Ma bucur foarte tare cand sunt acasa. Cand zilele curg una dupa alta intr-o anumita rutina, cand stau pe canapea seara dupa o masa pe care eventual am gatit-o eu (ceea ce se intampla rar) si ma uit la nu-stiu-ce prostioara de film la televizor.
Job-ul meu este unul de globetrotter si toata lumea ma admira pentru asta. Si eu sunt multumita de job, de ce sa nu recunosc. Dar cumva nu ma imaginez hai-hui in jurul lumii in fiecare saptamana. Am un sef cosmopolit pentru care relatiile personale si intalnirile fata in fata sunt mai importante decat orice altceva. Daca ar fi dupa el, si eu as fi plecata in fiecare saptamana in alt oras, pe alt continent.
Saptamana trecuta am dat o fuga pana in Bucuresti si apoi, fiind in regiune, pana in Bulgaria, la Sofia. Avand de rezolvat si oarece chestii birocratice in Bucuresti, am fost placut surprinsa ca am reusit sa rezolv niste documente in mai putin de o ora. Credit mamei mele care a pregatit terenul si s-a enervat zi de zi incercand sa obtina informatii de la diverse autoritati, timp de mai multe saptamani. Ea s-a blindat cu rabdare si cu geniul blandetii chiar cand a fost trimisa de colo-colo sau tratata cu sictir, si mi-a raportat in fiecare seara la telefon cum a reusit sa mai taie cate un capat la balaurul birocratic.
Venita cu treburi pentru a treia oara in Sofia, colegii m-au tratat, ca de obicei, ca pe o printesa venita in delegatie. Oamenii chiar fac diferenta - daca sunt prietenosi si draguti, si orasul pe care-l vizitezi pare mai frumos. Asta in ciuda aglomeratiei si prafului din oras - Sofia de altfel imi place, nu ma deranjeaza blocurile sau chioscurile darapanate atat cat imi plac muntii din jurul orasului sau cladirile de locuinte noi, moderne. Bulgarii sunt insa nemultumiti de modul in care se dezvolta capitala lor - de faptul ca orice petec de verdeata sau de parc e inlocuit repede de un bloc sau cladire de birouri. Imi suna familiara povestea. Ei se mira si cand le povestesc ca multi amici romani merg pe litoralul bulgaresc, pentru ca preturile sunt mai mici si serviciile mai bune. Ii bufneste rasul la ideea ca-s bune serviciile lor. Or fi si ei patiti cu totii si probabil ca intotdeauna iarba e mai verde de partea cealalta.
Saptamana asta am dat o raita prin Paris si apoi prin Bruxel. Parisul e un oras uimitor, te indragostesti de el la fiecare vizita, respira romantism. Faimoasele bistrouri cu masute pe trotuar imi plac in special, desi nu prea inteleg rostul meselor in care masinile trec pe langa tine sau vecinii de la mesele alaturate sunt atat de aproape incat le poti manca din farfurie (mi-a trecut prin cap dar m-am abtinut). In general pare un cliseu cand povestesc ca m-am intragostit de prietenul meu in Paris, acum doi ani, dar ce sa-i fac, asa este.
De data asta eu si colegii am stat intr-un hotel in La Defense, cartier nou si modern al Parisului, care le pare parizienilor "une horreure" - groaznic. Asa ne-au spus toti taximetristii, iritati ca nu gaseau drumul corect in hatisul de tuneluri de sub cladirile moderne. E intr-adevar un labirint si arata absolut oribil, desi cladirile din sticla care se ridica la suprafata sunt interesante (fiecare alta inaltime, alta forma). Daca pe primul taximetrist care ne-a invartit o ora si ne-a lasat pana la urma in parcarea subterana lugubra a hotelului l-am bodoganit cu spor, pe ceilalti am ajuns in final sa-i intelegem, sa-i consolam si chiar sa le dam noi instructiuni pe unde sa mearga.
In Bruxel am stat trei zile, in care am constatat ca orasul, pe care il cunosc pentru ca am petrecut o vacanta acolo, este tot mai stresant, mai aglomerat si mai zgomotos. Iar multi din taximetristii de acolo sunt o specie aparte, care concureaza cot la cot la categoria badaranie cu unii din taximetristii bucuresteni. Spun "multi" pentru nu-i frumos si nici corect sa faci generalizari. De fapt, ca sa fiu mai exacta, unii mi s-au parut chiar dereglati - poate si din cauza stilului general agresiv de condus. Evident, nici ei nu stiau adresele si ne-au invartit cu spor pe oriunde am mers. Sa fi fost de vina franceza noastra aproximativa..
Tot in Bruxel am vazut cele doua semifinale ale campionatului european de fotbal. In baruri aglomerate, fara scaune si mese suficiente. La semifinala spaniola, n-am mai rezistat bucuriei zgomotoase care-mi masacra timpanele si m-am retras la hotel. Unde n-am reusit sa adorm prea devreme, pentru ca bucuria zgomotoasa se mutase pe strazi.
Ca sa fie clar, in finala de duminca eu tin cu Germania.
