Fascinatia limbii romane

Nu a trecut o zi, de cand sunt in Germania, in care sa nu vorbesc cu cineva in limba romana. Intotdeauna, in drum spre casa, in autobuz, in tren sau la serviciu, la cantina – mereu ma intalnesc cu colegi romani. Cu ceva timp in urma, in tramvai, o fata m-a intrebat de vorba pe romaneste pentru ca ma auzise sporovaind cu o prietena care coborase deja. Fata era din Romania, mutata de ani buni, si avea o cutie cu o pisica, prilej sa conversam vreme de cateva statii despre pisica si alte subiecte mai putin interesante.

Am avut ocazia sa constat si cat de interesanta poate fi limba romana pentru straini. Se discuta in general cu placere despre limbile straine, care in ce familie este si cu ce alta limba se aseamana. La fel si despre limba romana, sunt des intrebata care-i treaba, iar oamenii afla cu mirare ca seamana cu italiana, spaniola si franceza, si ca nu e o limba slavica in ciuda faptului ca ne invecinam cu rusi, bulgari si ucraineni. In plus, imi place sa ma infoi in pene ca inteleg o gramada din ce se vorbeste in spaniola sau in italiana, chiar daca n-am studiat o boaba in viata mea.

Revenind, deunazi eram in gara cu doua amice romance si asteptam trenul spre Heidelberg. Evident ca sporovaiam diverse, vorbind probabil toate trei deodata dupa tipicul feminin. La un moment dat, fetele s-au oprit din conversatie, s-au uitat perplexe la mine si m-au intrebat daca “l-am vazut pe ala”. Mai precis, un domn intre doua varste, mic de statura si rozaliu la fata, care se oprise la un metru de noi si ne sorbea toate cuvintele, cu un zambet pana la urechi. Nu-l remarcasem pana atunci. O fi roman, ne susotim noi. Il intreb daca vorbeste romaneste, nema, nu parea sa priceapa. Am scapat de privirile lui insistente si zambitoare abia cand ne-am urcat in tren, nu inainte sa ma intrebe “italiano?”. Nu, rumeno, ii zic eu si, conform principiului sanatos invatat din copilarie, ca nu-i bine sa intri in vorba cu straini, ne-am retras strategic toate trei in alt colt de vagon.

In aceeasi seara, dupa ora de yoga ma indreptam grabita spre statia de tramvai, sa merg spre casa. Aproape de statie, se apropie de mine un tanar, isi cere scuze si ma intreaba daca vorbesc germana. Sigura ca-i unul din tipii care-si pierd timpul pe strada si incearca sa te tapeze de 1-2 euro sa-si cumpere tigari sau bautura, mormai ca nu si plec mai departe. Tanarul, scai dupa mine. “Romana?” ma intreaba. De data asta ma opresc, socata, si dau cartile pe fata: ok, vorbesc si germana, si romana, si ce doreste ma rog? La care tanarul incepe sa-mi turuie ca vrea sa studieze un semestru limba romana, care-i place foarte mult, stie deja sa zica “multumesc”, are nevoie de un dictionar roman-german si nu stie unde-l poate gasi. S-a gandit sa ma intrebe taman pe mine, pentru ca m-a auzit vorbind romaneste in tramvai cu cateva saptamani in urma. M-am ingrozit de-a dreptul la ideea, putin paranoica probabil, ca am fost urmarita, mai ales ca se apropiase inca un tanar zambitor si urmarea discutia. Incurcata, i-am balmajit sa caute pe internet, sa se duca la un curs sau ceva, si ca eu am un dictionar dar e acasa in Romania si n-am idee unde gasesti asa ceva in Germania. Tanarul, vizibil cu chef de vorba, m-a mai tras de limba cum e cu accentul si cum e mai bine sa zica “multumesc”. Eu i-am spun sfatoasa sa puna mana mai intai pe gramatica si sa invete vocabular si abia dupa aceea sa-si faca probleme cu accentul. Dupa care mi-am cerut scuze ca nu-l pot ajuta cu mai multe si am fugit sa prind tramvaiul. Toata seara m-am gandit ca poate era de datoria mea sa rog pe cineva sa-i cumpere studentului un dictionar din Romania si sa i-l aduca. Uite asa am ratat sansa sa ajut un tanar german sa invete limba romana.
Intr-adevar, vorbesc des in tramvai in romana cand sunt cu vreo colega. Dar nu m-am gandit nici o clipa ca cineva o sa remarce ca vorbesc o limba atat de fascinanta si o sa ma intrebe unde se gasesc dictionare romano-germane.

