St. Martin – defilarea cu lampioane si cum m-am imbatat cu “Kinderpunsch”

Pe 6 noiembrie se sarbatoreste in Germania St. Martinsfest – copiii defileaza cu lampioane, in cinstea unui sfant care si-a impartit avutul la saraci. Asta e versiunea scurta, de necunoscator. Dar o sarbatoare incantatoare pentru cei mici.
Anul acesta l-am insotit si eu pe YA. la gradinita, la defilarea cu lampioane (Laternenumzug). Pe la ora cinci dupa-masa am inceput sa ne strangem, parintii infrigurati, in curtea gradinitei, asteptandu-i pe copiii cu lampioane. Copiii au iesit din gradinita, cuminiti si punctuali, s-au aranjat frumos in cerc in jurul unui foc aprins si au cantat cantecelele specifice. Dupa festivitate, au primit cate un omulet din coca si apoi ne-am risipit, parinti, bunici si copii, spre standul frumos amenajat cu “Kinderpunch” si turta dulce. Intelesesem de la doamna directoare ca pentru copii este Kinderpuch gratis (o bautura calda, din sucuri si arome, specifica pentru sezonul de iarna), iar parintii platesc un euro si jumatate.

Infrigurata m-am indreptat si eu, cu YA. de mana, spre primul stand cu o oala imensa de Kinderpunch. Am comandat un pahar, in paharul adus de acasa, am platit cuminte apoi i-am pus bautura sub nas lui YA. Baiatul meu a mirosit si a strambat din nasuc “iiiih”. Asa ca l-am baut eu pe tot, tot, plimbandu-ma prin curte cu YA, palavragind cu parinti si bunici, apoi asezandu-ma pe o banca sa-mi termin bautura calda. In timp ce beam, am inceput sa ma simt tot mai obosita, iar lampioanele colorate si beculetele au inceput sa se miste tot mai haotic, in randuri tot mai neranduite. M-am mirat putin: oare chiar asa obosita sa fi fost? Am terminat paharul, m-am ridicat, totul se invartea, m-am agatat bine de manuta lui YA. Un gand m-a fulgerat: oare asta chiar era Kinderpunch? Sau am nimerit la oala cu “Glühwein”, vin fiert? Doamna directoare nu a zis nimic de vin fiert..

Sa ne intelegem, eu nu beau. Deloc. Iar daca beau, o gura-doua de vin, efectul este imediat. Cred ca am baut de cinci ori si de fiecare data am comis ceva memorabil pentru prietenii mei. Prima “betie” a fost la 4-5 ani, la tara la mamaia si tataia, unde copiii primeau sa se intareasca un paharut, mic-mic, de tuica fiarta. Dupa primul meu paharut (cred ca a fost si ultimul), am pupat toate icoanele de pe pereti si le-am cantat bunicilor pana am adormit.

Clatinandu-ma, m-am indreptat cu ce credeam eu a fi ultimele puteri spre standul cu oalele aburinde. Cu o germana impleticita si vesela, l-am intrebat pe taticul de la stand: “nu va suparati, ce e in oala asta?” Omul mi-a raspuns, vin fiert, mai vreau unul? Eu: hop ca am facut-o lata. Eram cu masina, era seara. Omul ma intreaba, sunt ok? Eu nu, ma scuzati, m-am imbatat dintr-un pahar de vin fiert. Nu face nimic, zice el, un pahar bea toata lumea, mai vreau unul?

Ca orice demoazela in dificultate, pun mana pe telefon, tastez din mai multe incercari (ecranurile astea de telefoane destepte sunt al naibii de puchinoase) si sun consortul, doar pentru a-mi da seama imediat ca el este undeva, peste ocean si nu ne poate aduna sa ne duca acasa. Imi raspunde, ii povestesc, tot cu germana impleticita si vesela, ca m-am imbatat la petrecerea copilului la gradinita si nu stiu cum sa ajung acasa. Ne hotaram ca o sa plecam cu tramvaiul, conform principiului “don´t drink and drive”. Singura data cand ma mai oprise politia la volan mergeam nonsalant pe o linie de tramvai in Karlsruhe, pe contrasens, cautand hotelul prietenei mele, iar politistul semana leit cu Freud si mi-a zis ca daca ar fi dupa el, oameni ca mine n-ar trebui sa fie lasati sa conduca deloc.
Pe drumul spre tramvai baiatul meu m-a tinut de vorba, am cantat amandoi, am incercat sa tin drumul drept si am numarat lunile, mie-mi ieseau mai multe decat lui.

