Leapsa cu blogu´

Ii datorez lui Alex un raspuns la leapsa de pe blog-ul lui. Regulile jocului sunt cam asa:
1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Gaseste a 5-a propozitie/fraza.
4. Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

Pe Alex il ascult intotdeauna pentru ca stie sa comunice si-mi place blogul lui foarte mult. Asa ca m-am uitat panicata in jur, cartile sunt in birou, eu eram in camera de zi, inconjurata de caietele cu notitele de lucru (complet irelevante), revista "Lufthansa magazine" si alte chestii pe care le colectionez in ideea ca o sa le citesc candva. Totusi langa mine era si un teanc cu carticele - cea mai apropiata fiind "The Inner Game of Tennis", de W. Timothy Gallway, despre cum sa-ti exersezi gandirea pentru a deveni campion in tenis si nu numai. Iata paragraful de la pagina cu pricina:

"It is said that all great things are achieved by great effort. Although I believe that is true, it is not necessarily true that all great effort leads to greatness. A very wise person once told me, "When it comes to overcoming obstacles, there are three kinds of people. The first kind sees most obstacles as insurmountable and walks away."

Ce sa fac, nu pot sa ma opresc aici. Toata lumea o sa ma intrebe care-s ailalti doi.

"The second kind sees an obstacle and says, I can overcome it, and starts to dig under, climb over, or blast through it. The third type of person, before deciding to overcome the obstacle, tries to find a viewpoint where what is on the other side of the obstacle can be seen. Then, only if the reward is worth the effort, does he attempt to overcome the obstacle."

Pfui, am avut noroc. Ce ma faceam daca deasupra era cartea de bucate sau cea despre masaj?

Dau si eu mai departe catre La un ceai - e singurul blog prieten pe care-l am, alaturi de cel al lui Alex. Sper ca persoana visurilor mele o sa ma pupe totusi in urmatoarele 6 ore, chiar daca am rupt lantul si am trimis numai la unul mai departe..

In Atena

De Pastele catolic a nins cu fulgi mari si desi in Germania. A nins apoi timp de o saptamana, desi pomii sunt deja infloriti. Eu am avut in perioada asta de iarna tarzie un mic intermezzo, o calatorie de doua zile la Atena, unde erau aproape douazeci de grade.

Atena m-a incantat in drumul de la aeroport la hotel, mi-au placut cladirile nu prea inalte, dar toate cu balcoane deschise si insorite, palmierii, magazinele si restaurantele “bozoukia” care mi-au amintit de terasele de la Neptun, din verile copilariei mele. Vazute de aproape insa, multe cladiri sunt vechi si scorojite sau mazgalite de grafitti, iar aerul din oras este destul de imbacsit. Totusi, una peste alta Atena mi s-a parut un oras frumos, cu o atmosfera de vacanta. Poate mai ales din cauza palmierilor, care-mi plac la nebunie si ma fac sa ma simt in vacanta. In Atena sunt in plus multe pisici, in special in zonele istorice, unde se lafaie la soare pe pietrele vechi de mii de ani.

Cand am ajuns, seara am luat masa cu colegii in restaurantul hotelului, de unde am admirat Acropole, iar a doua zi dupa eveniment am vazut Acropolele la doi pasi, si la lumina zilei, si seara luminat feeric de zeci de reflectoare. M-am catarat pe stancile din jurul templului, imbracata clasic in rochia neagra si cu pantofii cu toc cu care fusesem la eveniment. Colegii mei m-au tratat ca pe un ou fragil, atenti sa nu raman prinsa cu tocurile printre stanci.
Seara ne-am plimbat pe stradutele din orasul vechi, pline de magazine cu suveniruri pentru turisti, apoi am mancat intr-o taverna foarte populara, cu mese inghesuite, acoperite cu fete de masa din plastic, si cu zeci de poze pe pereti, ale celebritatilor grecesti care au mancat acolo. Mancarea a fost delicioasa, cu feluri traditionale gen tzatziki, branza prajita sau salata greceasca cu feta si masline. In Grecia mi s-a parut din nou ca legumele chiar au gust, in plus sunt innebunita dupa masline si uleiul de masline. Din aeroport am cumparat doua sticle de ulei de masline grecesc, care din fericire au ajuns intregi la destinatie, ingramadite in rucsac printre laptop, caiete, portofel si mobile. Cum ar fi fost sa se sparga vre-o sticla de ulei.

