„Wii would like to play“: cum sa faci febra musculara de la jocuri pe calculator

Weekendul trecut am fost iar la o petrecere nemteasca, la ziua unui amic de-al prietenului meu. La petrecere, am constatat ca iar nu stiu sa ma amestec omogen cu ceilalti invitati, probabil din cauza conversatiei din care intelegeam taman jumatatea care nu ma interesa. Sau poate ca si ce nu intelegeam era la fel de plicticos. Am incercat eu o glumita la inceput, cum ca o sa beau ceva si apoi o sa ma desfasor, dansand pe masa. De fapt, asta spun la toate petrecerile, ca sa am ce primi reprosuri ca nu m-am tinut de cuvant. Revenind la petrecere, taman cand sa cad sub masa de plictiseala, sarbatoritul a scos din cutie un joc Wii, primit cadou, si s-a schimbat complet atmosfera.

Wii este o consola care se ataseaza la calculator, cu jocuri care se bazeaza pe miscarea omului implicat. Cum sa zic mai simplu: omul tine o telecomanda in mana si se misca, iar personajul lui de pe calculator se misca in acelasi fel si executa comenzile date. Deci, daca joci bowling, executi o miscare ca si cum ai arunca mingea, iar personajul de pe ecran arunca mingea odata cu tine. La fel daca joci tenis. Daca boxezi, ai doua telecomenzi si boxezi aerul, in timp ce personajul tau din joc boxeaza in acelasi fel adversarul, tot din joc. Evident, trebuie sa fie gol in jurul tau si sa te tii bine de telecomanda, ca sa nu spargi monitorul, geamurile sau alte obiecte si sa nu caftesti accidental persoane din lumea reala.

Eu si prietena sarbatoritului le-am dat lectii de box baietilor, facand adversarul knock-out in cateva minute. Dupa o repriza de box la unu noaptea am adormit in toiul petrecerii pe canapea, iar a doua zi aveam febra musculara. Asa ca am avut o revelatie: cum e sa faci febra musculara, jucand jocuri pe calculator. Mi se pare o super inventie, acest Wii. Iata un clip haios despre Wii, care arata ca oamenii ar plati si o gaina pentru el, daca japonezii ar accepta plata in natura.

Tot saptamana trecuta am mai facut o plimbare cu mama prin Heidelberg, unde am urcat pana la castelul medieval care vegheaza de pe o culme tot orasul, ca sa ma exprim poetic. Mama, o pasionata de natura care obisnuia sa pretinda ca stie toti copacii, dupa aspect, a dat de o specie noua in parcul castelului. Ne-am dus mai aproape de copac si ne consultam daca fructele, un fel de castane, or fi comestibile. Langa noi misuna pe sub copac inca o doamna, la care mama s-a dus cu un zambet larg sa o intrebe, in engleza, daca stie ce copac e. Doamna a dat incurcata din cap, asa ca am sarit in ajutor si am intrebat-o in germana. La care doamna, deja si mai incurcata, ne-a raspuns in cea mai neaosa romana “nu stiu, nu stiu”. Au urmat pupaturi si imbratisari intre mama si doamna respectiva, incantate ca se regasesc romance in cele strainatati. Dupa ce ne-am intretinut un pic cu familia doamnei, am mai mers cativa metri si am dat de alta familie de romani. Iar salutari si schimburi de amabilitati. Pe langa noi, au mai trecut niste romani care ne-au auzit vorbind si ne-au salutat si ei. La al patrulea grup pe care l-am auzit vorbind romaneste, mama din fericire obosise de atatea amabilitati si a tacut chitic, n-a mai intrat in vorba. Deja erau atat de multi turisti romani incat eram ca in tara, unde totusi nu poti sa te opresti sa vorbesti cu toata lumea de pe strada.

O dilema de genul asta am si eu la firma, unde unii zambesc si saluta, chiar daca nu te cunosc. Asa ca stau si eu mereu la indemana cu cate un zambet, ca nu se stie cand am nevoie sa-l returnez cuiva.

La lucru, ma ocup acum de website-syndication, adica ma stradui sa pun in functiune website-uri pentru diverse tari europene, cu ajutorul colegilor din tara care trebuie sa aprobe continutul si al echipei de programatori web, care face de fapt toata treaba. Nu e extrem de palpitant, dar ma gandesc ca am sigur si de aici ceva de invatat. De exemplu, putin project management, adica cum sa-i bati pe altii la cap ca sa faca o treaba pentru care dupa aceea primesti tu credit. Desigur, este o definitie aproximativa, adica ce am inteles eu din project management pana acum.

Poate ca munca mea de acum nu-i foarte palpitanta, dar nu duc lipsa de adrenalina. De exemplu, vineri mi-am scapat telefonul mobil nou, de la firma, in toaleta. Din pacate, nu pare sa fi fost rezistent la apa. L-am sters cum am putut si tot incerc sa-l pornesc de atunci. In ultimul timp am tot vazut experimente cu telefoane, ba la televizor, de genul bagat telefon mobil in cuptor cu microunde si dat drumul la cuptor; ba pe internet, introdus noul telefon iPhone intr-un mixer, dat drumul la mixer si turnat rezultatul intr-un pahar. Dupa ambele experimente, telefonul nu a mai mers – dupa al doilea era de fapt chiar praf si pulbere. Ma intreb ce sanse am eu sa mai mearga telefonul meu scapat in apa.