Atentie, poza din pasaport mushca

Dupa cateva luni de la casatorie m-am hotarat sa-mi schimb pasaportul pe noul nume. Cum n-aveam neaparat drum in tara, m-am orientat spre consulatul romanesc de la Bonn si asa a inceput mica sarabanda birocratica despre care vreau sa povestesc.

Mai intai am citit cu atentie instructiunile de pe website-ul consulatului. Cu cat citeam mai mult, cu atat ma adanceam mai mult in confuzie - sunt atatea cazuri in care omul isi poate schimba documentele de identitate, iar eu incercam sa construiesc din bucati si paragrafe cazul meu. Un lucru am priceput insa clar: trebuia programare telefonica pentru a duce documentele la consulat.

Mama m-a asistat cu datul telefonului pentru ca era greu de prins o linie libera. A vorbit cu o doamna foarte draguta, care m-a programat in prima zi unde era liber... adica peste 4 luni, undeva in iulie. Aveam sentimentul cald ca, odata programarea fixata, voi fi asteptata la consulat cu usa deschisa si ceai pe masa si voi rezolva problema repede, eficient si placut. Da, sunt unul din oamenii care cred in continuare si ca Mos Craciun exista.

In ziua programarii am pornit cu masina si sotul spre Bonn, unde am ajuns cam in doua ore. Portarelul de la intrarea in consulat, un domn grizonat, ne-a intampinat dupa o fereastra inalta cu grilaj si ne-a invitat sa mergem la ghiseul 3. Odata intrati m-a lovit o atmosfera familiara - o salita de asteptare cu trei ghiseuri cu geam, in care se intindeau cateva cozi relativ rezonabile. Parfum de institutie publica romaneasca, comunista sau post-revolutionara. Sa ne intelegem: in Germania pentru orice documentel esti invitat in biroul functionarului, sezi frumos pe scaun in timp ce esti ajutat sa rezolvi problema, iar daca ai de asteptat, nu prea se intampla sa astepti mai mult de cateva minute si in nici un caz la un ghiseu cu fereastra inchisa.

Pentru ca mai aveam o ora pana la programare ne-am asezat constiinciosi la coada de la ghiseul 3 si am inceput sa urmarim cum functionarii consulatului vin cam o data pe ora, discuta scurt cu cetateanul din fata cozii, iau documente, aduc formulare de completat sau ii trimit inapoi pe amaratii care nu pricep ce li se cere. Toate astea se petreceau incet, atat de incet, cu functionarii disparand de la ghiseu si reaparand dupa intervale de timp care mi se pareau lungi, tare lungi. Ora programarii mele a trecut fara nici un semn, fara ca cineva sa arate ca sunt asteptata si fara ca eu sa pricep unde sa spun, la ce usa sa bat - nu era nici o usa, aproape ca-mi venea sa bat in peretii cu lambriuri dar nu voiam sa creada concetatenii de la cozi ca am innebunit.

Frustrata, m-am dus la portarel si l-am intrebat care-i treaba cu programarea mea.
Ei si asa m-am prins ca portarelul era cel responsabil cu satisfactia clientului: din doi pasi a iesit din ghereta lui baricadata, s-a apropiat conspirativ de mine si mi-a explicat ca programarile sunt facute asa, ca sa nu vina toata lumea deodata, si sa stau cuminte sa astept ca toata lumea. Apoi m-a intrebat mustrator si in acelasi timp blajin: "Te superi, o sa faci probleme?". Nu ma supar, ma duc din nou la coada, unde sotul meu german obisnuit cu modul de lucru din oficiile publice germane fierbea ca un leu in cusca si ma intreba din cand in cand daca nu as vrea sa plecam si sa aplic pentru cetatenia germana, cand o fi timpul.

Intre timp portarelui calma si alte persoane cu tensiunea mai ridicata decat a mea. L-am surprins in timp ce-i spunea calduros unei doamne tare nervoase: "du-te si mata undeva pe afara, bea o cafea, fumeaza o tigara si intoarce-te ca poate se rezolva atunci". Nu poti fi suparat cand cineva iti da sfaturi asa de binevoitoare.

