31 iul. 2007

New York - Nunta

Dupa experienta multor nunti romanesti si a uneia nemtesti, a venit timpul unei nunti americane. O nunta cu atat mai interesanta cu cat mirii au fost, el, american alb, iar ea, jamaicana de culoare (nu stiu daca toti jamaicanii sunt de culoare). El, la a doua casatorie, ea mai tanara cu cincisprezece ani, frumoasa si irezistibil de tonica.

Cred ca iti dai seama de amploarea lucrurilor intr-o relatie de acest gen abia cand vezi cele doua familii si grupuri de prieteni reunite. A fost o nunta mare si realmente ca in filmele americane, cu repetitie, o duzina de domnisoare si cavaleri de onoare imbracati la fel si o punere in scena demna de un show american. Nunta a fost intr-un club pe malul marii, cu ceremonie in aer liber, oficiata de un preot de culoare, simpatic si spiritual. La inceput am crezut ca maestrul de ceremonii, tot un tip de culoare, imbracat la patru ace, cu cercei si cu ochelari de soare, este preotul, si m-am amuzat copios sa vad primul preot cu cercei. Adevaratul preot si-a facut aparitia mai tarziu si nu purta cercei.

N-au lipsit intrarile succesive, pe cantece de tip "I will love you forever", ale mirelui, cavalerilor si domnisoarelor de onoare, a fetitelor care arunca petale
de flori (una din ele plangand teribil de stresata de importanta rolului) si finalmente a miresei. Ceea ce nu vazusem in filme a fost o intrare similara, pe muzica de show, a acelorasi personaje cheie in restaurantul unde a avut loc petrecerea, cu prezentarea tunatoare a maestrului de ceremonii si in aplauzele invitatilor. Probabil inca un obicei american.

Trebuie sa recunosc ca aripa jamaicana a petrecerii a fost de milioane, erau foarte colorat imbracati, femeile cu rochii sexi, unele aproape de cabaret, barbatii cu atitudinea si coafurile lor cool si multi din ei cu nelipsitii ochelari de soare. Unul din ei nu si-a scos nici macar o clipa ochelarii de soare, am ajuns sa credem ca poate i-a purtat prea mult si i s-au lipit de cap. Muzica nu ne-a inselat asteptarile: a inceput cu Bob Marley, a continuat cu Frank Sinatra (mirele fiind fan al lui) si apoi tot restul serii cu oaresce melodii saltarete carora nu stiu cum sa le spun, reggae, rap, ceva intre ele, in orice caz jamaicanii au fost in elementul lor si au dansat tot timpul. La primul dans eu si prietenul meu ne-am trezit in mijlocul unei scenografii de genul doi la stanga, doi la dreapta, unu-n spate si hop-hop, pe care toti americanii stiau s-o danseze. Un soi de macarena-pop pe care ne-am chinuit s-o prindem si noi, dupa ce ne-am lovit de toata lumea, aratand probabil ca fraierii care o iau in alta directie cand toata lumea danseaza frumos si organizat.

Petrecerea a tinut numai pana la doisprezece noaptea, spre marea noastra dezamagire, dar si a mirelui, abia incalzit de cateva dansuri cu frumoasele jamaicance.
Spre informare: la americani nu se fura mireasa, dar comesenilor mei li s-a parut o idee draguta. Cine stie, poate ca la urmatoarea nunta la care respectivii vor participa va fi prima mireasa americana furata in stil romanesc.

Poze de la nunta sunt aici.