Mica venezueleanca din tramvai

In timp ce asteptam ieri tramvaiul sa merg spre statie, a aparut o mamica pe bicicleta, cu un copil mic in cosul bicicletei si inca o fetita de 4-5 ani. Intr-o germana la fel de stricata ca a mea, m-a rugat daca pot sa iau eu fetita cu mine. Cum ea amesteca germana cu spaniola, iar eu visez uneori ca vorbesc sau macar inteleg spaniola, italiana sau alte limbi romanice, i-am spus sa-mi zica in spaniola, ca sa ma lamuresc unde anume si pentru cat timp vrea sa-i preiau fetita. Pana la urma am inteles ca ea urma sa mearga cu bicicleta, iar fetita sa vina cu tramvaiul si sa se reintalneasca intr-o anumita statie. Zis si facut. Am ramas cu fetita care a inceput sa-mi povesteasca diverse lucruri in spaniola: uite ce catel mic si frumos, bunica ei din Venezuela are un catel si trei pisici, si cum se face ca eu vorbesc spaniola? Dragut din partea ei sa se mire, politicos, ca vorbesc spaniola, cand eu abia legam doua vorbe si din alea, una iesea tot in germana. M-am chinuit sa-i explic ca sunt din Romania, si a dedus singura ca limbile se aseamana. Ne-am urcat in tramvai, am mai stat un pic de vorba (eu aproband tot ce-mi spunea cu "si, si, si..") si apoi a coborat la statia ei. Mama ei era deja acolo si o astepta.



Poate ca e un antrenament bun, sa obisnuiesti copii de mici sa fie independenti. Mai demult ma miram cum o familie de prieteni il lasa pe baietelul lor de doi ani sa manance singur, cu furculita, inclusiv spaghete - care evident zburau in toate partile. Iar de cand a inceput scoala, observ ca dimineata, in timp ce fug spre tramvai, pe langa mine tropaie somnorosi pe strada o gramada de pusti care merg singuri la scoala.

Apropos de tramvai, am constatat pe pielea mea nu numai ca vine la timp, dar uneori vine chiar cu doua-trei minute mai devreme. Mi s-a intamplat sa plece chiar din fata nasului meu uluit, cand tocmai treceam strada. Asa ca de atunci, dimineata fac un pic de jogging sa ajung mai devreme in statie. Si recuperez dormind apoi in tramvai, in tren si chiar la serviciu unde insa ma stradui sa-mi tin ochii deschisi si nasul in monitor.

Cu trenuletul pe Neroberg

Din peripetiile weekendului trecut: in primul rand, vremea a fost izbitor de frumoasa, soare cat-ii ziua de lunga si cald ca vara. Asa ca, dupa o runda de shopping sambata, duminica am iesit la plimbare. Am nimerit intr-un oras, Wiesbaden, de unde am luat trenuletul si am urcat pe deal. Foarte frumos peisajul si boem drumul, dar partea interesanta e chiar trenul, care se cheama Nerobergbahn. Si anume, trenuletul, care nu parcurge o distanta prea mare, nu e actionat nici electric, nici cu aburi sau stiu eu ce altceva, ci doar de forta gravitatiei si de incarcatura de apa. Treaba merge asa: un trenulet e jos, la baza dealului, iar celalalt sus. Cele doua trenulete merg pe aceeasi sina, legate unul de celalat cu cabluri. Trenuletul de sus primeste o incarcatura cu apa, apoi isi da drumul la vale (exista un om care manevreaza frana, deci nu e ca la formula 1) si trage in contrasens trenuletul celalalt. La un moment dat, trenuletele se petrec, intr-un loc unde sina se bifurca. Trenul a fost construit la 1888 si functioneaza si azi dupa acelasi sistem.