Intr-un sfarsit am ajuns in fata la ghiseul trei. O doamna amabila mi-a luat documentele, m-a certat blajin ca n-am zis ca am programare (cui sa zic??) si m-a trimis compatimitor ... la ghiseul unu, unde trebuia mai intai sa inscriu casatoria. Deja fierbeam, programul cu publicul era aproape de sfarsit, la ghiseul unu mai erau oameni in fata mea.. totusi m-am pus din nou la coada. Eram suparata si pe portarelul care m-a pus sa stau la ghiseul nepotrivit, dar cum paruse putin ingrijorat ca o sa fac probleme, nu i-am mai reprosat nimic.
Ca sa ma calmez am inceput sa rumeg planuri de eficientizare a activitatii consulatului si de imbunatatire a serviciilor catre cetateni. Planuri pe care le-am turnat, impreuna cu plangerile pentru haosul birocratic, doamnei de la pasapoarte, cand intr-un sfarsit m-a poftit in biroul unde se fac poze si se iau amprente. Intre timp a venit si unul dintre consuli care servise mai inainte la ghiseu si a inceput sa-mi contracareze toate ideile si sugestiile - de exemplu, sa aduca un practicant care sa dea informatii si formulare si sa ajute oamenii sa stea la coada care trebuie. Consulul mi-a explicat ca nu functioneaza idei din-astea la noi, ca tocmai li s-au taiat salariile, si ca in fond la ce ma astept - ca doar nu suntem in Germania, ci in Romania. Si ca e bine sa-mi aduc aminte cum e acasa, pentru ca lucrurile n-or sa se schimbe niciodata. Am argumentat eu un pic, dar omul s-a plans atat de mult de stresul pe care-l au, de programul incarcat, de cetatenii care nu citesc sau nu pricep ce-i explicat pe website (aici m-am simtit si eu cu musca pe caciula). Pana la urma am iesit de acolo compatimindu-i eu pe ei. Si hotarata sa aplic pentru cetatenia germana si sa nu ma mai intorc niciodata la consulatul de la Bonn..

In final toata distractia m-a costat cam 400 de euro, dar macar certificatul de casatorie a fost gata pe loc iar pasaportul mi-a fost trimis acasa in cateva saptamani. Cand am deschis pasaportul, poza proprie mai ca nu maraia la mine. Desi doamna de la pasapoarte s-a straduit sa ma inveseleasca si mi-a facut complimente, in poza arat serioasa si fioroasa ca unul din membrii familiei Adams.

Nunta - Partea III: Dansul gainii n-a fost sa fie

Cred ca orice nunta "internationala" are partile ei unice sau amuzante, in cazul nostru din incercarea de a impaca traditiile romanesti - unele chiar extrem de ingenioase - cu cele nemtesti.

M-am bucurat de foarte multe nunti in Romania, iar la cele din ultimele ani eram desemnata din start domnisoara de onoare, avand in vedere ca petitorii mei nu facusera coada inca la propria usa.

Nuntile romanesti se pot defini prin traditii, mult dans, foarte multa mancare si incercarea de a o tine tot asa toata noaptea, indiferent la ce ora incepe nunta.

Din traditii o sa mentionez cateva, fara ambitia de a le descrie pe toate. Uite de exemplu plecarea miresei de acasa, cu sau fara hora in fata casei sau a blocului. Horele din fata blocului, cu lautar, din Bucuresti mi se par interesante, avand in vedere ca toata strada poate participa macar de la fereastra la eveniment. Pisica mea Ciquita Bonita era mare fan nunti, se catara mereu pe balcon cand era vreo hora in fata blocului si se zgaia si ea ca mai toate vecinele curioase.

In Germania n-am vazut deocamdata nici o hora cu oameni imbracati de gala si cu mireasa pe strada, deci pot presupune ca nu exista aceasta traditie. Mi-ar fi placut sa vad figurile vecinilor daca plecam cu alai si dans si cantec din fata casei unde stam. Probabil ca cineva ar fi chemat politia.