New York, New York

Saptamana trecuta am calatorit pentru prima data in America, la New York, intr-o mica vacanta si pentru nunta unui prieten si coleg de-al prietenului meu. Mai jos sunt cateva impresii proaspete si destul de haotice, pentru ca abia m-am intors, mi-e foarte somn si probabil ca am chestia aia care se cheama jetlag. Totusi, zborul cu avionul peste ocean a fost foarte placut cu singapore airlines, am fost impresionata de entertainmentul de la board (puteai sa alegi dintr-o multime de filme noi, muzica, radio, jocuri) si de faptul ca am primit pernuta, patura si sosete groase. Si de stewardesele mignone, dragute, machiate si cu uniforme foarte frumoase.
Pentru ca am vazut deja multe locuri mai mult sau mai putin frumoase, mi-am propus sa nu mai merg la pomul laudat cu asteptari prea mari. Asa ca am plecat la New York cu ideea ca vizitez unul din cele mai celebre orase ale lumii, dar fara sa ma astept sa fiu foarte impresionata.
Dupa primele zile in SUA, am ajuns rapid la concluzia mareata ca aici lucrurile stau in mare cam ca in Romania. In sensul ca si aici sunt diferente foarte mari – oameni frumosi, bine imbracati si sarmanti, versus oameni a caror atitudine sau inteligenta lasa de dorit; locuri frumoase si ingrijite, versus blocuri mohorate si inghesuite. Oameni foarte bogati si oameni foarte saraci. Am mai remarcat ca majoritatea masinilor au schimbator automat de viteze si ca strazile sunt destul de proaste (aici inca o asemanare cu Romania). Pentru ca nu am stat decat cinci zile in State si n-am vazut prea multe lucruri, asemanarile se opresc aici.

Noi am stat la un hotel intr-o mica localitate tipic americana, la aproape o ora de mers cu trenul de New York. Prinsi intre jet-leg, shopping, pregatirile pentru nunta si nunta propriu zisa, n-am apucat sa vedem tot ce ne propusesem in marele oras. Doar o zi am umblat pe indelete in downtown, in care am facut si o croaziera de trei ore („circle line“) de jur imprejurul Manhattanului, cu un ghid sarmant care ne-a povestit o gramada de lucruri interesante.



Da, am ramas cu gatul stramb uitandu-ma la zgarie norii din Manhattan. Forfota de pe strazi nu ne-a placut in mod special, ca de obicei in marile orase, sunt prea multe masini si prea multi oameni grabiti. Nu ne-a venit sa credem ca, in toata harmalaia si aglomeratia de pe strazi, multi oameni luau masa de pranz la mese scoase afara din restaurant, pe trotuar. Asta desi nici o raza de soare nu ajungea pana jos din cauza zgarie-norilor.
New York e un oras vechi de aproape patru sute de ani si sunt tare curioasa cum arata, sa zicem, in secolul trecut, inainte sa apara zgarie-norii de azi. Pentru ca n-am vazut decat o mica bucata din Manhattan si am ratat o gramada de atractii turistice, probabil ca sunt doar un pic mai breaza decat cand am venit, in ce priveste istoricul locului. Inafara de zgarie-nori, am avut totusi timp sa mai observ ca exista multe dughene mici pentru lustruit pantofii, probabil pentru businessman-ii care trebuie sa ajunga cu pantofii curati la birou.
Grand Central Station a fost o surpriza placuta. Cea mai mare statie de tren si metrou din Manhattan este o cladire cu sali spatioase, decorate clasic, cu tavane arcuite, aurii si lustre cu becuri care dau o lumina placuta. Plus coridoare cu magazine mici si cochete, o piata impresionanta de alimente, cu tonete atractive de fructe, legume, patiserii sau mancare gatita. Absolut tot ce ar avea nevoie sa cumpere un new-yorkez grabit, la sfarsit de zi, inainte de a lua trenul sau metroul spre casa.
Ca orice turist, sunt foarte curioasa cand ajung intr-un loc nou care sunt preturile proprietatilor – cat costa sa inchiriezi sau sa cumperi un apartament sau o casa acolo. Ei bine, ghidul ne-a spus ca in Manhattan chiriile pentru un apartament de o camera ajung la trei mii de dolari, iar pretul de vanzare pentru o camera intr-un apartament este de aproximativ un milion de dolari. Adica, trei milioane de dolari pentru un apartament mediu de trei camere? Mi se pare scandalos si new-yorkezii cu care am vorbit sunt de aceeasi parere. Ce n-am reusit sa aflu, este cam cat castiga respectivii new-yorkezi ca sa-si permita atare chirii (nu vorbesc de cumparat o casa). Evident insa ca foarte multi locuiesc in suburbii, unde preturile sunt mai rezonabile si este si mai multa liniste. Casele americane din orasele mici mi s-au parut insa in marea majoritate destul de mici, cu gradini minuscule si fara stil. Ok, acum vorbeste pretentioasa din mine, care a crescut si a trait toata viata la bloc. Apropos, am trecut cu trenul prin Bronx, cartier al New Yorkului care e la cativa kilometri de luxul din Manhattan, si am remarcat o multime de blocuri urate, vechi, pe langa care majoritatea cartierelor bucurestene sunt de-a dreptul luxoase.