Sus pe Neroberg este un restaurant dragut, cu mese, scaune si sezlonguri scoase afara, chiar cu un fel de plaja pentru vizitatorii restaurantului. Iar cativa metri mai incolo incepe Kletterwald - locul de care am mai povestit - unde te poti catara din copac in copac, pe tot soiul de sisteme de franghii, butoaie, trepte din lemn, la 8-15 metri inaltime si asigurat cu corzi. Nici de data asta nu ne-am catarat si noi prin copaci, doar ne-am holbat la curajosii mici si mari care se distrau sau transpirau pe trasee.



Tot in weekenduri au inceput peste tot prin localitatile mai mici din Germania un soi de festivaluri ale recoltei. La care cu mic cu mare vin la iarmaroc, se dau in calusei, beau must si mananca tot soiul de specialitati precum placinta cu ceapa (pe care n-am probat-o inca). Acolo unde am fost noi, la primarie organizasera ditamai sala cu mese, mancare si muzica live, dar muzica tipic germana, care merge bine cu beri multe, l-a pus pe fuga pe prietenul meu. Sau posibilitatea ca eu sa ma amestec in multime si cine stie, sa ma apuce iar dansatul pe mese.

Posta si Marketingul

Pentru ca ne-am mutat de curand, prietenul meu a anuntat schimbarea de adresa la posta germana (Deutsche Post) ca sa primim corespondenta la noua adresa. Sa primim, inseamna doua plicuri pe luna eu si cinci plicuri pe zi, inclusiv reclame, el.


De curand, am primit si eu si el cate un plic gros de la posta germana. Inauntru, o brosurica si un set de reclame, cu oferte pentru cei care se muta.


Brosurica m-a dat gata: personalizata cu numele meu peste tot, oferea informatii despre serviciul de redirectionare a corespondentei, dar si multe alte chestii interesante. De exemplu: o carte postala pe care o poti returna la Deutsche post, in care corectezi daca ti-au gresit ceva la nume sau adresa. O lista de institutii pe care trebuie sa le anunti ca te-ai mutat. Cateva folii cu etichete de diverse marimi, cu numele meu tiparit, pe care le pot lipi pe interfon sau usa. Cateva oferte de ziare care-ti vin gratis la noua adresa, timp de cateva saptamani. Carti postale prin care poti comanda cataloagele bine-cunoscute, gen “Neckermann”, la noua adresa. Oferte de carti care se comanda prin posta, abonamente tv, publicatii. O fila cu numere telefonice de urgenta. Carti postale pe care le poti trimite la prieteni, sa-i anunti ca te-ai mutat.
In maldarul de publicitate pe care-l primim in fiecare zi, plicul de la Deutsche Post m-a lovit drept in sufletul meu de om de marketing: ce inseamna sa faci publicitate bine directionata, care ofera omului ce are nevoie, atunci cand are nevoie.

Despre drumurile mele zilnice pana la serviciu si inapoi: tocmai ma obisnuisem cu traseul tramvai-autobuz, cand in dimineata de luni m-am trezit ca tramvaiul ajunge in cu totul alta parte decat eram obisnuita. Am regandit repede traseul si am luat alt autobuz, dar cum statia era mai departe de firma, am mers si pe jos cam un sfert de ora, prin lanurile de porumb din apropiere. A fost frumos totusi pentru ca niste oameni tocmai taiau iarba si m-a incantat un miros de fan proaspat, care mi-a facut dimineata de luni mai frumoasa. A nu se intelege ca lucrez la o firma agricola: in cladirile de langa lanul de porumb se produce software.