Si mirele roman are parte de o plecare rituala de acasa, inainte de care este barbierit de catre nas, indiferent daca are sau nu barba. Cand i-am mentionat traditia asta mirelui meu, mi-a explicat, foarte intrigat, ca el nu lasa pe nimeni sa-l barbiereasca, mai ales ca-si inchipuia barbieritul respectiv ca pe un act riscant executat cu un briceag arhaic.

Furatul miresei: este obligatoriu la nuntile romanesti. Am cunoscut cateva mirese care nu se lasa usor furate, dar de obicei undeva la miezul noptii dispare mireasa, ceea ce nu mai este o surpriza pentru nimeni. Cine a furat mireasa, de obicei o trupa galagioasa, o duce la o discoteca sa danseze, apoi un reprezentant al hotilor cu un pantof al miresei in mana se intoarce la nunta si cere o recompensa, fie simbolica, fie amuzanta, de la mire sau de la nas (depinde la ce ora s-a furat mireasa). Printre recompense se numara sticle cu bautura sau obligatia mirelui de a canta sau a recita ceva romantic miresei readuse in stare buna de catre rapitori.

Ei bine, furatul miresei n-a fost sa fie la nunta noastra, mirele nefiind de acord, cu motivul ca ceilalti invitati se vor plictisi in acest timp, iar programul bine pus la punct cu surprize din partea familiei va fi dat peste cap. Asa ca mi-am anuntat din timp invitatii romani ca in Germania furatul miresei este interzis prin lege.

O traditie romaneasca de nunta, care ma intriga in continuare, este dansul gainii. Il stiu din copilarie, desi la nuntile mai selecte din ultimii ani e drept ca nu l-am mai vazut. Daca tin bine minte nasul danseaza printre mese cu o gaina - de regula trecuta in lumea celor drepti - frumos impopotonata, si colecteaza bani de la invitati. Daca nasul este usor alcoolizat si cu talent la dans, este un moment vesel pe care-l gusta toata lumea in timpul sarmalelor.

Nici n-am indraznit sa propun un dans al gainii la nunta noastra din Germania, avand in vedere ca nu am reusit inca sa inteleg sensurile adanci ale obiceiului si nici nu le-as putea explica mai departe familiei din Germania.

De la un anumit moment, in timpul nuntii, mireasa este redecorata prin eliminarea voalului si aplicarea unei basmalute gospodaresti pe cap - un semn ca acum a devenit femeie la casa ei. Voalul miresei se aplica unei tinere, de regula domnisoara de onoare, care va trebui apoi sa se marite (candva) si ea. Deci da, am avut si eu parte de aplicarea voalului la una din nuntile din Romania. Singura chestie de care m-am ferit consecvent a fost prinderea buchetului miresei, ca sa nu-mi aud iar traditionalul "cand te mariti".

Cateva traditii romanesti s-au infiltrat insa si la nunta noastra, ca de exemplu horele romanesti de cate jumatate de ora. La primele hore invitatii ne-romani au privit doar, circumspecti sau amuzati si bucurosi ca nu trebuie sa treaca prin asa ceva. N-au scapat insa de prietena mea Erika si au fost saltati cu mic si mare si introdusi intr-o hora pe care au executat-o admirabil. La urmatoarea tentativa insa disparusera majoritatea, asa ca n-am reusit sa mai prindem decat putini in hora, care de fapt venisera de buna voie pe ring.


Din traditiile nemtesti de nunta am avut parte de surprize placute din partea familiei si a prietenelor. Am avut prezentari pe ecran cu poze din copilaria mirilor, un soi de poveste gen 1001 nopti. O harta a Europei unde musafirii au pus stegulete in locul de unde au venit. Poze polaroid intr-un album de nunta incropit pe loc. Si joculete in care mirii a trebuit sa raspunda simultan la intrebari delicate, sau mireasa a trebuit sa pipaie ceva gambe de invitati-barbati si sa descopere gamba mirelui printre ele. Pe la ora doua cand musafirii au inceput sa plece, aveam impresia ca nunta abia ar fi trebuit sa inceapa, desi durerile de picioare erau multumitoare. Cam asa evaluam eu in general daca am dansat suficient la o nunta: daca ajunsesem acasa cu pantofii in mana si cat de tare ma dureau talpile a doua zi.