Am auzit de multe ori ca mancarea americana este rea si ingrasa. Adevarul e ca de obicei la mijloc. Am mancat si prost – inclusiv la micul dejun, care nu se compara cu cel din hoteluri similare din Europa – dar si in restaurante bune, cu servire rapida si atenta si cu preturi mici in comparatie cu cele din capitalele europene, poate si pentru ca dolarul a tot fost in cadere libera.
Motiv de altfel sa ne petrecem o zi intreaga la cumparaturi, intr-un orasel incantator cu peste doua sute de magazine „outlet“, cu marci cunoscute la preturi foarte bune. Acolo mi-ar fi placut sa mai raman vreo doua zile cu cardul de credit al prietenului meu. Tot acolo o israelianca vorbareata m-a pacalit sa cumpar o sare exfolianta cu aproape cincizeci de dolari, dupa ce m-a spalat pe maini, m-a dat cu crema, m-a bibilit si m-a vrajit de pana la urma am zis da. Am reusit insa sa zic nu la toate tentativele ei de cross-selling, plecand numai cu sarea-n traista si cu speranta ca o sa-mi ajunga intr-adevar doi ani cum a zis ea si ca n-am fost fraierita pe de-a-ntregul.

Duminica am fost la un meci de baseball. De un an intreg se straduie prietenul meu, care e fan baseball, sa-mi explice regulile jocului, si cred ca am ajuns sa inteleg macar cum se marcheaza punctele si de ce unii arunca mingea iar altii dau cu bata-n ea si alearga. Ma rog, sunt pe aproape. La meci a fost interesant, si datorita show-ului american cu muzica si reclame, dar si pentru ca baseball-ul este pentru americani o ocazie majora sa petreaca un timp cu toata familia pe stadion si sa manance lucruri sanatoase gen hot-dog, pizza si chips-uri. Lucruri pe care le-am incercat si noi, contra unei sume comparabile cu ce am fi platit intr-un restaurant bunicel pe o masa intreaga. In final, jocul m-a captivat si pe mine si mi-a parut rau cand a inceput sa ploua si s-a intrerupt, mai ales ca dadusem patruzeci de dolari pe bilete.
Mai multe poze din New York aici.