Halal de palpitant. Adrenalina e de fapt ce i s-a intamplat unui prieten, care a asistat la un jaf in plina zi, la Stockholm, intr-un supermarket. Tipi cu fata acoperita si cu cutite in mana, care jefuiesc casa unui magazin chiar in fata ta. Cred ca nu-ti doresti sa vezi asa ceva prea des.

Ciquita in noul apartament

In sfarsit, ne-am mutat in noul apartament. Daca facem abstractie de cutiile stivuite intr-una din camere, de mocheta nu tocmai noua si de lipsa (partiala) a dulapurilor, totul e minunat. Mama este din nou la mine si ma ajuta la treburi, de fapt le face ea pe toate, timp in care prietenul meu e plecat la un training, eu lucrez iar pisica noastra doarme, cotrobaie prin toate colturile, vaneaza muste sau se bucura de privelistea de pe terasa.

Apropos de pisica mea, Amaya Ciquita Bonita, dupa cum toti prietenii si cunoscutii mei stiu ca o cheama, am facut un top cu cele mai interesante lucruri pe care le-a realizat in cariera ei de pisica de casa – unde a fost promovata de la stadiul de mica pisica vagaboanda:

• La primul ei brad de Craciun impodobit, fura bomboanele rafaelo din brad si le rontzaia partial, iar mama ma certa pe mine pentru ca pe covor erau ambalaje si nuca de cocos imprastiate.


• De fapt la toti brazii care au urmat, a despuiat pomul de beteala din partea de jos si si-a facut guler din ea. Sau pur si simplu a facut-o bucatele si a imprastiat-o prin toata camera. Oricum, brazii nostri au devenit, odata cu venirea Ciquitei, un soi de arta abstracta.


• Odata, cand am avut musafiri si au fost invitati sa se aseze la masa, prima care a sarit pe scaunul din fruntea mesei a fost tot Ciquita. A fost rugata sa cedeze locul si sa manance din farfuria ei de pe podea.


• Printre lucrurile de mancare pe care le-a furat: porumb fiert pe care l-a mancat pe jumatate, peste prajit, iaurt din canile noastre nesupravegheate. Daca nu poate sa fure, cere – se intinde cat e de mare pana la marginea mesei si ridica o labuta cat poate ea de sus, la modul “da si mie”.


• Ii place sa “stea de vorba” la balcon cu vecinii. Daca nu e nimeni la fereastra, pare realmente dezamagita.


• Daca sunt musafiri care stau mai multe zile in vizita, le cere de mancare si se poarta dragalas cu ei pana primeste ceva, apoi le trage cate o labuta si pleaca.


• Nu-i plac copiii, cu cat sunt mai mici cu atat se sperie mai tare de ei. Cand au venit nepotii mei, a fost tot timpul pierduta de frica, a mers tiptil pe langa pereti si s-a varat sub pat sau sub cada la fiecare semn de pericol si a uitat si de mancare.


• Are ore timpurii de trezire, de obicei inainte de sase dimineata. O tortureaza pe mama in diverse feluri, inclusiv deschizand si trantind usile la dulapuri sau zdranganind jaluzelele, pana cand mama se scoala si-i da sa manance.

Mama, eroina de blog fara sa vrea, m-a rugat sa precizez ca de data asta a reusit sa iasa singura din aeroport, fara sa se mai rataceasca si fara sa se mai tina dupa alte persoane care aveau zboruri de legatura si prin urmare ajungeau la alte porti de imbarcare. Singurul lucru cu care nu se poate impaca este tariful pentru transportul Ciquitei, si anume zece euro pe kilogram de pisica plus cusca de transport. Diferite metode au fost incercate pentru optimizarea costului, de la regim pentru pisica in vederea scaderii drastice in greutate – n-a functionat – pana la negociatul cu functionarii de la aeroport, relativ la cat cantareste de fapt pisica. Asta a functionat doar la Bucuresti, spre mirarea nemtoaicei de la check-in din Frankfurt, care n-a inteles de ce pisica a cantarit cinci kilograme la plecare si opt la intoarcere.
Si aici in casa unde este noul apartament exista un iepure, care insa iese doar din cand in cand din casa si sta in gradina intr-un soi de tarc. Ieri Ciquita l-a vazut de la fereastra si parea interesata de el. Sper ca nu i-a trecut prin cap sa-l manace. Oricum, iepurele e mai gras ca ea.

N-am facut un progres extraordinar, relativ la cat imi ia sa ajung la servici. Acum merg cu un tramvai si cu un autobuz, mai mult de o ora. Oricum, ma consoleaza faptul ca autobuzele si tramvaiele ajung in statii la ore fixe, poti sa-ti faci traseul pe internet, ca sa stii exact cand pleci si cand ajungi, iar intarzierile sunt minore. Drumul de fapt ar dura mult mai putin daca autobuzul respectiv nu s-ar invarti in cerc prin diverse localitati mici. Sau daca as avea eu masina. Momentan ma delectez cu dormitatul in autobuz in fiecare dimineata, incercand totusi sa nu cad la curbe peste pasagerul de pe scaunul de langa mine. Si-mi trec prin cap tot soiul de idei, de genul, ce bine ar fi sa existe in autobuz un soi de canapele unde sa poti dormi de-a binelea si sa te trezesti de exemplu intr-o ora la destinatie.