Nu a trecut o zi, de cand sunt in Germania, in care sa nu vorbesc cu cineva in limba romana. Intotdeauna, in drum spre casa, in autobuz, in tren sau la serviciu, la cantina – mereu ma intalnesc cu colegi romani. Cu ceva timp in urma, in tramvai, o fata m-a intrebat de vorba pe romaneste pentru ca ma auzise sporovaind cu o prietena care coborase deja. Fata era din Romania, mutata de ani buni, si avea o cutie cu o pisica, prilej sa conversam vreme de cateva statii despre pisica si alte subiecte mai putin interesante.
Am avut ocazia sa constat si cat de interesanta poate fi limba romana pentru straini. Se discuta in general cu placere despre limbile straine, care in ce familie este si cu ce alta limba se aseamana. La fel si despre limba romana, sunt des intrebata care-i treaba, iar oamenii afla cu mirare ca seamana cu italiana, spaniola si franceza, si ca nu e o limba slavica in ciuda faptului ca ne invecinam cu rusi, bulgari si ucraineni. In plus, imi place sa ma infoi in pene ca inteleg o gramada din ce se vorbeste in spaniola sau in italiana, chiar daca n-am studiat o boaba in viata mea.
Revenind, deunazi eram in gara cu doua amice romance si asteptam trenul spre Heidelberg. Evident ca sporovaiam diverse, vorbind probabil toate trei deodata dupa tipicul feminin. La un moment dat, fetele s-au oprit din conversatie, s-au uitat perplexe la mine si m-au intrebat daca “l-am vazut pe ala”. Mai precis, un domn intre doua varste, mic de statura si rozaliu la fata, care se oprise la un metru de noi si ne sorbea toate cuvintele, cu un zambet pana la urechi. Nu-l remarcasem pana atunci. O fi roman, ne susotim noi. Il intreb daca vorbeste romaneste, nema, nu parea sa priceapa. Am scapat de privirile lui insistente si zambitoare abia cand ne-am urcat in tren, nu inainte sa ma intrebe “italiano?”. Nu, rumeno, ii zic eu si, conform principiului sanatos invatat din copilarie, ca nu-i bine sa intri in vorba cu straini, ne-am retras strategic toate trei in alt colt de vagon.
In aceeasi seara, dupa ora de yoga ma indreptam grabita spre statia de tramvai, sa merg spre casa. Aproape de statie, se apropie de mine un tanar, isi cere scuze si ma intreaba daca vorbesc germana. Sigura ca-i unul din tipii care-si pierd timpul pe strada si incearca sa te tapeze de 1-2 euro sa-si cumpere tigari sau bautura, mormai ca nu si plec mai departe. Tanarul, scai dupa mine. “Romana?” ma intreaba. De data asta ma opresc, socata, si dau cartile pe fata: ok, vorbesc si germana, si romana, si ce doreste ma rog? La care tanarul incepe sa-mi turuie ca vrea sa studieze un semestru limba romana, care-i place foarte mult, stie deja sa zica “multumesc”, are nevoie de un dictionar roman-german si nu stie unde-l poate gasi. S-a gandit sa ma intrebe taman pe mine, pentru ca m-a auzit vorbind romaneste in tramvai cu cateva saptamani in urma. M-am ingrozit de-a dreptul la ideea, putin paranoica probabil, ca am fost urmarita, mai ales ca se apropiase inca un tanar zambitor si urmarea discutia. Incurcata, i-am balmajit sa caute pe internet, sa se duca la un curs sau ceva, si ca eu am un dictionar dar e acasa in Romania si n-am idee unde gasesti asa ceva in Germania. Tanarul, vizibil cu chef de vorba, m-a mai tras de limba cum e cu accentul si cum e mai bine sa zica “multumesc”. Eu i-am spun sfatoasa sa puna mana mai intai pe gramatica si sa invete vocabular si abia dupa aceea sa-si faca probleme cu accentul. Dupa care mi-am cerut scuze ca nu-l pot ajuta cu mai multe si am fugit sa prind tramvaiul. Toata seara m-am gandit ca poate era de datoria mea sa rog pe cineva sa-i cumpere studentului un dictionar din Romania si sa i-l aduca. Uite asa am ratat sansa sa ajut un tanar german sa invete limba romana.Intr-adevar, vorbesc des in tramvai in romana cand sunt cu vreo colega. Dar nu m-am gandit nici o clipa ca cineva o sa remarce ca vorbesc o limba atat de fascinanta si o sa ma intrebe unde se gasesc dictionare romano-germane.
