada ca vorbesc germana. Le-am spus sa nu se lase inselati de o conversatie superficiala, de fapt vorbesc atat de prost incat aproape ca nu se pune.

La serviciu ajung in aproximativ doua ore, ceea ce inseamna ca ma trezesc destul de devreme si ajung dupa opt seara acasa. O bucata de drum ma duce prietenul meu cu masina, pana in cel mai apropiat oras mare de unde iau un tren rapid (intercity sau S-bahn) pana in Heidelberg, iar acolo cobor si iau alt tren pana in Walldorf.
Nu sunt un caz singular, multi oameni calatoresc aproape zilnic cu trenul intre orasul in care locuiesc si locul in care muncesc. Legaturile sunt bune, trenurile destul de dese si de rapide. Mai au totusi si intarzieri de 5 – 20 de minute, nu e chiar ca la japonezi. In tren, calatorii citesc, lucreaza la laptop sau, dupa cum am vazut vineri seara cand ma intorceam de la munca, beau bere. Un grup de tineri, de altfel imbracati in costum, care s-au asezat langa mine, au dat gata fiecare cate trei beri, si asta numai in 20 de minute cat am impartit aceeasi bucata de drum. Nu stiu de unde tot scoteau berile alea.

Cred ca mai am multe de invatat despre obiceiurile tinerilor de pe aici. In revista Spiegel am citit un articol despre cat de multe cazuri de alcoolism sunt la tineri minori, in parte si din cauza unor petreceri in discoteci, in care pentru o suma fixa platita la intrare tinerii pot sa bea ce vor si cat vor (asa numitele Flatrate-Party sau All-You-Can-Drink-Party).
Petreceri de altfel sunt destule si pe tematici diverse. De exemplu, petreceri ale celor peste treizeci de ani. Sau petreceri cu diverse tipuri de muzica. Ieri seara ma intorceam cu prietenul meu dintr-un bar din Mainz, pe la doisprezece noaptea, cand am observat ca din parcarea subterana se adunau din toate colturile tineri imbracati complet in negru, si tinere imbracate tot in negru, cu fuste extrem de scurte, pantofi platforma si ciorapi negri, machiate cadaveric. Prietenul meu mi-a spus ca probabil mergeau la un “gothik party”, o petrecere unde se asculta muzica rock, gothica. M-am gandit tot drumul, oare ce o face pe o fata sa se imbrace complet in negru, sa se macheze in halul ala si sa mearga de mana cu un tanar sleampat, imbracat tot in negru, eventual cu un craniu pictat pe tricou, la o petrecere unde se asculta muzica morbida. Evident, sunt intrebari de persoana care n-a gustat in mod special rockul in adolescenta si care in plus se apropie de varstele acelea, cand afirmatii de genul “pe vremea mea..” sunt la ele acasa.
Dar pe bune, cand eram eu studenta la noi nu erau petreceri de genul asta sau poate pe mine nu ma invitau, pentru ca eram asa, mai soarece de biblioteca?

Paranteza de mai sus, despre petreceri sau tinerii care beau mai mult decat trebuie, nu se vrea o descriere exhaustiva a modului in care germanii isi petrec timpul liber. Sunt lucruri diferite de facut, bineinteles totul depinde si de varsta, interese si daca esti sau nu familist. Se merge la restaurant sau la cinema, se face mult sport, se merge cu bicicleta. Si sunt multe locuri in care familiile cu copii pot sa-si petreaca timpul, de exemplu mici parcuri de distractie amenajate insa altfel decat modelul Disneyland. Un exemplu: Kletterwald-urile, unde te poti catara ca Tarzan, din copac in copac, pe instalatii amenajate si complet asigurat cu franghii.
N-am incercat inca, dar am vazut un astfel de Kletterwald si abia astept sa ma cocot si eu prin copaci.

Marketing, supermarketuri si reciclare

Mi se pare interesant modul in care sunt promovate produsele in Germania. Si nu vorbesc doar de reclamele TV, ingenioase si profesionist facute. Pe toate cutiile de dulciuri pe care le cumparam e anuntat un concurs - intri pe site, pui codul de pe pachet, castigi nu stiu ce. Avem in frigider in permanenta vreo 3-4 concursuri latente. Iar cerealele sunt la curent cu ultimele productii cinematografice si gasesti mici cadouri in pachet, pe tema filmului. Pana aici, nimic nou sub soare, si la noi in Romania infloresc promotiile si concursurile. Daca la inceput, acum vreo 15 ani, mancam la greu ciocolati ca sa trimit ambalajele la concurs, de radea mama de mine, acum nici nu le mai bag in seama.
Ce mi se pare in schimb un pic altfel, este cat de plastic sunt descrise produsele pe ambalaj sau in reclame. Cremos si delicat, gustos, usor, natural .. greu de descris, dar sunt adevarate poezii pe ambalaje.