O scurta lectie de limba germana – chestii care mie mi se par inedite:

• La germani, “fata” se spune “das Madel” sau “das Madchen”, ambele la genul neutru. Adica fata e de gen neutru, in timp ce baiatul e de gen masculin. Ca sa fie treaba clara, cand se marita, fata devine “die Frau”, deci in sfarsit capata gen feminin.


• Alte diferente de sex: o fata petrecareata e un "soarece de petrecere" (“Party-Maus”), iar un tip petrecaret este un “leu de petrecere” (“Party-Loewe”). Cum petrec soarecii si leii impreuna, nu prea inteleg. Apropos, soarece in germana este de gen feminin, “die Maus”.



• La coada (coada la care stai sa cumperi ceva), i se spune “Schlange”, adica “sarpe”. Cum ar veni, nu “stai la coada”, ci “stai in sarpe”.



• Tot vorbind de animale: daca te obsedeaza ceva, o melodie, ai un “vierme in ureche” adica “ohr-wurm”. Daca simti nevoia sa-ti dregi vocea, ai o “broasca in gat”, adica “Frosh im Hals”.
  
  
• Despre ceva “foarte-foarte”, “extrem de”, se mai spune ca e “Sau” – adica “porc”. Foarte folosite sunt “porc de ieftin” (“sau-billig”, si in reclame) sau “porc de scump” (“sau-teuer”).

„Wii would like to play“: cum sa faci febra musculara de la jocuri pe calculator

Weekendul trecut am fost iar la o petrecere nemteasca, la ziua unui amic de-al prietenului meu. La petrecere, am constatat ca iar nu stiu sa ma amestec omogen cu ceilalti invitati, probabil din cauza conversatiei din care intelegeam taman jumatatea care nu ma interesa. Sau poate ca si ce nu intelegeam era la fel de plicticos. Am incercat eu o glumita la inceput, cum ca o sa beau ceva si apoi o sa ma desfasor, dansand pe masa. De fapt, asta spun la toate petrecerile, ca sa am ce primi reprosuri ca nu m-am tinut de cuvant. Revenind la petrecere, taman cand sa cad sub masa de plictiseala, sarbatoritul a scos din cutie un joc Wii, primit cadou, si s-a schimbat complet atmosfera.

Wii este o consola care se ataseaza la calculator, cu jocuri care se bazeaza pe miscarea omului implicat. Cum sa zic mai simplu: omul tine o telecomanda in mana si se misca, iar personajul lui de pe calculator se misca in acelasi fel si executa comenzile date. Deci, daca joci bowling, executi o miscare ca si cum ai arunca mingea, iar personajul de pe ecran arunca mingea odata cu tine. La fel daca joci tenis. Daca boxezi, ai doua telecomenzi si boxezi aerul, in timp ce personajul tau din joc boxeaza in acelasi fel adversarul, tot din joc. Evident, trebuie sa fie gol in jurul tau si sa te tii bine de telecomanda, ca sa nu spargi monitorul, geamurile sau alte obiecte si sa nu caftesti accidental persoane din lumea reala.

Eu si prietena sarbatoritului le-am dat lectii de box baietilor, facand adversarul knock-out in cateva minute. Dupa o repriza de box la unu noaptea am adormit in toiul petrecerii pe canapea, iar a doua zi aveam febra musculara. Asa ca am avut o revelatie: cum e sa faci febra musculara, jucand jocuri pe calculator. Mi se pare o super inventie, acest Wii. Iata un clip haios despre Wii, care arata ca oamenii ar plati si o gaina pentru el, daca japonezii ar accepta plata in natura.