23 iul. 2007

Mama in vizita si diverse alte impresii

Weekendul trecut a venit mama in vizita, cu tot cu pisica mea cea zbanghie, Ciquita-Bonita. Amandoua s-au comportat admirabil pe avion din cate mi-a povestit mama, chiar daca a fost primul zbor si prima iesire din tara, una peste alta. Ciquita a stat cuminte in cusca ei, la picioarele mamei, care era fericita ca a reusit s-o ia cu ea in avion si nu s-o predea la compartimentul special de transport. Pisica mea are acum un cip electronic de identificare si pasaport cu datele proprii, numarul cipului si injectiile facute. Mi se pare interesant faptul ca pisica are pasaport, iar mama nu. Ea a calatorit cu buletinul, asta dupa indelungate discutii in care i-am explicat ca cetatenii europeni pot sa calatoreasca in tarile uniunii cu buletinul, in ciuda sfatuitorilor panicarzi din tara care i-au spus ca fara pasaport va fi trimisa pachet inapoi.
Toate au mers bine, numai la aeroport in Frankfurt a intervenit o mica criza, in sensul ca mama n-a stiut pe unde sa iasa. Dupa o ora de invartit pe la diverse porti din terminal si intrebat diverse persoane (unele la fel de ratacite ca ea), a iesit in final, cu pisica dar fara bagaj. A intrat din nou si finalmente a iesit cu tot cu bagaj. Nu m-am mirat ca a durat atata, e usor sa te ratacesti intr-un aeroport asa de mare. Eu insami m-am trezit intr-una din calatorii ca un cuplu de batrani cu care mersesem in avion ma urmareau cuminti prin aeroport, desi eu ma indreptam spre iesire iar ei aveau in continuare un zbor spre state. A trebuit sa ma uit pe biletele lor sa vad unde e poarta lor de imbarcare si sa-i indrum pe unde sa o ia.
Tot invartindu-ma prin aeroport in asteptarea avionului, am remarcat, a nu stiu cata oara, cat de multe magazine, restaurante si cafenele sunt in aeroport. Practic, in aeroportul din Frankfurt poti sa stai o zi intreaga fara sa te plictisesti. Am vazut si un magazin cu marfuri discontate, numai pentru personalul navigant, si m-am gandit ca in final nu-i asa rau sa fii pilot sau stewardesa.
Ciquita s-a adaptat destul de bine la noua ei casa pentru 5 zile, ba chiar a fost foarte curioasa si intrigata, a cercetat fiecare cotlon, inclusiv dulapurile, si a stat ore in sir pe terasa urmarind pasarile (si inchipuindu-si-le probabil fara fulgi si pene, la ea in farfurie).
Vremea paduchioasa ca de obicei in ultima luna, racoroasa si cu ploi dese, nu ne-a imbiat prea mult la plimbari. Doar doua iesiri in Mainz, dintre care una la shopping. Am dat o raita si pe la ferma din apropiere sa ne aprovizionam pentru supele si ardeii umpluti cu care ne-a delectat mama.
Gata, am gasit si apartament in care sa ne mutam la inceputul lui august, intr-o localitate de unde se pare ca voi face doar o ora pana la servici, cu o combinatie de tren-tramvai care se cheama oeg (nu am inteles de ce) si apoi inca o bucata de drum cu trenul.
Saptamana trecuta mi-a adus si primul pranz cu comunitatea romaneasca de la firma la care lucrez. S-au adunat aproximativ 15 oameni simpatici si cu chef de vorba, din care multi m-au inghesuit cu intrebari, eu fiind nou venita si singura care a lucrat la subsidiara din romania. M-am bucurat sa sporovai in limba mea si sa fac glume pe care oamenii sa le si inteleaga (glumele mele in germana de multe ori nici eu nu le inteleg). I-am inghesuit si eu la randul meu cu intrebari, curioasa care de cati ani este prin Germania si cu ce se ocupa.
Unul din noii amici din grupul de romani mi-a povestit impresii de pe la nuntile mixte romano-germane, la care romanii beau tuica si vin si danseaza iar germanii beau apfelsaft (suc de mere) si aplauda cum danseaza romanii. Ma rog, cred ca exagereaza putin, pentru ca eu am fost la o nunta nemteasca si oamenii au dansat, si in plus au facut diverse joculete si surprize pentru miri. De exemplu, familia miresei pregatise carti postale cu poza si adresa mirilor, pe care fiecare invitat le-a putut expedia in aer, legate de un balon cu heliu. Ideea era ca necunoscutii care gasesc cartile postale sa le expedieze inapoi pe adresa mirilor, cu o urare de bine. In plus invitatii au avut ocazia sa picteze un tablou cu urari pentru miri si sa vada un filmulet surpriza pregatit tot pentru ei. Ok, n-am avut parte de furatul si rascumparatul miresei, de scosul jartelutei sau de dansul gainii, nici de sarbele si perinitele de la nuntile romanesti, dar una peste alta m-am simtit bine.
Intr-o privinta a trebuit sa-i dau dreptate colegului roman: salata de cartofi (kartoffelsalad). Mi-a spus ca la o alta petrecere unde a fost invitat a trebuit sa aduca kartoffelsalad si nimic altceva, in ciuda insistentelor lui sa gateasca ceva mai interesant. Si m-am amuzat copios pentru ca la o alta petrecere, prietenul meu a avut de executat si de adus tot o omniprezenta kartoffelsalad. Reteta intr-un post urmator.