In supermarket, diversitatea produselor ma lasa in continuare gura-casca. Poti sa mergi minute in sir printre rafturile de iaurturi, branzeturi, dulciuri sau cereale. Prin raioanele astea imi pierd eu vremea, in timp ce Jan sta la coada la wursti (carnati). Produsele sunt interesant asociate, de exemplu langa fructe gasesti frisca la tub sau alimente bio, langa produsele congelate gasesti condimente potrivite pentru fiecare fel iar intr-un magazin de carti, care se intinde pe trei etaje, langa cartile de meditatie si yoga gasesti rafturi cu lumanarele si uleiuri aromate.
Oricum, ca sa nu cad in tentatia de a umple cosul cu te miri ce, m-am invatat sa ma mai uit si intr-o parte, ca femeile cucernice cand trec pe langa un tanar cu vino-ncoace.
In supermarketul Real, la iesire sunt si case normale, cu vanzatoare, dar si case unde iti scanezi singur cumparaturile daca ai o cantitate mai mica, le pui in pungi si dupa ce o voce suava te anunta totalul, platesti cu cardul sau cash, la automat. Ca sa nu pacalesti cumva casa, cosul trebuie pus pe un soi de cantar, de acolo treci fiecare cumparatura prin scanner, iar sacosile in care pui cumparaturile sunt de asemenea cantarite automat.

Tot la supermarket, la intrare, exista automate care iti iau sticlele goale de bauturi sau lazile cu sticle si-ti dau un bonulet, cu o suma care se scade din valoarea cumparaturilor urmatoare, la casa. De exemplu, pentru o ladita de sticle de apa minerala, care costa 6-7 euro, primesti inapoi pentru sticlele goale cam 3 euro.

De altfel, germanii au foarte bine pus la punct sistemul de reciclare. Gunoaiele se depun in containere diferite – albastru pentru hartie si plastic, verde pentru deseurile biodegradabile, negru pentru toate celelalte deseuri. Sticla se colecteaza separat, in containere care se gasesc din loc in loc in oras. Deseurile bio le strangi in casa, in pungi speciale de hartie, de asemenea biodegradabile. Sunt tare incantata, pentru prima oara fac si eu ceva concret (oricat de minor) pentru reciclarea deseurilor. Chiar am reusit sa separ si mai bine cartoanele si hartiile decat o facea prietenul meu in mod obisnuit, si am grija sa pun si cea mai mica hartiuta la deseurile pentru containerul albastru.

Din noile mele aventuri lingvistice: la Body Shop, vrand sa cumpar un ulei de corp, am intrebat-o pe vanzatoare: “pot sa-l gust?”. A fost politicoasa si n-a schitat decat un zambet, cred ca se prinsese din prima ca habar n-am ce vorbesc. De ce confund a gusta (shmecken) cu a mirosi (riechen) nu pricep, poate pentru ca amandoua se refera la simturi.

Apropos, termenul de “smecher” provine din germana, chiar de la cuvantul “schmeken” (a gusta). “Schmeker” era specialistul care degusta vinurile pe vremuri, ajutand comerciantii sa cumpere vinul bun. Pentru ca nu putea fi pacalit cu usurinta, in timp s-a extins sensul, devenind “smecherul” de azi.

Marfa si banii

Asta seara butonam telecomanda inainte de culcare si la un moment dat mi s-a parut ca-l vad pe Papadopol. Imi zic, Quatsch (asta-i alta vorba frecventa la germani, un fel de “aiurea, prostii”) – o fi vreo reclama. Dar ma uit mai departe, curioasa, si ce vad: tocmai rula “Marfa si banii”. Desi un film premiat si laudat, nu-l vazusem pana acum. Poate din cauza impresiei raspandite ca filmele romanesti nu sunt bune, au in ele ceva fals, tras de par. Sau poate ca am fost atat de obisnuita sa vad filme in engleza incat cand vad un film romanesc mi se pare ciudat, ca si cum te auzi prima oara inregistrat si ti se pare ca asta nu-i vocea ta. Oricum, am fost asa de bucuroasa sa vad un film romanesc pe un post nemtesc, ca l-am vazut pe tot. Nu-i un film rau, te captiveaza la un moment dat iar personajele sunt destul de realist conturate.
Ce m-a induiosat – pe langa primul film in limba romana, cu subtitrare in germana, pe care l-am vazut – au fost lucrurile pe care le-am trait si eu si care mi se pare ca s-au schimbat mult in ultimii ani. Cateva exemple:

• Drumul prost asfaltat de la Constanta la Bucuresti, cu inevitabilele hartoape si variante pe drumuri de tara. Cand s-a turnat filmul autostrada cred ca era doar pe hartie. Ma intreb cum ar fi circulat pe autostrada cei trei traficanti fara voie si cred ca filmul si-ar fi pierdut tot farmecul.
  
• En-gros-urile de unde buticarii cumpara marfa mai ieftina. Personajele din film cumpara de la Niro baxuri de ulei, Coca-cola, croissante pe care le duc apoi la Constanta, sa le vanda la butic. Mie buticurile imi creaza o anumita stare de bine, de nostalgie. In Germania nu poti merge la 10 noaptea la chiosc, la coltul strazii, sa cumperi ceva de la non-stop. Am inteles ca e ilegal sa ai magazinul deschis non-stop. Acasa, tot timpul o incurajam pe mama sa mai cumpere si de la vecinul cel simpatic, de la blocul de vis-a-vis, chiar daca marfa lui era mai scumpa decat la hipermarket. Vreau ca micilor antreprenori sa le mearga bine, si imi tot fac calcule cat pot sa castige ca dupa ce platesc toate cheltuielile sa le ramana un mic profit. Meteahna asta ma urmareste si aici in Germania, unde ma fascineaza in schimb brutariile mici si cochete, pizeriile, gelateriile, florariile sau alte magazine din orasele mici, unde abia daca vezi intrand clientii si nu e niciodata coada dar, cumva, o duc ok.
  
• Politistii carora le dai spaga ca sa nu platesti amenda. Totusi, eu n-am o parere proasta despre politisti si nu cred ca toti iau spaga sau ca sunt prosti. Cand mi s-a furat poseta in scara blocului, in Bucuresti, politistii au gasit hotul a doua zi. Din pacate nu si poseta sau actele, dar totusi, intamplarea mi-a lasat o impresie de competenta relativ la politisti, care nu a fost decat usor zdruncinata de stilul ridicol in care a trebuit sa scriu declaratia, dictata de un tanar politist.
  
• Benzinariile unde nu gasesti decat benzina, fara magazinele cochete care rivalizeaza uneori cu un mic supermarket. Eroii din film sunt insetati si vor o cola, dar cand cel care e la volan opreste la o benzinarie, celalalt ii spune “de ce opresti ma aici, astia n-au decat ulei..”. Pe mine inca ma fascineaza magazinele benzinariilor de azi, cele cu brand, unde tot timpul imi vine sa cumpar ceva – o revista, un portofel, un croissant. O fosta colega de la cursul de marketing, care lucreaza in domeniu, mi-a povestit ca sunt special gandite ca in drumul de la intrare pana la casa si inapoi sa te lovesti de o gramada de lucruri care sa-ti faca cu ochiul. Ce diferenta fata de statiile de alimentare de acum cativa ani, care aveau doar pompele si un acoperis. Acum, poti sa mergi si la toaleta.