Nunta - Partea II - Pregatirile si amenintarea botezului

M-am intrebat mereu, ce poate fi asa de greu si de indelungat in a organiza o nunta. Este doar o petrecere un pic mai mare. Si totusi am intrat si noi mirii in cercul vicios restaurant – rochie / costum – invitatii – aranjamente florale – program si alte tipicuri de nunta. Si asta chiar cu aproape un an inainte, asa cum bine sfatuiesc revistele de mirese (ce chestie ca nu exista si reviste pentru miri).

Ne-am propus sa nu intram insa si in capcana de a consuma mai multe lucruri decat e nevoie, si de a face multe lucruri singuri, fara wedding planner ca in filmele americane. Ne-am suflecat manecile si la treaba.

De restaurantul din Schwarzwald ne-am indragostit la prima vedere, si de numele romantic de Zuckerbergschloss (in traducere libera, castelul de pe muntele de zahar).

Cu rochia de mireasa a fost o experienta interesanta, pentru ca nu voiam sa arat ca o printesa infoiata, in ciuda sfaturilor din reviste - daca in ziua asta nu arati ca o printesa cu trena, voal, coronita, atunci cand?

Asa ca am luat cateva magazine la pas si am suportat cu stoicism privirile mirate ale vanzatoarelor cand mi-am exprimat preferintele pentru o rochita simpla si bugetul, daca se poate va rog sub 500 de Euro. Prima vanzatoare turcoaica din magazinul din Mannheim a scotocit fara prea mare chef dupa vreo 3 rochite, frumoase de altfel, iar in timp ce le probam mi-a trantit pe un ton sec sa si cumpar repejor, ca nu mai gasesc eu asa pomana de rochii ieftine. Am fost putin nerecunoscatoare si cu riscul de a o supara am mai cautat si prin alte magazine. In final m-a cucerit un alt magazin, in care vanzatoarele simpatice m-au imbracat intr-o rochita pe gustul meu si mi-au declarat ca arat ca o „zeita greceasca”. Gata, o iau, am zis, chiar daca bugetul meu era usor depasit, cine nu-si doreste sa arate ca o zeita.

Planificarea nuntii propriu-zise a fost o interesanta experienta interculturala – in special datorita discutiilor despre a avea o ceremonie religioasa sau nu. Eu sunt botezata ortodox, in timp ce alesul meu era nebotezat si oarecum circumspect cand vine vorba de biserici, popi si ceremonii religioase. In cercurile de interese romanesti treaba era clara: il botezam pe el ortodox si facem o nunta bisericeasca in frumoasa traditie ortodoxa. Toate bune si frumoase pana cand i-am povestit si lui care-i planul, iar ca sa-l pun mai bine in tema i-am si descris cum se petrec nuntile ortodoxe la biserica, inclusiv cu dansul „lui Isaiia” in jurul mesei cu nasii si parintele. Iata, alta treaba pe care n-am inteles-o eu inca, de ce dantuieste Isaiia? Poate ar fi trebuit sa ascult mai atenta la slujba.

In final, pentru mirele meu totul mergea in directia unor ritualuri religioase obscure si ciudate, care l-ar fi facut sa se simta nelalocul lui, asa cum mi-as inchipui eu acum o ceremonie straveche cu sacrificii rituale. Mai ales cand i-am povestit, mai in gluma mai in serios, ca botezul se petrece cu scufundarea tanarului botezat, dezbracat, in cazanul cu apa sfintita de catre popa in timp ce nasii si invitatii asista emotionati si fericiti. Iar el a luat-o de buna. In final am renuntat la idee, eu insami nefiind un mare fan al ceremoniilor bisericesti ortodoxe.

Alternativa a fost Marry Man – un tanar si simpatic maestru de ceremonii, care ne-a intervievat plin de entuziasm ca sa afle cum ne-am cunoscut si cum ne desfasuram viata in doi si care a parut sincer incantat de povestea noastra, desi cred ca aude sute de povesti similare in fiecare an. Marry Man a pus in scena o mica ceremonie in care a povestit simplu si amuzant cum ne-am cunoscut, apoi am facut schimb de inele si am ascultat muzica live in pavilionul restaurantului – romantic si necomplicat.

