„Wii would like to play“: cum sa faci febra musculara de la jocuri pe calculator

Weekendul trecut am fost iar la o petrecere nemteasca, la ziua unui amic de-al prietenului meu. La petrecere, am constatat ca iar nu stiu sa ma amestec omogen cu ceilalti invitati, probabil din cauza conversatiei din care intelegeam taman jumatatea care nu ma interesa. Sau poate ca si ce nu intelegeam era la fel de plicticos. Am incercat eu o glumita la inceput, cum ca o sa beau ceva si apoi o sa ma desfasor, dansand pe masa. De fapt, asta spun la toate petrecerile, ca sa am ce primi reprosuri ca nu m-am tinut de cuvant. Revenind la petrecere, taman cand sa cad sub masa de plictiseala, sarbatoritul a scos din cutie un joc Wii, primit cadou, si s-a schimbat complet atmosfera.

Wii este o consola care se ataseaza la calculator, cu jocuri care se bazeaza pe miscarea omului implicat. Cum sa zic mai simplu: omul tine o telecomanda in mana si se misca, iar personajul lui de pe calculator se misca in acelasi fel si executa comenzile date. Deci, daca joci bowling, executi o miscare ca si cum ai arunca mingea, iar personajul de pe ecran arunca mingea odata cu tine. La fel daca joci tenis. Daca boxezi, ai doua telecomenzi si boxezi aerul, in timp ce personajul tau din joc boxeaza in acelasi fel adversarul, tot din joc. Evident, trebuie sa fie gol in jurul tau si sa te tii bine de telecomanda, ca sa nu spargi monitorul, geamurile sau alte obiecte si sa nu caftesti accidental persoane din lumea reala.

Eu si prietena sarbatoritului le-am dat lectii de box baietilor, facand adversarul knock-out in cateva minute. Dupa o repriza de box la unu noaptea am adormit in toiul petrecerii pe canapea, iar a doua zi aveam febra musculara. Asa ca am avut o revelatie: cum e sa faci febra musculara, jucand jocuri pe calculator. Mi se pare o super inventie, acest Wii. Iata un clip haios despre Wii, care arata ca oamenii ar plati si o gaina pentru el, daca japonezii ar accepta plata in natura.

Tot saptamana trecuta am mai facut o plimbare cu mama prin Heidelberg, unde am urcat pana la castelul medieval care vegheaza de pe o culme tot orasul, ca sa ma exprim poetic. Mama, o pasionata de natura care obisnuia sa pretinda ca stie toti copacii, dupa aspect, a dat de o specie noua in parcul castelului. Ne-am dus mai aproape de copac si ne consultam daca fructele, un fel de castane, or fi comestibile. Langa noi misuna pe sub copac inca o doamna, la care mama s-a dus cu un zambet larg sa o intrebe, in engleza, daca stie ce copac e. Doamna a dat incurcata din cap, asa ca am sarit in ajutor si am intrebat-o in germana. La care doamna, deja si mai incurcata, ne-a raspuns in cea mai neaosa romana “nu stiu, nu stiu”. Au urmat pupaturi si imbratisari intre mama si doamna respectiva, incantate ca se regasesc romance in cele strainatati. Dupa ce ne-am intretinut un pic cu familia doamnei, am mai mers cativa metri si am dat de alta familie de romani. Iar salutari si schimburi de amabilitati. Pe langa noi, au mai trecut niste romani care ne-au auzit vorbind si ne-au salutat si ei. La al patrulea grup pe care l-am auzit vorbind romaneste, mama din fericire obosise de atatea amabilitati si a tacut chitic, n-a mai intrat in vorba. Deja erau atat de multi turisti romani incat eram ca in tara, unde totusi nu poti sa te opresti sa vorbesti cu toata lumea de pe strada.

O dilema de genul asta am si eu la firma, unde unii zambesc si saluta, chiar daca nu te cunosc. Asa ca stau si eu mereu la indemana cu cate un zambet, ca nu se stie cand am nevoie sa-l returnez cuiva.

La lucru, ma ocup acum de website-syndication, adica ma stradui sa pun in functiune website-uri pentru diverse tari europene, cu ajutorul colegilor din tara care trebuie sa aprobe continutul si al echipei de programatori web, care face de fapt toata treaba. Nu e extrem de palpitant, dar ma gandesc ca am sigur si de aici ceva de invatat. De exemplu, putin project management, adica cum sa-i bati pe altii la cap ca sa faca o treaba pentru care dupa aceea primesti tu credit. Desigur, este o definitie aproximativa, adica ce am inteles eu din project management pana acum.

Poate ca munca mea de acum nu-i foarte palpitanta, dar nu duc lipsa de adrenalina. De exemplu, vineri mi-am scapat telefonul mobil nou, de la firma, in toaleta. Din pacate, nu pare sa fi fost rezistent la apa. L-am sters cum am putut si tot incerc sa-l pornesc de atunci. In ultimul timp am tot vazut experimente cu telefoane, ba la televizor, de genul bagat telefon mobil in cuptor cu microunde si dat drumul la cuptor; ba pe internet, introdus noul telefon iPhone intr-un mixer, dat drumul la mixer si turnat rezultatul intr-un pahar. Dupa ambele experimente, telefonul nu a mai mers – dupa al doilea era de fapt chiar praf si pulbere. Ma intreb ce sanse am eu sa mai mearga telefonul meu scapat in apa.

Halal de palpitant. Adrenalina e de fapt ce i s-a intamplat unui prieten, care a asistat la un jaf in plina zi, la Stockholm, intr-un supermarket. Tipi cu fata acoperita si cu cutite in mana, care jefuiesc casa unui magazin chiar in fata ta. Cred ca nu-ti doresti sa vezi asa ceva prea des.