Despre termopane

Mama a pus recent geamuri termopan in apartamentul ei. Desi m-am impotrivit cat am putut adoptarii acestui semn al bunastarii pe care-l reprezinta termopanele (aiurea, n-am avut bani sau am preferat sa-i cheltui pe vacante in strainatate), era momentul sa schimbam geamurile. Cele vechi, din tamplarie de lemn, mai pierdeau cate o bucata de fiecare data cand erau deschise, iar mama ajunsese sa le izoleze cu tot felul de materiale fanteziste, inclusiv banda scotch, ca sa nu mai fie curent in casa.
Nu a durat mult, in mai putin de o saptamana de la plata avansului termopanele erau instalate. De fapt, munca efectiva a durat doua zile. Mama mi-a povestit totul la telefon, multumita inclusiv ca oamenii au lucrat curat si n-au facut mai multe stricaciuni decat era cazul. Dupa oamenii cu termopanele, au venit alti oameni, care au reparat zidurile si zugraveala si au montat un pervaz pe dinauntru si afara. Dupa oamenii cu reparatul, mama a trebuit bineinteles sa faca curatenie, sa scoata molozul si asa mai departe. Dupa aceea, trebuie puse jaluzelele pe care mama le-a cumparat, dar nici cei cu termopanele, nici cei cu reparatiile nu le-au montat – nu era in contract. Mama e totusi multumita, desi este foarte obosita si in final totul a costat mai mult decat ne asteptam si treaba tot nu e terminata.
Cu ceva timp in urma, in apartamenul inchiriat de prietenul meu german a trebuit schimbata gresia. Lucratorul neamt a venit, a masurat, s-a apucat de lucru. In urma lui, totul a ramas curat, aranjat, fara nici un fir de ciment sau vreo placa de gresie uitata. Pe mine m-a fascinat si curatenia de laborator pe care a lasat-o in urma, dar si materialele sofisticate pe care le folosea – de exemplu, un soi de izolatie din textil si plastic, care se interpune intre podea si placile noi de gresie.
Jan este foarte mirat, de ce la noi in urma unor lucratori trebuie sa vina alti lucratori si sa platesti alti bani, ca sa fie treaba gata, si mi-a spus ca aici si jaluzelele ar fi fost montate la final. I-am explicat ca uite, si asta e unul din motivele pentru care ne plac noua nemtii.

A treia saptamana in Germania

Am primit permisul de munca. In loc de cele 3-4 saptamani “promise”, a durat numai 2 saptamani, iar saptamana asta ma pot apuca de lucru. Deci, jos palaria birocratiei nemtesti, pentru ca a cedat la modul pozitiv insistentelor viitorilor mei angajatori, care au sunat si de doua-trei ori pe saptamana sa spuna ca au nevoie de mine cat de repede cu putinta.
Intre timp, fac ore de sofat, pentru ca desi am permis de conducere, nu am condus niciodata dupa ce am terminat scoala de soferi. Am stat de multe ori pe ganduri in trecut, mai ales cand eram exasperata de tramvaiele bucurestene, daca sa-mi cumpar sau nu masina. Un fost sef m-a sfatuit sa nu-mi iau masina, pentru ca cheltuiesc mult mai putin luand taxiul in fiecare zi, daca am nevoie. Cam asa mi-am spus si eu, socotindu-mi atent finantele si vazand in acelasi timp cum creste inghesuiala si stresul din traficul bucurestean, de la o luna la alta. Mi-as fi dorit totusi sa am masina, mai ales cand m-a vizitat Jan, am fi avut o libertate de miscare mai mare si i-as fi aratat poate mai multe locuri frumoase din Romania.
Orele de sofat in Germania sunt, bineinteles, in limba germana. A nu se intelege ca am o fixatie cu asta, dar traiesc o experienta noua prin prisma faptului ca inca nu pot sa comunic, in germana, asa cum mi-as dori. Iar firea mea expansiva, glumeata si comunicativa se simte parasita intr-un colt, cu calus la gura si naucita de noua limba in care trebuie sa se exprime. La petreceri tac, zambesc si ascult, din cand in cand fac cate o glumita daca ma loveste inspiratia, uneori dau din cap desi habar n-am despre ce se discuta si inteleg doar crampeie de conversatie. Cand cineva mi se adreseaza, fac ochii mari si de multe ori raspund, la risc, ”Ja”. Nu-i o strategie prea buna.
La sofat insa nu-i chiar asa de complicat, am invatat termenii de baza precum frana, acceleratie, dreapta, stanga si asa mai departe si merge. Strazile sunt foarte libere, nu recunosc locurile prin care conduc, de multe ori am impresia ca sunt intr-o simulare pe calculator si nu in realitate. Instructoarea, Margit, da instructiuni non stop si e destul de rabdatoare. Nu mi-a dat peste mana cand am bagat gresit in viteza a patra, in loc de a doua. Dialogul nu este foarte infloritor, ceva de genul (ea) “acum la stanga” iar eu “Cum, cum? Unde?”. Expresia mea favorita este “ein bisschen mehr Gas gegeben” – adica accelereaza un pic, sau mot-a-mot, mai da-i un pic de gaz.