Prin magazinasele cu suveniruri am vazut sute de siraguri de margele mari, ca un fel de matanii, care mi-au spus colegele ca se cheama koboloi si pe care unii greci le fataie permanent printre degete – ca pe o minge anti-stress. M-am amuzat, pentru ca la eveniment in spatele meu un mosulet enervant s-a jucat cu bilutele alea din sticla tot timpul iar eu ma intrebam, ce naiba tot face. Cum evenimentul era al firmei pentru care lucrez, m-am abtinut sa-i arunc vreo privire veninoasa, putea sa fie un important client grec. Asa ca am suportat cu stoicism margelele. Tot pe stradutele cu magazine am observat un mare numar de tineri de culoare, probabil africani, care vindeau tot soiul de cd-uri. Fiecare tara pare sa aiba micii ei comercianti de cd-uri falsificate. Mi-a placut atmosfera din Atena, mai ales ca seara pe la ora noua orasul pare ca abia se trezeste, cu sute de tineri care ies pe strada si umplu tavernele, buzukiile si terasele.

In drum spre aeroport, taximetristul mi s-a plans de traficul infernal din Atena (“crazy Athens, crazy!”). I-am spus ca eu vin din Bucuresti, unde traficul e de doua ori mai palpitant si unde se claxoneaza mult mai abitir. Stradutele Atenei, majoritatea in panta si garnisite cu masini parcate oriunde, mi-au dat mari emotii pentru ca nu vedeai ce alte masini din ce directii vin. In plus, sute de motociclisti se strecoara printre masini si pornesc nebuneste din intersectii cand se face verde. Colegii din Atena mi-au spus ca ei insisi prefera sa mearga la intalnirile de afaceri cu motocicleta, pentru ca numai asa pot sa stie cat fac pana la destinatie, si pot salva cateva ore bune in trafic.

Eu insami am reinceput orele de sofat, de data asta cu un instructor blajin si cu mult umor, pe care l-am prevenit din start ca sunt o catastrofa naturala, habar n-am de reguli, nu ma uit in oglinda si nu stiu sa schimb vitezele. Dupa prima ora, a zis ca n-a fost chiar asa de rau, deci exista speranta chiar si pentru mine.

Trei zile in Singapore

Vegetatie luxurianta, zgarie-nori si blocuri moderne, cladiri coloniale, shopping mall-uri uriase, temperaturi de peste treizeci de grade tot anul si un amestec interesant de populatie asiatica si occidentala: timp de trei zile, am facut ochii mari si am admirat Singapore din toata inima. Un oras absolut uimitor, din care m-am intors de doua zile si la care inca mai visez cu ochii deschisi.

Singapore este o insula si un oras-stat, una din cele mai mici tari din lume, in care se vorbesc oficial patru limbi iar limba engleza este una dintre ele, universal cunoscuta si vorbita. Bineinteles, uneori cu un simpatic accent chinezesc sau mai stiu eu de ce fel, la care trebuie sa ciulesti bine urechile ca sa intelegi ce ti se spune.



Totusi, faptul ca peste tot se vorbeste engleza mi-a usurat considerabil periplul prin oras.