Tot saptamana trecuta am mai facut o plimbare cu mama prin Heidelberg, unde am urcat pana la castelul medieval care vegheaza de pe o culme tot orasul, ca sa ma exprim poetic. Mama, o pasionata de natura care obisnuia sa pretinda ca stie toti copacii, dupa aspect, a dat de o specie noua in parcul castelului. Ne-am dus mai aproape de copac si ne consultam daca fructele, un fel de castane, or fi comestibile. Langa noi misuna pe sub copac inca o doamna, la care mama s-a dus cu un zambet larg sa o intrebe, in engleza, daca stie ce copac e. Doamna a dat incurcata din cap, asa ca am sarit in ajutor si am intrebat-o in germana. La care doamna, deja si mai incurcata, ne-a raspuns in cea mai neaosa romana “nu stiu, nu stiu”. Au urmat pupaturi si imbratisari intre mama si doamna respectiva, incantate ca se regasesc romance in cele strainatati. Dupa ce ne-am intretinut un pic cu familia doamnei, am mai mers cativa metri si am dat de alta familie de romani. Iar salutari si schimburi de amabilitati. Pe langa noi, au mai trecut niste romani care ne-au auzit vorbind si ne-au salutat si ei. La al patrulea grup pe care l-am auzit vorbind romaneste, mama din fericire obosise de atatea amabilitati si a tacut chitic, n-a mai intrat in vorba. Deja erau atat de multi turisti romani incat eram ca in tara, unde totusi nu poti sa te opresti sa vorbesti cu toata lumea de pe strada.

O dilema de genul asta am si eu la firma, unde unii zambesc si saluta, chiar daca nu te cunosc. Asa ca stau si eu mereu la indemana cu cate un zambet, ca nu se stie cand am nevoie sa-l returnez cuiva.

La lucru, ma ocup acum de website-syndication, adica ma stradui sa pun in functiune website-uri pentru diverse tari europene, cu ajutorul colegilor din tara care trebuie sa aprobe continutul si al echipei de programatori web, care face de fapt toata treaba. Nu e extrem de palpitant, dar ma gandesc ca am sigur si de aici ceva de invatat. De exemplu, putin project management, adica cum sa-i bati pe altii la cap ca sa faca o treaba pentru care dupa aceea primesti tu credit. Desigur, este o definitie aproximativa, adica ce am inteles eu din project management pana acum.

Poate ca munca mea de acum nu-i foarte palpitanta, dar nu duc lipsa de adrenalina. De exemplu, vineri mi-am scapat telefonul mobil nou, de la firma, in toaleta. Din pacate, nu pare sa fi fost rezistent la apa. L-am sters cum am putut si tot incerc sa-l pornesc de atunci. In ultimul timp am tot vazut experimente cu telefoane, ba la televizor, de genul bagat telefon mobil in cuptor cu microunde si dat drumul la cuptor; ba pe internet, introdus noul telefon iPhone intr-un mixer, dat drumul la mixer si turnat rezultatul intr-un pahar. Dupa ambele experimente, telefonul nu a mai mers – dupa al doilea era de fapt chiar praf si pulbere. Ma intreb ce sanse am eu sa mai mearga telefonul meu scapat in apa.

Halal de palpitant. Adrenalina e de fapt ce i s-a intamplat unui prieten, care a asistat la un jaf in plina zi, la Stockholm, intr-un supermarket. Tipi cu fata acoperita si cu cutite in mana, care jefuiesc casa unui magazin chiar in fata ta. Cred ca nu-ti doresti sa vezi asa ceva prea des.

Ciquita in noul apartament

In sfarsit, ne-am mutat in noul apartament. Daca facem abstractie de cutiile stivuite intr-una din camere, de mocheta nu tocmai noua si de lipsa (partiala) a dulapurilor, totul e minunat. Mama este din nou la mine si ma ajuta la treburi, de fapt le face ea pe toate, timp in care prietenul meu e plecat la un training, eu lucrez iar pisica noastra doarme, cotrobaie prin toate colturile, vaneaza muste sau se bucura de privelistea de pe terasa.

