Atentie, poza din pasaport mushca

Dupa cateva luni de la casatorie m-am hotarat sa-mi schimb pasaportul pe noul nume. Cum n-aveam neaparat drum in tara, m-am orientat spre consulatul romanesc de la Bonn si asa a inceput mica sarabanda birocratica despre care vreau sa povestesc.

Mai intai am citit cu atentie instructiunile de pe website-ul consulatului. Cu cat citeam mai mult, cu atat ma adanceam mai mult in confuzie - sunt atatea cazuri in care omul isi poate schimba documentele de identitate, iar eu incercam sa construiesc din bucati si paragrafe cazul meu. Un lucru am priceput insa clar: trebuia programare telefonica pentru a duce documentele la consulat.

Mama m-a asistat cu datul telefonului pentru ca era greu de prins o linie libera. A vorbit cu o doamna foarte draguta, care m-a programat in prima zi unde era liber... adica peste 4 luni, undeva in iulie. Aveam sentimentul cald ca, odata programarea fixata, voi fi asteptata la consulat cu usa deschisa si ceai pe masa si voi rezolva problema repede, eficient si placut. Da, sunt unul din oamenii care cred in continuare si ca Mos Craciun exista.

In ziua programarii am pornit cu masina si sotul spre Bonn, unde am ajuns cam in doua ore. Portarelul de la intrarea in consulat, un domn grizonat, ne-a intampinat dupa o fereastra inalta cu grilaj si ne-a invitat sa mergem la ghiseul 3. Odata intrati m-a lovit o atmosfera familiara - o salita de asteptare cu trei ghiseuri cu geam, in care se intindeau cateva cozi relativ rezonabile. Parfum de institutie publica romaneasca, comunista sau post-revolutionara. Sa ne intelegem: in Germania pentru orice documentel esti invitat in biroul functionarului, sezi frumos pe scaun in timp ce esti ajutat sa rezolvi problema, iar daca ai de asteptat, nu prea se intampla sa astepti mai mult de cateva minute si in nici un caz la un ghiseu cu fereastra inchisa.

Pentru ca mai aveam o ora pana la programare ne-am asezat constiinciosi la coada de la ghiseul 3 si am inceput sa urmarim cum functionarii consulatului vin cam o data pe ora, discuta scurt cu cetateanul din fata cozii, iau documente, aduc formulare de completat sau ii trimit inapoi pe amaratii care nu pricep ce li se cere. Toate astea se petreceau incet, atat de incet, cu functionarii disparand de la ghiseu si reaparand dupa intervale de timp care mi se pareau lungi, tare lungi. Ora programarii mele a trecut fara nici un semn, fara ca cineva sa arate ca sunt asteptata si fara ca eu sa pricep unde sa spun, la ce usa sa bat - nu era nici o usa, aproape ca-mi venea sa bat in peretii cu lambriuri dar nu voiam sa creada concetatenii de la cozi ca am innebunit.

Frustrata, m-am dus la portarel si l-am intrebat care-i treaba cu programarea mea.
Ei si asa m-am prins ca portarelul era cel responsabil cu satisfactia clientului: din doi pasi a iesit din ghereta lui baricadata, s-a apropiat conspirativ de mine si mi-a explicat ca programarile sunt facute asa, ca sa nu vina toata lumea deodata, si sa stau cuminte sa astept ca toata lumea. Apoi m-a intrebat mustrator si in acelasi timp blajin: "Te superi, o sa faci probleme?". Nu ma supar, ma duc din nou la coada, unde sotul meu german obisnuit cu modul de lucru din oficiile publice germane fierbea ca un leu in cusca si ma intreba din cand in cand daca nu as vrea sa plecam si sa aplic pentru cetatenia germana, cand o fi timpul.

Intre timp portarelui calma si alte persoane cu tensiunea mai ridicata decat a mea. L-am surprins in timp ce-i spunea calduros unei doamne tare nervoase: "du-te si mata undeva pe afara, bea o cafea, fumeaza o tigara si intoarce-te ca poate se rezolva atunci". Nu poti fi suparat cand cineva iti da sfaturi asa de binevoitoare.

Intr-un sfarsit am ajuns in fata la ghiseul trei. O doamna amabila mi-a luat documentele, m-a certat blajin ca n-am zis ca am programare (cui sa zic??) si m-a trimis compatimitor ... la ghiseul unu, unde trebuia mai intai sa inscriu casatoria. Deja fierbeam, programul cu publicul era aproape de sfarsit, la ghiseul unu mai erau oameni in fata mea.. totusi m-am pus din nou la coada. Eram suparata si pe portarelul care m-a pus sa stau la ghiseul nepotrivit, dar cum paruse putin ingrijorat ca o sa fac probleme, nu i-am mai reprosat nimic.
Ca sa ma calmez am inceput sa rumeg planuri de eficientizare a activitatii consulatului si de imbunatatire a serviciilor catre cetateni. Planuri pe care le-am turnat, impreuna cu plangerile pentru haosul birocratic, doamnei de la pasapoarte, cand intr-un sfarsit m-a poftit in biroul unde se fac poze si se iau amprente. Intre timp a venit si unul dintre consuli care servise mai inainte la ghiseu si a inceput sa-mi contracareze toate ideile si sugestiile - de exemplu, sa aduca un practicant care sa dea informatii si formulare si sa ajute oamenii sa stea la coada care trebuie. Consulul mi-a explicat ca nu functioneaza idei din-astea la noi, ca tocmai li s-au taiat salariile, si ca in fond la ce ma astept - ca doar nu suntem in Germania, ci in Romania. Si ca e bine sa-mi aduc aminte cum e acasa, pentru ca lucrurile n-or sa se schimbe niciodata. Am argumentat eu un pic, dar omul s-a plans atat de mult de stresul pe care-l au, de programul incarcat, de cetatenii care nu citesc sau nu pricep ce-i explicat pe website (aici m-am simtit si eu cu musca pe caciula). Pana la urma am iesit de acolo compatimindu-i eu pe ei. Si hotarata sa aplic pentru cetatenia germana si sa nu ma mai intorc niciodata la consulatul de la Bonn..

In final toata distractia m-a costat cam 400 de euro, dar macar certificatul de casatorie a fost gata pe loc iar pasaportul mi-a fost trimis acasa in cateva saptamani. Cand am deschis pasaportul, poza proprie mai ca nu maraia la mine. Desi doamna de la pasapoarte s-a straduit sa ma inveseleasca si mi-a facut complimente, in poza arat serioasa si fioroasa ca unul din membrii familiei Adams.