Am ajuns in Singapore duminca seara, dupa un zbor de doisprezece ore si cu o diferenta de fus orar de sapte ore, fata de Germania. Suficient sa nu mai stiu ce zi e si cum ma cheama. Din fericire duminica am fost de capul meu, am admirat orasul de la etajul 59 unde se afla camera mea de hotel si am hoinarit prin cele 3-4 mall-uri uriase dintre hotel si centrul de conferinte unde trebuia sa ajung a doua zi. Scopul calatoriei: o conferinta a firmei la care lucrez, special pentru zona Asia-Pacific, la care m-am dus sa cunosc o parte din colegii din zona. Am plecat cu inima stransa, pentru ca inafara de cunostintele generale despre tarile asiatice - de genul, in China se vorbeste limba chineza si in Japonia, limba japoneza - nu prea stiam mai nimic despre regiune. Ma gandeam cu groaza, daca o sa nimeresc intr-un cerc in care se discuta despre evolutia socialo-politico-filozofico-istorica a Japoniei de sud si legaturile economice cu Australia de nord. Iar eu o sa casc gura ca un peste si n-o sa fiu in stare sa leg nici o opinie concludenta. Din fericire, n-a fost cazul.


Revenind la lucrurile la care ma pricep: mall-urile m-au fascinat complet, nu numai datorita magazinelor diverse, a hainelor frumoase si ieftine si cu un stil complet aparte fata de cele europene, dar mai ales datorita valurilor de tineri care se plimbau sau misunau prin magazine. Acelasi amestec fascinant de care vorbeam mai sus: chinezi, japonezi, indieni, thailandezi si occidentali, modern imbracati si pusi pe shopping. Fetele asiatice sunt majoritatea micute, exotice si par sa aiba in medie 40 de kilograme, ceea ce explica de ce mi-a fost teribil de greu sa gasesc o rochie, fie si masura XL, in care sa pot intra. Cam asa m-am simtit: ca un elefant intr-o colonie de fluturi.

Am nimerit inainte de Anul Nou chinezesc, asa ca mall-urile erau frumos decorate cu globuri mari, rosii, iar peste tot am vazut arbusti plini de portocale mici - probabil echivalentul brazilor de Craciun.

Dupa doua zile de prezentari si intalniri a urmat o petrecere pe plaja, pe o insula artificiala de langa Singapore. Colegii din toate tarile si-au lasat costumele de business acasa si au venit in slapi si pantaloni scurti sa danseze pe plaja. A fost dragut, dar m-am retras strategic inainte de miezul noptii, ca sa pot sa vizitez pe indelete orasul a doua zi inainte sa plec.

Miercuri, dupa ce mi-am lasat bagajele la receptia hotelului, mi-am luat pantofii de drum lung si am luat-o alandala prin oras. Mare greseala, cu pantofii adica. Dupa cateva minute mi se topeau picioarele cu pantofi cu tot, asa ca am intrat intr-un mall racoros si mi-am cumparat o pereche de papuci. Mall-urile au fost de fapt oaza mea in ziua aceea, si nu stiu cum se face ca pe oriunde o luam, nimeream tot pe strada principala de cumparaturi, Orchard Road. De fapt, Singapore mi s-a parut un mare shopping-mall.

La pranz am nimerit tot intr-un mall, unde erau siruri intregi de chioscuri cu fast-food chinezesc, thailandez, japonez, australian.. de toate felurile. Am ocolit sistematic tonetele coreene, unde totusi n-am vazut dog sau cat pe menu-ul afisat. M-am oprit la o toneta cu mancare vegetariana si am mancat o farfurie de orez si tot soiul de legume necunoscute cu sos, care m-a costat impresionanta suma de trei dolari singaporezi, adica un euro si jumatate. Vanzatoarea amabila mi-a oferit si un castron cu o supa transparenta, alba: "try it!". Am incercat-o, gustul era indefinibil si nu tocmai pe placul meu, asa ca am lasat supa in castron si am sters-o englezeste inainte sa ma intrebe daca mi-a placut.

Mi-au placut in schimb fructele, in special pepenii galbeni si rosii, care aveau savoarea pepenilor din copilaria mea, de la tara, care nici nu se compara cu pepenii de supermarket.