Picnic in Heidelberg

Joia trecuta, zi libera oficial, am fost invitati la un gratar in Heidelberg, de viitorii mei colegi. Mi se pare interesant ca germanii – si alte natiuni vestice – care nu sunt prin excelenta credinciosi, au zile libere in majoritatea sarbatorilor religioase importante (altele decat Pasti, Craciun). Gratarul s-a tinut pe malul raului Neckar, pe pajiste, unde probabil jumatate din suflarea Heidelbergului se aduna la plaja sau la picnic in zilele frumoase de sarbatoare sau in weekend. M-am relaxat vazand atatia oameni relaxati – unii jucau fotbal, o fata langa noi exersa jonglerii cu mingi sau popici, mai incolo erau si altii la gratar. Si nu se auzea muzica de nicaieri.
Colegii mei (viitori) pregatisera o gramada de mancare – fripturi de multe feluri, salate, iar pentru vegetariana de mine, dovlecei, vinete, branza, cartofi si ciupercute. Mi-a placut ca un simplu gratar, la care eram obisnuita sa vad mici si pulpe de pui, si eventual ciuperci pentru mine, a fost de fapt o ditamai masa in aer liber, asa de atent pregatita si cu atat de multe feluri de mancare. Iar modul cum aratau preparatele pentru gratar – cu condimente, felii de rosii, totul frumos portionat si ambalat – m-a dat gata. Sunt o vegetariana gurmanda, de asta scriu atat de mult despre mancare.
Unul dintre colegi a venit cu fetita lui de doi ani, care normal, nu prea statea locului, si care a fost preocupata sa stranga diversele gunoaie si sa le duca la cos. Tatal ei a primit oferte de job pentru ea, de la ceilalti colegi (“stie sa spele si ferestrele?”) si a spus ca, pentru contracte de o saptamana, ofera reduceri.
Viitoarea mea firma are o proprietari tineri si o echipa la fel de tanara si internationala – exista o japoneza, o englezoaica, un australian, curand vor avea si o romanca. Sunt simpatici si comunicativi. Eu sunt mai putin comunicativa, pentru ca-mi este greu sa exprim idei mai complexe decat “e cald”, “e frig” sau “am foame” in limba germana. Bine, exagerez, pot sa spun mai multe lucruri in germana. Am intrebat-o pe colega japoneza (nascuta in germania, de fapt, dintr-un parinte japonez si unul german) unde a iubit, in loc de unde a locuit. Jan a fost acolo sa salveze situatia si sa corecteze intrebarea.

Mi se mai intampla sa incurc frecvent diversi termeni care seamana intre ei – exemplu “hosen”, adica “pantaloni” si “hasen”, adica “iepuri”. Pentru mine, e inca absolut obisnuit sa spun ceva de genul “iepurii mei sunt la spalat” sau “ma imbrac cu iepurii albi azi”. La un alt gratar, de data asta la parintii lui Jan, le-am spus invitatilor ca invat germana uitandu-ma la televizor, in special la reclame, ceea ce ma imbogateste cu expresii precum (in romana traduse) “mai ieftin, mai gustos”, “deja testat”, “acum, cu mai putin zahar”.

Birocratie sau poate ca asa ar trebui sa fie

Ca cetatean roman, ca sa muncesc in Germania am nevoie de permis de munca. Din fericire, am deja o oferta de job, absolut necesar ca sa obtin acest permis.
Pentru permisul de munca, a trebuit sa depun un teanc de documente la Biroul de munca (“Arbeitsagentur”) iar acum am de asteptat, 3-4 saptamani, pentru un raspuns.
Jan a fost un adevarat impresar, m-a dus de mana peste tot, a vorbit prin toate birourile prin care am fost si a obtinut diversele documente de care aveam nevoie. Timp in care eu zambeam frumos, incercand sa par un cetatean demn de a munci in aceasta tara, si dand din cap ca sa nu creada functionarii ca nu inteleg nimic. La banca, unde mi-am deschis un cont, am renuntat sa dau din cap, pentru ca efectiv nu intelegeam nimic din tot ce mi s-a spus si am semnat.
Despre birocratia care m-a impresionat placut: intr-o singura zi, in aproximativ o ora, eram inscrisa la primaria locala cu noua adresa, aveam cont la banca si eram in baza de date pentru asigurarea de sanatate. La o zi dupa ce m-am inscris la noua adresa, la o alta institutie unde aveam nevoie de un document (si chiar, intamplarea face, in alt oras) apaream deja cu adresa noua. Mi-a mai placut ca functionarii sunt deschisi si rabdatori si ca te primesc direct in biroul lor. Nu exista ghisee, doar la intare sunt de regula receptii mari si bine organizate, care te intampina sa-ti dea informatii si sa te trimita unde e nevoie. Si mi-a mai placut faptul ca institutiile publice – precum acest “Arbeitsagentur” au o identitate proprie, un logo, brosuri de prezentare, mesaje catre public – intocmai ca si o firma privata.
Cam acestea sunt primele mele impresii despre birocratia si institutiile publice germane. Ce mi se pare interesant, este ca germanii insisi se plang ca birocratia lor este teribila. Da, sigur. Si marmota invelea ciocolata in staniol..