Lista de invitati a fost o alta mica provocare. De la nuntile din Romania, unde invitata este toata lumea pe care o cunosti si pana la nunta mica, intima pe care ne-o doream noi, compromisul a fost o lista rezonabil de mare dupa parerea mea. Interesant este ca, desi nunta a fost in Germania, majoritatea petrecaretilor a fost tot din Romania. Pentru mine, lista crestea ca Fat Frumos pe zi ce trece, in timp ce figura viitorului sot cand eu mai puneam brusc noi si noi nume pe lista facea toti banii.

Specific pentru asa o nunta mixta, cu invitati de peste hotare, sunt evident si aranjamentele de cazare si planurile turistice de care tot mirele s-a ocupat, fiind in final rasplatit la nunta cu cateva hore romanesti zdravene pe care le-a dansat vrand-nevrand.

- va continua -

Nunta - Partea I: Tu cand te mariti?

Viata unei fete singure in Romania, inclusiv in zonele urbane, poate fi destul de complicata, cand fata se apropie vertiginos de 25 – 30 de ani. Nu mai spun atunci cand depaseste varsta de 30 de ani. Complicata in principal din cauza intrebarii „Da tu cand te mariti?”. Ce ar trebui sa raspunda tanara domnisoara, in cazul des intalnit in care nu dispune de clarviziuni a la mama Omida, iar printul n-a aparut inca sau daca a aparut, n-a pus inca inelul pe degetul printesei si nici degetul pe calendar sa fixeze data?

Privind retrospectiv, si eu am auzit cam des intrebarea cu pricina, pusa pe diverse tonuri, de la curiozitate pana la compatimire sau chiar reprosuri – de genul, daca te preocupa prea mult cariera si stai si astepti prea mult, cine te mai ia?

De fapt, tema maritisului era o intrebare recurenta la fel ca si „ de ce nu-ti cumperi masina / teren de casa / apartament” si „de ce nu mananci carne”. Ajunsesem la concluzia ca inafara acestor metehne trebuie ca sunt o persoana absolut admirabila, daca nu perfecta. Numai cateva mici lucruri mai trebuiau fixate pentru a intra in randul lumii.

Cand in sfarsit a aparut printul german cu ochi albastri, care mi-a furat inima in timpul unui eveniment de afaceri de la Paris, spiritele s-au mai linistit si a inceput varianta 2.0 a intrebarii „Da tu cand te mariti cu EL?”.

Iar cand tinerii indragostiti au luat decizia de a se muta impreuna, inainte de a „pune pirostriile”, banuiesc ca au fost si ceva opinii traditionaliste usor scandalizate. Spiritele s-au linistit iarasi cand la un interval rezonabil de timp mana subsemnatei a fost ceruta, intr-un cadru romantic la lacurile Plitvice in Croatia.
Inainte de asta eram atat de circumspecta la discutii pe marginea casatoriei, incat nu aveam de gand sa deschid subiectul nici cand mama soacra m-a intrebat ce planuri avem. Am declarat ca ma las surprinsa de o cerere romantica, iar daca cererea intarzie, n-o sa fiu eu aia care salta de emotie sau de nervi la fiecare ocazie ratata de a fi ceruta.

Din experienta mea de fata singura, conjurata la maritis din toate partile, mi-am propus dupa toata aceasta perioada sa nu carecumva sa pun eu insami intrebari de genul maritis / insuratoare, copii si alte teme standard de intrat in randul lumii. Daca cumva v-am pus vreodata asa o intrebare, pe cuvantul meu ca a fost doar in gluma sau intr-un context fin-ironic.

Am din nou de povestit pentru prieteni

De fapt, am avut mereu ceva de povestit, desi ultima mea poveste am scris-o pe blog anul trecut. Cred ca la un moment dat mi-am pus intrebarea sanatoasa daca chiar am subiecte interesante si a castigat modestia ca mai am multe de citit pana sa ma apuc sa scriu ceva chiar misto. Dar acum povestile revin pentru ca se cer povestite si ma trezesc mergand si povestindu-le de una singura pe strada.

Intre timp s-au intamplat multe si interesante, cel putin pentru mine:

• Povesteam ceva de o nunta anuntata. Care s-a si intamplat, in iulie anul trecut. Evident ca pentru noi mirii a fost ca in povesti iar pentru mine experienta casatoriei si a nuntii in Germania a fost foarte diferita de nuntile din tara, la care devenisem domnisoara de onoare profesionista. Asa ca poate o sa povestesc cum a fost.