7 iul. 2007

Concert

Saptamana a trecut fara sa-mi dau seama, de fapt cam asta e unul din marile defecte ale timpului, ca trece fara sa-ti dai seama. Incep incet-incet sa ma obisnuiesc cu vorbitul in germana si cateodata reusesc sa fac si eu cate o gluma. Sau macar sa rad cand spun altii o gluma. Oricum, nu pot sa-mi inchipui cum ar fi fost daca nu stiam deloc germana. Am atatea lucruri de invatat: germana, condusul si marketing on-line. Daca pun la socoteala si cele patru ore pe drum, nu prea am timp sa ma plictisesc. Iar acasa, cu exceptia faptului ca am gatit paste intr-o seara, n-am mai facut aproape nimic. Sunt o gospodina lamentabila.
Joi am fost la concert Genesis, in Frankfurt. Biletele la concert s-au vandut de anul trecut, spre deosebire de concertele din Romania care se anunta cu maximum 4 luni inainte si unde mai gasesti bilete, de regula, si cu doua saptamani inainte de concert. Concertul mi-a placut, dar unele melodii nu le stiam si nu le-am inteles, sau as putea sa zic ca nu le-am patruns la fel de bine ca fanii trupei, unii de varsta membrilor trupei si unii si usor ametiti de bere. Phil Collins a fost jovial, a facut multe poze publicului si a incercat un pic de germana („Frankfurt, Sie sind fantastisch!“). Vorbeste germana mai prost ca mine, dar pentru el asta nu e o problema, cred.
Ca sa intram pe stadionul unde se tinea concertul, a trebuit sa parcam la capatul sirului de masini de pe marginea strazii si sa mai mergem peste jumatate de ora pe jos, dintre care o buna parte din drum pe o poteca, prin padure. La intoarcere, am stat evident la coada sa iesim din stadion, iar pe poteca din padure a fost coloana compacta. A fost prima oara cand am stat la o coada ca sa intru in padure. Drumul din padure era garnisit inclusiv cu cate un domn care facea pipi pe marginea potecii, cred ca am pomenit deja faptul ca la concert s-a baut multa bere. In stadion au misunat pe tot parcursul concertului tineri vanzatori cu butoaie de bere incarcati in rucsaci, in spate, dar si cu pahare de caipirinha. Patru euro paharul de bere si sase euro jumate caipirinha, amandoua bine aprovizionate. Chiar prea bine, judecand dupa covorul de pahare de plastic golite care a ramas in urma pe podeaua pusa pe stadion. Mi-am adus aminte de concertul depeche mode de pe stadionul national din Bucuresti, unde inainte sa inceapa concertul deja nu mai gaseai cola sau altceva de baut, chiar daca statusei la coada jumatate de ora.

Ca sa merg la concert, a trebuit sa ma invoiesc de la prima sedinta comuna cu toti angajatii firmei la care lucrez. Ieri am primit protocolul sedintei pe e-mail, in care scria ca am fost invoita si trimisa la Frankfurt pentru a gasi o orchestra pentru urmatoarea noastra sedinta. Le-am raspuns ca am vorbit cu Phil, care va incerca sa-si anuleze un concert pentru asta.
In gradina casei unde locuim acum a aparut o cusca cu iepuri. Doi mari, parintii, si unul mic, puiul, alb cu botic negru. Le apartin vecinilor care tocmai s-au mutat un etaj mai jos. Azi l-am luat si eu pe cel mic putin in brate si am avut noroc, n-a facut pipi pe mine. Ca de fiecare data cand vad un animal simpatic – iar pentru mine toate animalele sunt simpatice – m-am hotarat ca vreau si eu iepuri.

1 iul. 2007

Prima saptamana de munca

La serviciu, sunt ca o furnica mica intr-un musuroi imens si foarte bine organizat. Daca la biroul din Bucuresti eram una din cei 25, aici sunt una din cei cincisprezece mii plus. Banuiesc ca in timp o sa ma obisnuiesc cu viata de musuroi, de fapt deja am facut progrese sa nu ma mai ratacesc prin cladiri. Imi place la cantina, in special intr-una din cladirile cele mai noi, care are un aer high-tech si chiar imi aminteste de nava Enterprise din Star-Trek. Cand intri in holul cladirii, te ghideaza un soi de rau virtual in podea, prin care curg litere si din cand in cand apare cate o caracatita, tot virtuala. Raul se metamorfozeaza intr-un soi de roata de moara, in centrul holului, iar in cantina printre randurile de mese gasesti si cate o cascada, de data asta cu apa adevarata. Imi place faptul ca la cantina au in fiecare zi un fel vegetarian, iar mancarea este destul de buna.

Momentan sunt ocupata in special cu socializarea – evident, in limba germana – si cu invatatul conceptelor de on-line marketing. Cautand pe wikipedia diferite definitii, am dat si de “SPAM”, de care cei care ne hranim zilnic cu mail ne lovim inevitabil. Interesant, la origini termenul defineste o conserva din carne de porc. Wikipedia povesteste ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, odata cu rationalizarea alimentelor in Marea Britanie, aceasta conserva de porc, denumita SPAM, era printre putinele alimente care se mai gaseau si ajunsese prin urmare foarte raspandita. Probabil ca rivaliza cu crevetii nostrii post-revolutionari, daca va mai aduceti aminte despre ce e vorba. Termenul a fost facut faimos, se pare, de Monty Phyton intr-un sketch din anii 70.