Am incheiat ziua cu un tur prin insula, cu un autobuz double-decker, de unde am facut o gramada de poze.

M-au impresionat mult cladirile, combinatia de arhitectura moderna, variata, fiecare cladire sau bloc cu stilul sau unic, si arhitectura coloniala, a cladirilor albe cu 1-2 etaje inconjurate de palmieri. Am fotografiat o gramada de blocuri, cu revelatia ca iata, pot fi si frumoase. De fapt, totul este nou si curat, cu parcuri si plante luxuriante peste tot, traficul nu este suparator (am inteles ca masinile sunt extraordinar de scumpe pe insula) iar orasul are in general, in ciuda cladirilor inalte, un stil armonios si relaxat.

Singapore este centrul regional asiatic al multor firme multinationale, prin urmare multi occidentali lucreaza acolo. Am intalnit si o colega din Romania, pe care mi-a prezentat-o un coleg australian cu care am intrat in vorba in lift, la conferinta. Mi se par norocosi cei care traiesc si muncesc in Singapore: este un oras atat de frumos, modern, curat si cu temperaturi paradisiace tot anul. Am plecat hotarata sa revin pentru o vacanta mai lunga in care sa merg la plaja si la gradina zoologica, inclusiv la singurul safari de noapte din lume, si bineinteles sa repet experienta de cumparaturi.

Despre filme si umorul german

Ma simt datoare sa iau partea natiunii germane in ceea ce priveste capitolul umor. In primele mele calatorii in Germania, la traininguri sau intalniri de afaceri, intram deseori in vorba cu colegi germani, care se aratau simpatici, prietenosi si cu extrem de mult umor. Si ma miram cu voce tare ce amuzanti sunt si ca parca n-ar fi germani. Colegii zambeau politicosi si nu se mirau daca le spuneam ca in Romania avem aeroporturi si alte lucruri care neaga imaginea generala ca suntem o tara din lumea a treia. Deci, o bila alba pentru ei, pentru finetea de a nu considera ca ce se spune in presa sau ce se crede in general despre locuitorii unei tari este neaparat adevarat.

Alte idei preconcepute despre germani ar fi ca sunt prea seriosi, foarte reci si ca nu-si viziteaza rudele. Sau ca toti castiga o caruta de bani, au casa mare cu gradina si conduc Mercedesuri.

Revenind la simtul umorului, este adevarat ca ma simt grozav cu noii mei prieteni romani, cu care glumesc si rad despre lucruri pe care le stim si le intelegem ca intre romani. Dar rad si cu prietenii sau colegii germani, care mi se par destul de vorbareti in general, poate din cauza ca ai mei lucreaza totusi in marketing. Citesc carti cu mult umor, ma uit la emisiuni de televiziune amuzante si in general gasesc motive bune si dese sa ma amuz.

Uite, de exemplu aseara am vazut un film german, la care am ras cu lacrimi. Si nu este prima oara cand rad asa la un film nemtesc, desi inca nu pricep eu suta la suta dialogurile. Filmul, o comedie romantica, se cheama "Kein Ohr Hasen" (sorry, site numai in germana), adica "iepurele fara ureche", un titlu complex din care eu am inteles initial ceva de genul "iepurele fara nas". Il recomand cu caldura cui vrea sa se distreze pe cinste o ora si jumatate. Dar mai intai sper ca in multiplexurile romanesti sa mai fie loc, printre filmele hollywoodiene artistice cu alieni si predatori, si de o productie buna nemteasca.

Poanta finala, dupa care am ras tot drumul spre casa, a fost cam asa:

Cuplul din film vrea sa ia un taxi si remarca in sirul de taxiuri parcate, spre coada, un taximetrist care se purtase foarte urat cu ei in alta ocazie. Genul de taximetrist bucurestean care-ti ia de cinci ori mai mult pe o cursa si mai e si mitocan. Actiunea se petrece in Berlin, deci uite ca se poate si la altii.

