Am adoptat un pui de matza, pe care am botezat-o Nala - dupa leoaica din "Lion King", nume gasit pe site-uri specializate in nume de pisici. Traiasca internetul, o sursa inepuizabila de inspiratie.
Pe Nala o avem de la o familie de colegi informaticieni, si s-a dovedit atat de lipicioasa si jucausa, incat ne-a fost greu sa ne mai ocupam si de altceva inafara de ea, de cand a venit, iar casa este aproximativ pe dos. De fapt nu e chiar asa rau, doar ca peste tot pe podea sunt mingiute, snururi si alte smecherii cu care se joaca, iar in camera cu plante are momentan accesul interzis pentru ca ii place sa sape si sa imprastie pamantul pe podea, probabil in speranta ca vor creste si alte plante.
Cel mai dificil e sa o tinem pe Nala departe de masa sau de bucatarie cand gatim sau cand mancam. Ieri de exemplu, in timp ce mesteream niste cartofi prajiti, s-a furisat pe langa mine si am gasit-o sezand confortabil in tigaie. Din fericire, tigaia nu era inca pe foc, si nici ulei nu pusesem inca inauntru.
Alt hobby al ei sunt fara indoiala laptopurile. Probabil ca tine de mostenirea genetica, pentru ca, dupa cum ziceam, am primit-o de la o familie de informaticieni. In orice caz, de fiecare data cand eu sau prietenul meu lucram la laptop, vine si se aseaza cu posteriorul pe tastatura, vaneaza mouse-pointer-ul sau priveste fascinata la monitor. Sau incearca sa scrie mesaje bascalioase la adresa sefilor nostri. Am suprins-o cu labuta deasupra tastei "enter" si am reusit la timp sa salvez un mail cu diverse lucruri nasoale pe cale de a fi trimise catre seful meu, cu care tocmai am un conflict latent pentru ca incearca sa-mi dea inca un proiect de facut, in ciuda faptului ca deja lucrez doisprezece ore pe zi.
Ok, recunosc, am exagerat un pic, mailul era scris de mine, nu de Nala. Dar as fi avut o scuza buna in cazul in care mailul ar fi zburat intr-adevar spre destinatar.
In rest, am calatorit in ultimele luni ca de obicei destul de mult, Sao Paulo, Moscova, Linz, Londra. Sao Paulo a fost o experienta, nu numai datorita orasului imens, impresionant, ci mai ales datorita oamenilor extrem de prietenosi, amuzanti si calzi. Asa pupata si imbratisata ca in Sao Paulo nu m-am simtit pe nicaieri. Nu ma asteptam ca, in momentul cand esti prezentat cuiva, persoana respectiva sa te si pupe. In plus, la eveniment aceeasi experienta: peste tot in pauze, pupaturi si imbratisari toata lumea cu toata lumea. Colegii, amabili, ne-au invitat aproape in fiecare seara la restaurant. Intr-o seara am nimerit la Fogo de Chao, un restaurant faimos in Brazilia si in State, unde se servesc diverse halci de carne pe tepuse, din care fiecare client poate sa-si taie cat doreste. Salvarea mea a fost barul de salate, delicioase de altfel. Nu m-a salvat insa si de la ironiile comesenilor, cu care sunt deja obisnuita. In fond, vegetarienii sunt printre putinele persoane cu nevoi speciale de care poti face misto pe fata fara sa fii acuzat de discriminare.
.jpg)
Ca si experienta culinara, sederea mea in Sao Paulo s-a rezumat de altfel la a manca trunchi de palmier, o delicatesa locala si probabil singura specialitate fara carne, din cate m-am prins eu. Am mancat trunchi de palmier natur, placinta cu palmier, salata de palmier sau palmier murat. Probabil ca daca as fi stat mai mult, as fi savurat si alte specialitati de palmier, din fericire insa am stat numai patru zile.
Inainte de Sao Paulo, am facut o scurta incursiune la Moscova cu doua colege, unde nimeni nu ne-a scos la masa, si din cate imi aduc aminte nici nu ne-a pupat cineva de bucurie sa ne vada. Acum inteleg ca ar fi nerealist din partea mea sa ma astept sa fiu tratata ca o printesa peste tot. In lipsa de companie si inspiratie, eu si colegele mele am fost la un restaurant tibetan, unde m-am incumetat sa beau ceaiul traditional cu sare si lapte de iac. Nu inteleg cum am putut sa beau asa ceva, am sperat insa ca, band miraculosul ceai traditional cu gust oribil, ma va lovi subit ceva intelepciune tibetana. Ceea ce evident nu s-a intamplat.
Maine zbor din nou la Moscova si de data asta sper sa vizitez Kremlinul si Biserica Sfantul Vasile cu turnurile ei ca de turta dulce, pe langa care am trecut doar cu taxiul data trecuta.
Londra a fost o experienta de o zi: plecata cu noaptea-n cap cu primul avion, am ajuns direct la eveniment, am asistat cateva ore la niscai prezentari si am discutat cu cativa colegi, apoi din nou spre aeroport si noaptea eram acasa. Prin urmare, mi-am petrecut toata ziua luptand cu motzaiala, in special la unele prezentari, ceea ce oricum este de inteles.
In Londra m-au impresionat in scurta mea calatorie: trenul expres de la aeroport (Heathrow expres), care nu are o viteza ametitoare dar te duce direct in centru fara oprire si in care poti urmari stirile pe ecrane TV; taxiurile de moda veche, in care sezi in spate ca un star si vorbesti via microfon cu soferul; manierele si umorul englezilor, cu care poti purta o conversatie oriunde, oricand.
In drum spre eveniment, l-am rugat pe soferul de taxi sa ma conduca la un bancomat, iar omul m-a avertizat sa am grija cand trec strada. L-am bombanit in sinea mea ca nu-s copil mic, dar la intoarcerea la masina i-am dat dreptate: am sarit in fata unei masini fara sa ma asigur, si abia atunci mi-am adus aminte de stilul de condus pe dreapta al englezilor.
Si daca tot veni vorba de condus, la mine e din ce in ce mai bine si cred ca am reusit sa nu-i mai sperii prea tare pe ceilalti soferi in trafic, deci exista speranta, pana si eu am invatat sa conduc. Acum incerc sa invat cum sa conduc economic si ecologic. Am invatat de exemplu ca plecatul in tromba la semafor, stil bucurestean, mananca foarte multa benzina si dauneaza buzunarului propriu, ca si mediului.