• In tanara familie si­-au itit nasul si mostenitorii. Deocamdata, doar unul, care acum cand scriu topaie voinic in burta si este asteptat in noiembrie – candva inainte de ziua mea.


• Peste toate astea economia este de ceva timp in recesiune, desi recunosc ca pe mine nu m-a afectat foarte tare, inafara stirilor mai mult sau mai putin sumbre. Sau cine stie: poate daca n-ar fi fost recesiune, as fi capatat proiecte mai interesante si mai banoase de facut. Totusi ma consider norocoasa ca am avut tot timpul de lucru – chiar daca a trebuit sa schimb proiectul in care lucram si n-am mai calatorit asa de mult.


• Mama mea mi-a calcat pe urme si s-a mutat la inceput de an in Germania. Asa o miscare curajoasa din partea ei a lasat o droaie de rude si prieteni scandalizati in tara – majoritatea explicandu-i ca face o schimbare enorma. Ma intreb de ce, totusi s-a mutat intr-o tara cel putin la fel de civilizata ca si cea de bastina. O data cu mutarea ei au reinceput noi aventuri birocratice si in invatarea limbii germane, despre care o sa povestesc mai multe.


• Germania a luat locul trei la campionatul mondial de fotbal care tocmai s-a terminat, ocazie sa descopar ca fotbalul nu-I chiar asa plicticos pe cat credeam eu. N-am avut de ales: serile casnice au fost dedicate fotbalului oricum. N-o sa ma lansez in analize, nici o grija, sunt multumita daca am inteles in sfarsit ce e aia offsite (pardon, offside) si de ce oamenii in negru doar alearga si fluiera tot timpul. Caracatita Paul a facut toti banii, cu exceptia zilei cand s-a aflat ca pronosticul era defavorabil Germaniei, iar eu a trebuit sa-mi consolez colegii prin birou in timp ce ei injurau pronosticurile, caracatita, si pe ei insisi ca sunt asa superstitiosi.
  

Am promis sa scriu articolele si in engleza, asa ca prietenii mei nevorbitori de romana sa-mi poata citi si ei “aventurile”. Aici se gaseste blogul in engleza.

Cat despre limba germana, o vorbesc atat de bine, ca nu-mi vine nici mie sa cred cate complimente primesc. In continuare cred ca germanii sunt mult prea draguti cu eforturile mele, dar nu vreau sa ma plang de bine. Cine stie, poate ca in cateva decade o sa am curajul sa-mi continui blogul si in germana, odata ce sortam problemele cu “der, die, das” si altele.

Spamul de binefacere sau cum sa polarizezi o comunitate de romani

Astazi am primit un e-mail de la asociatia de animale de unde o am pe D-ra Smilla. In mail se povestea despre o alta asociatie de protectia animalelor, din Romania. Se descria situatia absolut nasoala a cainilor vagabonzi si se recomanda semnarea unei petitii de sustinere.


Ce m-am gandit eu, hai sa actionez. Am semnat cuminte petitia, apoi am trimis mailul, fara explicatii suplimentare, la grupul de romani de la firma pentru care lucrez, in ideea ca poate mai semneaza careva. Nu-i cunosc pe toti din grup si erau destul de multi, deci se considera ca am facut un mic spam.


Ceea ce a urmat m-a marcat suficient de mult incat sa redeschid blogul, sa sterg panzele de paianjen si sa ma reapuc de scris impresii din Germania. Probabil ca e adevarat ca un sut in fund inseamna si un pas inainte. Exagerez un pic cu sutul in fund dar experienta, pur mioritica, a fost cam asa:

• mai intai o colega a raspuns la tot grupul, ca n-are timp sa citeasca asa ceva si oricum nu e de acord cu mine, si a descris scurt si la obiect cum a fost muscata de caini, care i-au rupt si pantalonii, si din cauza carora are cosmaruri. Era si ceva legat de niste soferi pe care i-au speriat cainii, n-am inteles prea bine. In privat mi-a scris ca problema cainilor agresivi este legata de alimentatie: cainii de pe strada mananca foarte multa paine alba, care dupa cum se stie, prosteste. Hrana vegetariana cruda ar fi mult mai indicata pentru cainii vagabonzi.