Tipul, dornic de razbunare, merge la primul taximetrist din sir si-i ofera dublu pe cursa, daca-i de acord sa-i presteze (lui) anumite favoruri sexuale pe care din decenta nu le pot numi pe blog. Taximetristul il refuza, scandalizat. Tipul trece la urmatorul taximetrist si repeta oferta, este refuzat si tot asa pana ajunge la soferul necivilizat. Astuia, care nu vazuse decat ca toti ceilalti soferi au refuzat cursa, ii ofera sa-i plateasca dublu - desi individul ceruse din start dublu fata de ceilalti - cu conditia sa conduca foarte incet la plecare si sa le faca celorlalti taximetristi cu mana, zambind. Ceea ce taximetristul si executa, spre socul si amuzamentul colegilor care isi inchipuie ce oferta a primit si-l vad ca e si incantat de asta.

Craciun si o alunecare placuta in noul an

Craciunul german are, ca peste tot, specificul sau. Aici, cel mai frumos lucru care se intampla de Craciun sunt dupa parerea mea Weihnachtsmarkt sau pietele de Craciun. O adunatura simpatica de casute de lemn, feeric impodobite si luminate, unde se vand diverse cadouri - de la bijuterii pana la caciuli sau arta africana - dar si vin fiert, migdale prajite, castane calde, turta dulce si alte specialitati delicioase. Weihnachtsmarkt se gasesc in mai toate orasele si sunt locuri de cumparaturi dar mai ales de intalnire. Eu insami am hoinarit prin Weihnachtsmarkt in Heidelberg, singura sau cu prietenii la un vin fiert. La o cana prea mare de vin fiert, dupa care a trebuit sa ma agat zdravan de bratul prietenului meu deoarece casutele de lemn incepusera subit sa danseze. Nu intru in detalii, am mai povestit despre abilitatile mele de a vedea lumea cu alti ochi dupa ce ingerez o cantitate cat de mica de alcool.

Tot in piata de Craciun am cumparat cadouri si m-am ales si eu cu o caciula violet cu urechi si ciucuri, care am aflat ulterior, cand prietenul meu s-a potolit din ras, ca este specifica pentru tarancile olandeze care vand branza si care se numesc Frau Antja. Asta e, am dat douaspatru de euro pe ea, o port, ca-i calduroasa.

De Craciun, pe aici se mananca peste, gasca sau raclette, o chestie tare interesanta: un gril care se pune in mijlocul mesei, in care mesenii isi prepara singuri, fiecare in tavita sa, o combinatie de legume, salamuri, branza care se coc si se mananca pe loc. Masa principala de Craciun are loc si cadourile se impart pe 24, in Ajun. Ce mi s-a mai parut dragut: calendarul de Advent, o cutie cu 24 de ciocolatele, fiecare cu usita ei, din care copii mananca in fiecare zi de pe 1 Decembrie pana in Ajun cate o ciocolata. Sau Adventkranz - o ghirlanda din crengi de brad, impodobita cu 4 lumanari care trebuie aprinse pe rand in fiecare duminica inainte de Craciun.

Pentru mine, Revelionul a fost petrecut in stil aventuros, intre patru pereti casnici cu prietenul, mama si pisica si multa mancare buna. La ora zero am iesit bineinteles pe terasa care da spre strada si ne-am delectat cu artificiile, pocnitorile si rachetele lansate de consateni.
Cum s-au distrat altii? Doua din prietenele mele au serbat la Bruxelles, la o petrecere in stilul anilor 20. Alti prieteni de acasa au fost la o cabana in Austria. Dragii mei colegi romani au dat mai toti fuga acasa, in sanul familiilor. O colega australianca si-a luat prietenul german si a plecat pentru o luna acasa, unde au petrecut cu siguranta un Craciun la 30 de grade, pe plaja. Ea mi-a povestit ca anul trecut a petrecut primul si cel mai friguros Craciun in Germania si ca a vazut prima oara zapada, care i s-a parut uda si rece - la televizor parea ceva alb, pufos si foarte placut la atingere. Mi-a mai spus ca i se pare complet ridicol ca Mos Craciun are in Europa o sanie trasa de reni. In Australia sunt, bineinteles, canguri la sania Mosului.