In autobuz de la gara spre serviciu m-am intalnit de doua ori cu tineri romani. De altfel, in fiecare dimineata mi se parea ca aud vorbindu-se romaneste – probabil ca asa incepe sa se manifeste dorul de casa. Intr-o dimineata insa am auzit-o pe tanara din fata mea, spunandu-i prietenului ei ca “vrea unul mic si pufos” si mi-am zis, asta chiar ca e in romana, asa ca am intrat un pic in vorba cu ei. N-am reusit sa smulg de la nici unul din ei, si nici de la cei de a doua zi, de cat timp sunt in Germania, probabil ca era secret de stat. Asta in timp ce eu ciripeam, incantata de intalnire, ca sunt de o luna pe aici si cat de frumos e in biroul de la Bucuresti, unde am lucrat cinci ani pana sa vin in Germania.

Prin cladire, la birou, aud frecvent vorbindu-se engleza si alte limbi si vad aproape in fiecare zi indieni cu turban. Eu inca nu m-am dus in ie la servici, dar poate nu-i o idee rea, ca sa contribui si eu cu ceva la peisajul multicultural.

Intr-una din zilele saptamanii trecute a fost Siebenschläfer Tag – Ziua lui Doarmesapte, intr-o traducere aproximativa – care inseamna ca asa cum a fost vremea in ziua respectiva, va fi si in urmatoarele 7 saptamani. Un fel de Ziua Cartitei de la americani. Siebenschläfer este un animal din categoria soarecilor, care traieste de multe ori in acoperisurile si podurile caselor, doarme sapte luni iar cand se trezeste, e foarte vioi in timpul noptii si tropaie prin acoperis de trezeste toata casa. Anexez o poza cu Doarmesapte cu mentiunea ca nu am facut-o eu. N-am cunoscut nici-un Doarmesapte in persoana pana acum.

Sper sa nu fie dupa cum a prezis Siebenschläfer Tag, pentru ca a fost frig si a plouat. De altfel, a fost frig si a plouat toata saptamana si cred ca daca am fi facut o medie intre temperatura de aici (12-18 grade) si cea din Romania (35 – 40) am fi avut o vreme placuta peste tot. Pentru mine e o adevarata provocare ce sa mai scot dimineata din dulap sa pun pe mine, pentru ca hainele de toamna-iarna sunt inca acasa, in Bucuresti.

Am continuat orele de condus, de data asta la ore imposibile de genul sapte dimineata, pentru ca seara nu mai am timp. Cred ca am facut un real progres la schimbatul vitezelor si am si condus, prima oara, pe autostrada. Margit mi-a spus ca aici examenul practic dureaza aproape o ora de condus, inclusiv pe autostrada, iar regulile de care eu n-am habar, aici le invata copiii deja din scoala. Si m-a intrebat daca eu chiar am dat examen pentru carnet sau am dat spaga sa-l primesc. Din asta deduc ca mai am destule ore de facut pana sa pot fi lasata libera si singura la volan, in traficul nemtesc.
Spre lamurire: am dat examenul pe bune, acum sapte ani, dar proba practica a constat in cinci minute de condus pe niste stradute fara trafic intensiv si intr-o parcare laterala bine executata, ceea ce probabil ca l-a induiosat pe politist.

Ce ne preocupa acum este sa gasim un apartament de inchiriat mai aproape de serviciul meu asa incat sa reduc calatoriile zilnice de la patru ore dus intors la doua, maxim trei ore. Vorba unui coleg, acum fac de acasa pana la birou cat as face cu avionul pana in Barcelona. Am vazut in weekend doua apartamente frumoase, in localitati care pareau aproape de servici, dar cand am cautat pe internet conexiunile cu trenul am constatat ca nu-i o mare diferenta fata de cat calatoresc acum. Se pare ca fara masina in Germania trebuie sa ma obisnuiesc cu cateva ore zilnice cu trenul intre casa si servici, timp in care, de ce sa ma plang, pot sa mai citesc cate un roman in germana.