Viata de caine

Este vorba despre cei doi caini ai mamei lui Jan. Scriu despre ei pentru ca sunt simpatici, dar si din spirit de solidaritate, si ei fiind, ca si mine, imigranti in Germania, si tot din motive sentimentale. Sunt de fapt adoptati de tatal vitreg al lui Jan, unul este din Polonia si celalalt din Spania, dar fiind de mai mult timp pe aici, amandoi inteleg germana mai bine ca mine. Amandoi sunt de talie mare si sunt complementari soneriei de la intrarea in casa. Cand intri, evident, sar pe tine, dar la modul afectuos, chiar prea afectuos. Pe ea o cheama Kiwi si este neagra, pe el il cheama Boss si este cafeniu. Dupa parerea lui Jan, Kiwi este putin psihopata pentru ca cere atentie in continuu si daca nu e bagata in seama, actioneaza imprevizibil. Totusi, stie sa stea jos, sa dea laba si ii place sa fie scarpinata pe burta. Amandoi trag parturi, dupa cum ne-a povestit mama lui Jan, si dupa cum am putut sa miros eu insami intr-una din vizite. Cel mai rau este, ni s-a mai povestit, atunci cand trag parturi in timp ce calatoresc cu masina stapanilor. Un weekend in iunie se pare ca vom avea grija de ei, pentru ca parintii lui Jan vor fi plecati. Poate din cauza ca amandoi sunt destul de balosi, prietenul meu n-a fost prea incantat de perspectiva de a ne petrece cateva ore zilnic cu ei, dar eu l-am imbarbatat cum am putut.

Prima saptamana

Prima saptamana in Germania

.. nu e chiar prima saptamana. Am mai fost aici, de multe ori, si la traininguri, si in ultimul an ca prietena a iubitului meu prieten neamt. Dar, acum, este prima saptamana de cand ne-am mutat impreuna.
Sa incep cu sparanghelul si capsunile, pentru ca este plin sezon. Peste tot - pe marginea autostrazilor, in orase sau la marginea lor, vezi bannere mari cu "Erdbeeren" (capsuni) si "Spargel - taglisch frisch" (sparanghel - zilnic proaspat). Inca nu m-am hotarat daca sunt un fan al sparanghelului, sunt innebunita insa dupa capsuni si nu stiu de ce ma fascineaza sa vad toate anunturile astea cu capsuni proaspete. Poate pentru ca ai posibilitatea sa mergi sa-ti culegi singur capsunile de pe campurile fermierilor (ceea ce n-am incercat inca, marturisesc) sau pentru ca ma amuza machetele mari de reclama, in forma de capsuni, care troneaza pe camp. Poate pentru ca mi se pare ca nemtii fac dintr-un sezon - cel al capsunilor si al sparanghelului - un fel de mare actiune de marketing, in care isi vand marfa direct din ferma sau de pe marginea autostrazii. In orice caz, de fiecare data cand trec pe langa semnele respective, imi ploua in gura. Deci functioneaza.
De curand l-am convins pe Jan sa mergem la una din fermele din apropiere sa cumparam capsuni. El, un obisnuit al supermarketului Real de unde-si cumpara tot ce are nevoie, a fost impresionat de calitatea si pretul mai mic al legumelor de la ferma. Eu am fost impresionata de ferma in sine, de hangarele mari pentru utilaje, de ordinea de acolo, de poneiul care pastea linistit in tarcul lui. Magazinul in sine mi-a adus aminte de magazinele de la tara, din satul bunicilor, sau de aprozarele din copilarie. Doamna care vindea era probabil sotia fermierului, capsunile erau asezate in cutii practice din carton, un caine mare dormea intr-un colt sub un scaun. Sparanghelul este destul de scump, 4-5 euro kilogramul, dar nu din acest motiv n-am cumparat, cat din cauza ca habar nu avem, nici eu nici el, cum se gateste. Iar gatitul este oricum un capitol la care am multe de invatat, si fara sa incerc lucruri inedite precum sparanghelul.
Capsunile in schimb au fost excelente.