Ziarul

Se pare ca exista o legatura intre tramvaiul 5 din Heidelberg, cu care merg aproape zilnic, si vorbitorii de limba romana. Si nu ma refer numai la mine.
Iata spre exemplu: aseara m-am suit in tramvai, deja destul de aglomerat, m-am asezat pe unul din putinele locuri libere si mi-am aruncat intamplator privirea pe locul de langa mine, si el liber. De fapt, ocupat de un ziar. Ca orice calator cu transportul public care vede o pagina de ziar in bratele altui calator sau si mai bine uitat pe scaun, am inceput sa citesc ceea ce parea un titlu in limba romana. Mai sa fie, imi zic. Intorc ziarul spre mine si bag seama ca era chiar un ziar in limba romana. In tramvai, in centrul Heidelbergului. Titlul ziarului era ceva de genul "Mesagerul Romanesc", cu articole diverse, de la sfaturi juridice pentru romanii pribegi prin Europa care au probleme cu actele de identitate, pana la articole despre politicienii si potentatii zilei (din Romania adica) sau sfaturi despre cum sa-ti pastrezi frumusetea pana la adanci batraneti.

Dupa ce l-am rasfoit pe indelete, am lasat ziarul acolo, ca poate-l mai citesc si altii. Doamna din fata mea parea vag amuzata ca citesc ziare uitate pe scaun, care mai sunt si scrise in limbi ciudate.

In episodul urmator o sa povestesc despre pregatirile de Craciun pe aici si Weihnachtsmarkt (Piata de Craciun).

Hamburg

Saptamana trecuta am facut o mica excursie in interes de serviciu pana la Hamburg. Hm, frumos oras. Poate cel mai frumos oras din Germania, asa cum spuneau amicii care au locuit acolo vreo doi ani si la care am fost si eu odata in vizita.

Hamburg este orasul cu cei mai stilati, mai relaxati si mai prietenosi locuitori, asa cum spune un alt coleg care a locuit acolo si caruia i se pare ca prin comparatie, locuitorii din Heidelberg sunt morocanosi, neprietenosi si poarta numai blugi. Ma rog, fiecare cu comparatiile si impresiile lui. Vrand-nevrand fac si eu comparatii, si mi se pare in continuare ca mai peste tot in Germania, vanzatoarele de la supermarket, vanzatorii de kebab, taximetristii, ospatarii si majoritatea oamenilor cu care intri in contact sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am intalnit vreodata.

Am ajuns la Hamburg cu un tren Intercity, plecand dimineata la ora sase din Mannheim. Biletul mi s-a parut extrem de scump, doua sute de euro dus-intors la clasa a doua, peste care am mai platit un supliment pentru ca m-am intors cu clasa intai. Asta pentru ca doi colegi isi rezervasera la clasa intai si le-am tinut companie.

Tare impresionata am fost de cat de ok e calatoria cu intercity-ul. Scaune comfortabile, masute, prize in care sa-ti vari alimentatorul de laptop, vagon restaurant cu gustari si bauturi calde. O droaie de persoane imbracate business calatoresc cu trenul pentru intalniri de afaceri. Langa mine, in timp ce eu sforaiam usurel iar trei scaune mai incolo, un nene sforaia cat pentru tot vagonul, o doamna si un domn chiar pregateau o intalnire de afaceri. Isi intinsesera hartiile pe masuta dintre scaune si discutau propuneri si cifre. Mi s-a parut foarte practic, chiar mai eficient decat sa calatoriesti cu masina, sa profiti de timpul in care esti pe drum, mergand cu trenul. Poti sa-ti verifici mailul, sa pregatesti prezentari, sa vezi un film sau sa citesti o carte.