Apropos de pisica mea, Amaya Ciquita Bonita, dupa cum toti prietenii si cunoscutii mei stiu ca o cheama, am facut un top cu cele mai interesante lucruri pe care le-a realizat in cariera ei de pisica de casa – unde a fost promovata de la stadiul de mica pisica vagaboanda:

• La primul ei brad de Craciun impodobit, fura bomboanele rafaelo din brad si le rontzaia partial, iar mama ma certa pe mine pentru ca pe covor erau ambalaje si nuca de cocos imprastiate.


• De fapt la toti brazii care au urmat, a despuiat pomul de beteala din partea de jos si si-a facut guler din ea. Sau pur si simplu a facut-o bucatele si a imprastiat-o prin toata camera. Oricum, brazii nostri au devenit, odata cu venirea Ciquitei, un soi de arta abstracta.


• Odata, cand am avut musafiri si au fost invitati sa se aseze la masa, prima care a sarit pe scaunul din fruntea mesei a fost tot Ciquita. A fost rugata sa cedeze locul si sa manance din farfuria ei de pe podea.


• Printre lucrurile de mancare pe care le-a furat: porumb fiert pe care l-a mancat pe jumatate, peste prajit, iaurt din canile noastre nesupravegheate. Daca nu poate sa fure, cere – se intinde cat e de mare pana la marginea mesei si ridica o labuta cat poate ea de sus, la modul “da si mie”.


• Ii place sa “stea de vorba” la balcon cu vecinii. Daca nu e nimeni la fereastra, pare realmente dezamagita.


• Daca sunt musafiri care stau mai multe zile in vizita, le cere de mancare si se poarta dragalas cu ei pana primeste ceva, apoi le trage cate o labuta si pleaca.


• Nu-i plac copiii, cu cat sunt mai mici cu atat se sperie mai tare de ei. Cand au venit nepotii mei, a fost tot timpul pierduta de frica, a mers tiptil pe langa pereti si s-a varat sub pat sau sub cada la fiecare semn de pericol si a uitat si de mancare.


• Are ore timpurii de trezire, de obicei inainte de sase dimineata. O tortureaza pe mama in diverse feluri, inclusiv deschizand si trantind usile la dulapuri sau zdranganind jaluzelele, pana cand mama se scoala si-i da sa manance.

Mama, eroina de blog fara sa vrea, m-a rugat sa precizez ca de data asta a reusit sa iasa singura din aeroport, fara sa se mai rataceasca si fara sa se mai tina dupa alte persoane care aveau zboruri de legatura si prin urmare ajungeau la alte porti de imbarcare. Singurul lucru cu care nu se poate impaca este tariful pentru transportul Ciquitei, si anume zece euro pe kilogram de pisica plus cusca de transport. Diferite metode au fost incercate pentru optimizarea costului, de la regim pentru pisica in vederea scaderii drastice in greutate – n-a functionat – pana la negociatul cu functionarii de la aeroport, relativ la cat cantareste de fapt pisica. Asta a functionat doar la Bucuresti, spre mirarea nemtoaicei de la check-in din Frankfurt, care n-a inteles de ce pisica a cantarit cinci kilograme la plecare si opt la intoarcere.
Si aici in casa unde este noul apartament exista un iepure, care insa iese doar din cand in cand din casa si sta in gradina intr-un soi de tarc. Ieri Ciquita l-a vazut de la fereastra si parea interesata de el. Sper ca nu i-a trecut prin cap sa-l manace. Oricum, iepurele e mai gras ca ea.