• apoi aceeasi colega a mai trimis un mail, tot la tot grupul, cu petitia ei catre o primarie din Romania, legata de cainii vagabonzi. Spre rusinea mea de data asta n-am citit eu nici mailul, nici petitia.


• imediat un alt coleg a trimis un mail in care ne-a facut cu ou si otet pe astia care au timp de prostii in loc sa lucreze. Mailul, trimis evident la toata lumea, continea sfaturi practice de genul dati cu matura prin curte, daca n-aveti ce face.


• un alt coleg si-a exersat penelul ironic, raspunzandu-mi ca daca-mi plac asa mult cainii vagabonzi n-am decat sa-i adopt eu pe toti. Mai erau cateva recomandari pe care din pacate nu le-am retinut, probabil ca am sters prea repede mesajul pentru ca mi s-a parut un pic obscen. Daca mi-aduc totusi aminte, colegul a mentionat ceva legat de castrare si ca pentru el personal asta nu ar fi o placere, deci de ce ar fi asta o solutie pentru cainii vagabonzi. Am uitat sa spun ca mailul era trimis la toata lumea, desi imi era adresat cu delicatete si in mod direct mie.


• inca un coleg a raspuns, evident tot la grup, in care a atras atentia cat de imoral este sa folosesti mailul de serviciu in scopuri personale, si a concluzionat ca ar trebui sa ne fie rusine la toti cei care dam reply la toata lumea cu asa prostii.


• imediat au inceput sa curga mailuri cu somatii, la adresa tuturor din grup, cu mentiunea sa nu se mai raspunda la toata lumea din grup.
  
• in privat un coleg a scris colegilor care au scris bascalii, si le-a recomandat sa nu mai scrie bascalii sau sa raspunda in privat, nu la tot grupul.


• eu mi-am asumat responsabilitatea pentru spamul initial si am raspuns, tot in privat, fiecarui mesaj cu recomandari de genul "da cu matura daca n-ai ce face", cerandu-mi politicos scuze pentru deranj.
• un coleg a scris ca cei care scriu la toata lumea ca nu ar trebui sa se scrie la toata lumea, contribuie taman la faptul ca se genereaza si mai multe mailuri la grup. Chestia asta recunosc ca mi s-a parut justificata, desi a facut si el automat acelasi lucru. Stiind ca s-a mutat recent in Germania, i-am scris un mesaj in care i-am urat acomodare placuta si mi-am cerut scuze si de la el.
• cateva prietene de-ale mele au semnat petitia si mi-au scris ca s-au distrat pe cinste la anumite raspunsuri. M-au incurajat sa mai trimit si altadata mesaje la grupul de romani. Pentru ca s-au distrat, de la ele nu mi-am cerut scuze.


• o colega pe care n-o cunosteam (tot romanca) m-a sunat pe seara sa-mi spuna ca s-a mirat si a ras de toata nebunia si a vrut sa se asigure ca nu o iau personal. S-a mirat ca romani care lucreaza pentru asa o firma stimabila sunt in stare sa scrie asa mesaje binevoitoare. Doamna e de 35 de ani in Germania si mesajele i-au creat un acut sentiment de acasa. Si-a adus aminte cu nostalgie de cum gandesc unii barbati din Romania ca femeile ar trebui sa fie numai cu plapuma-n cap si basmaua pe scafarlie, si abia astepta sa-i povesteasca sotului (german) ca sa se distreze impreuna. Eu trebuie sa recunosc ca nu mi-a trecut prin cap ca mesajele ar fi misogine, dar mai stii.

Una peste alta, a fost o zi interesanta. In prealabil comandasem o baterie noua de laptop care a fost livrata dar s-a pierdut pe drum spre biroul meu, drept pentru care a trebuit sa raportez la oficiul de securitate povestea, ca la politie.

Iar pe drumul spre casa a fost un blocaj de trafic - care se cheama "Stau" pe germana, mi se pare inspirat numele. In timp ce sofam grijulie cu 1 km pe ora, taman bine am avut ragaz sa ma gandesc la consecintele faptelor mele de astazi si sa-mi promit, inca o data, sa nu mai trimit spam la grupul de romani.