In Hamburg am stat numai doua zile, in timpul zilei la discutii de serviciu iar seara, bineinteles, entertainment.

Unul din colegi ne-a pregatit o surpriza: ne-a invitat in "Dungeons" - un soi de combinatie intre muzeu si camera ororilor, care exista in mai multe orase mari si povesteste istoria neagra a orasului, toate catastrofele din care a supravietuit. Baiat organizat, colegul ne-a aratat inainte de a pleca site-ul Dungeons, iar eu m-am uitat repejor si mi s-a parut o chestie cool, asa ca am topait incantata. La fata locului, am constatat ca partea horror e cam prea mult pentru mine. Mai precis, am inceput sa tip cam de la intrare, spre amuzamentul celorlalti vizitatori. Cadea un lant, tipam. Se deschidea o usa, tipam iar. Ghidul era un tip care ar fi fost dragut daca nu era machiat ca si cum taman il dezgropase cineva, dupa ce se batuse cu mafia si fusese ingropat de viu vreo cativa ani. Cred ca a prins drag de mine, pentru ca in timp ce vorbea pe un ton calm si relativ lugubru, din cand in cand ridica tonul si se indrepta brusc spre mine. Iar eu, normal, tipam. Am inceput sa am indoieli serioase ca o sa rezist nouazeci de minute in stilul asta. Asa ca am recunoscut cinstit fata de colegi, daca mai era cazul, ca-s fricoasa si ca vreau sa ies. Intre timp, individul ne bagase pe toti intr-un lift lugubru si incepuse sa ne explice ca liftul are un nume (pe care, de groaza, l-am uitat) si ca din cand in cand cere cate un sacrificiu uman. Oh Doamne. Normal ca am tipat din nou. In clipa in care ne-a invitat pe o placa subreda in centrul liftului, si ma gandeam ca o sa ne prabusim cu totii in catacombe, am cedat si am zis, clar si raspicat, ca vreau afara. Individul m-a intrebat daca mi-e frica (ce intrebare), dupa care m-a invitat sa merg cu el in biblioteca. Deja-mi dadeau lacrimile. Am tipat ca nu vreau in nici o biblioteca, vreau afara. In sfarsit, o colega miloasa a pretextat ca si ei i-e frica de intuneric si a iesit impreuna cu mine. Afara am rasuflat usurata si ne-am dus sa bem un vin fiert la barul cladirii, unde ne-am asezat la o masa linistita la fereastra, direct langa un cosciug cu un buchet de flori pe inevitabilul schelet.

Ok, dupa o cana cu vin fiert, scheletul parea prietenos, toata treaba cu Dungeons-ul de-a dreptul haioasa, iar colega afla cu mirare ca afara e luna plina. De fapt, admiram felinarul de peste drum.

Seara a continuat apoteotic cu o masa pe cinste la un restaurant foarte stilat, unde menu-ul consta din noua feluri miniaturale servite unul dupa altul, unul mai delicios ca altul. Nu i-a luat prin surprindere faptul ca-s vegetariana, aveau ceva pregatit si pentru mine. O nebunie de decoratiuni si arome, de eram cat pe-aci sa tip din nou, de data asta de incantare.

Desi ni se lipeau ochii de somn, colegul cel petrecaret ne-a invitat pentru un ultim cocktail la hotelul Kempinski. Singurul lucru care m-a convins a fost ca acolo s-a filmat nu mai stiu care din filmele cu James Bond. Fire autentica de turist, nu puteam sa ratez sa merg intr-asa un loc istoric, sa beau un cocktail - de data asta nonalcoolic, cu iaurt, ca altfel iar vedeam luna plina..