N-am facut un progres extraordinar, relativ la cat imi ia sa ajung la servici. Acum merg cu un tramvai si cu un autobuz, mai mult de o ora. Oricum, ma consoleaza faptul ca autobuzele si tramvaiele ajung in statii la ore fixe, poti sa-ti faci traseul pe internet, ca sa stii exact cand pleci si cand ajungi, iar intarzierile sunt minore. Drumul de fapt ar dura mult mai putin daca autobuzul respectiv nu s-ar invarti in cerc prin diverse localitati mici. Sau daca as avea eu masina. Momentan ma delectez cu dormitatul in autobuz in fiecare dimineata, incercand totusi sa nu cad la curbe peste pasagerul de pe scaunul de langa mine. Si-mi trec prin cap tot soiul de idei, de genul, ce bine ar fi sa existe in autobuz un soi de canapele unde sa poti dormi de-a binelea si sa te trezesti de exemplu intr-o ora la destinatie.

New York - Nunta

Dupa experienta multor nunti romanesti si a uneia nemtesti, a venit timpul unei nunti americane. O nunta cu atat mai interesanta cu cat mirii au fost, el, american alb, iar ea, jamaicana de culoare (nu stiu daca toti jamaicanii sunt de culoare). El, la a doua casatorie, ea mai tanara cu cincisprezece ani, frumoasa si irezistibil de tonica.

Cred ca iti dai seama de amploarea lucrurilor intr-o relatie de acest gen abia cand vezi cele doua familii si grupuri de prieteni reunite. A fost o nunta mare si realmente ca in filmele americane, cu repetitie, o duzina de domnisoare si cavaleri de onoare imbracati la fel si o punere in scena demna de un show american. Nunta a fost intr-un club pe malul marii, cu ceremonie in aer liber, oficiata de un preot de culoare, simpatic si spiritual. La inceput am crezut ca maestrul de ceremonii, tot un tip de culoare, imbracat la patru ace, cu cercei si cu ochelari de soare, este preotul, si m-am amuzat copios sa vad primul preot cu cercei. Adevaratul preot si-a facut aparitia mai tarziu si nu purta cercei.

N-au lipsit intrarile succesive, pe cantece de tip "I will love you forever", ale mirelui, cavalerilor si domnisoarelor de onoare, a fetitelor care arunca petale de flori (una din ele plangand teribil de stresata de importanta rolului) si finalmente a miresei. Ceea ce nu vazusem in filme a fost o intrare similara, pe muzica de show, a acelorasi personaje cheie in restaurantul unde a avut loc petrecerea, cu prezentarea tunatoare a maestrului de ceremonii si in aplauzele invitatilor. Probabil inca un obicei american.

Trebuie sa recunosc ca aripa jamaicana a petrecerii a fost de milioane, erau foarte colorat imbracati, femeile cu rochii sexi, unele aproape de cabaret, barbatii cu atitudinea si coafurile lor cool si multi din ei cu nelipsitii ochelari de soare. Unul din ei nu si-a scos nici macar o clipa ochelarii de soare, am ajuns sa credem ca poate i-a purtat prea mult si i s-au lipit de cap. Muzica nu ne-a inselat asteptarile: a inceput cu Bob Marley, a continuat cu Frank Sinatra (mirele fiind fan al lui) si apoi tot restul serii cu oaresce melodii saltarete carora nu stiu cum sa le spun, reggae, rap, ceva intre ele, in orice caz jamaicanii au fost in elementul lor si au dansat tot timpul. La primul dans eu si prietenul meu ne-am trezit in mijlocul unei scenografii de genul doi la stanga, doi la dreapta, unu-n spate si hop-hop, pe care toti americanii stiau s-o danseze. Un soi de macarena-pop pe care ne-am chinuit s-o prindem si noi, dupa ce ne-am lovit de toata lumea, aratand probabil ca fraierii care o iau in alta directie cand toata lumea danseaza frumos si organizat.

Petrecerea a tinut numai pana la doisprezece noaptea, spre marea noastra dezamagire, dar si a mirelui, abia incalzit de cateva dansuri cu frumoasele jamaicance.
Spre informare: la americani nu se fura mireasa, dar comesenilor mei li s-a parut o idee draguta. Cine stie, poate ca la urmatoarea nunta la care respectivii vor participa va fi prima mireasa americana furata in stil romanesc.
Poze de la nunta sunt aici.