Din calatoriile ultimelor saptamani

Ma bucur foarte tare cand sunt acasa. Cand zilele curg una dupa alta intr-o anumita rutina, cand stau pe canapea seara dupa o masa pe care eventual am gatit-o eu (ceea ce se intampla rar) si ma uit la nu-stiu-ce prostioara de film la televizor.

Job-ul meu este unul de globetrotter si toata lumea ma admira pentru asta. Si eu sunt multumita de job, de ce sa nu recunosc. Dar cumva nu ma imaginez hai-hui in jurul lumii in fiecare saptamana. Am un sef cosmopolit pentru care relatiile personale si intalnirile fata in fata sunt mai importante decat orice altceva. Daca ar fi dupa el, si eu as fi plecata in fiecare saptamana in alt oras, pe alt continent.

Saptamana trecuta am dat o fuga pana in Bucuresti si apoi, fiind in regiune, pana in Bulgaria, la Sofia. Avand de rezolvat si oarece chestii birocratice in Bucuresti, am fost placut surprinsa ca am reusit sa rezolv niste documente in mai putin de o ora. Credit mamei mele care a pregatit terenul si s-a enervat zi de zi incercand sa obtina informatii de la diverse autoritati, timp de mai multe saptamani. Ea s-a blindat cu rabdare si cu geniul blandetii chiar cand a fost trimisa de colo-colo sau tratata cu sictir, si mi-a raportat in fiecare seara la telefon cum a reusit sa mai taie cate un capat la balaurul birocratic.

Venita cu treburi pentru a treia oara in Sofia, colegii m-au tratat, ca de obicei, ca pe o printesa venita in delegatie. Oamenii chiar fac diferenta - daca sunt prietenosi si draguti, si orasul pe care-l vizitezi pare mai frumos. Asta in ciuda aglomeratiei si prafului din oras - Sofia de altfel imi place, nu ma deranjeaza blocurile sau chioscurile darapanate atat cat imi plac muntii din jurul orasului sau cladirile de locuinte noi, moderne. Bulgarii sunt insa nemultumiti de modul in care se dezvolta capitala lor - de faptul ca orice petec de verdeata sau de parc e inlocuit repede de un bloc sau cladire de birouri. Imi suna familiara povestea. Ei se mira si cand le povestesc ca multi amici romani merg pe litoralul bulgaresc, pentru ca preturile sunt mai mici si serviciile mai bune. Ii bufneste rasul la ideea ca-s bune serviciile lor. Or fi si ei patiti cu totii si probabil ca intotdeauna iarba e mai verde de partea cealalta.

Saptamana asta am dat o raita prin Paris si apoi prin Bruxel. Parisul e un oras uimitor, te indragostesti de el la fiecare vizita, respira romantism. Faimoasele bistrouri cu masute pe trotuar imi plac in special, desi nu prea inteleg rostul meselor in care masinile trec pe langa tine sau vecinii de la mesele alaturate sunt atat de aproape incat le poti manca din farfurie (mi-a trecut prin cap dar m-am abtinut). In general pare un cliseu cand povestesc ca m-am intragostit de prietenul meu in Paris, acum doi ani, dar ce sa-i fac, asa este.

De data asta eu si colegii am stat intr-un hotel in La Defense, cartier nou si modern al Parisului, care le pare parizienilor "une horreure" - groaznic. Asa ne-au spus toti taximetristii, iritati ca nu gaseau drumul corect in hatisul de tuneluri de sub cladirile moderne. E intr-adevar un labirint si arata absolut oribil, desi cladirile din sticla care se ridica la suprafata sunt interesante (fiecare alta inaltime, alta forma). Daca pe primul taximetrist care ne-a invartit o ora si ne-a lasat pana la urma in parcarea subterana lugubra a hotelului l-am bodoganit cu spor, pe ceilalti am ajuns in final sa-i intelegem, sa-i consolam si chiar sa le dam noi instructiuni pe unde sa mearga.

In Bruxel am stat trei zile, in care am constatat ca orasul, pe care il cunosc pentru ca am petrecut o vacanta acolo, este tot mai stresant, mai aglomerat si mai zgomotos. Iar multi din taximetristii de acolo sunt o specie aparte, care concureaza cot la cot la categoria badaranie cu unii din taximetristii bucuresteni. Spun "multi" pentru nu-i frumos si nici corect sa faci generalizari. De fapt, ca sa fiu mai exacta, unii mi s-au parut chiar dereglati - poate si din cauza stilului general agresiv de condus. Evident, nici ei nu stiau adresele si ne-au invartit cu spor pe oriunde am mers. Sa fi fost de vina franceza noastra aproximativa..

Tot in Bruxel am vazut cele doua semifinale ale campionatului european de fotbal. In baruri aglomerate, fara scaune si mese suficiente. La semifinala spaniola, n-am mai rezistat bucuriei zgomotoase care-mi masacra timpanele si m-am retras la hotel. Unde n-am reusit sa adorm prea devreme, pentru ca bucuria zgomotoasa se mutase pe strazi.

Ca sa fie clar, in finala de duminca eu tin cu Germania.

La volan

Sunt deja soferita cu oarece experienta, am condus vreo 2 saptamani, la inceput acompaniata si indrumata de prietenul meu, iar mai nou de una singura. Ca sa evit traficul intens, saptamana asta am plecat la birou foarte devreme, si am stat pana tarziu ca sa fie parcarea goala si sa-mi pot face in liniste manevrele haotice de iesire. Ca sa nu-i impresionez pe colegi cu excesul meu brusc de zel, le-am explicat treaba cu condusul in premiera si m-au inteles de ce vin devreme si plec tarziu. I-am povestit si sefului meu, care mai nou, ca sa se distreze pe seama mea, ma suna si zice ca-i de la politia rutiera sau de la comisia de supraveghere a traficului.

Constat ca parcatul nu e chiar asa simplu cum pare. Trebuie sa te incadrezi intr-un spatiu ingust, pe cat posibil sa nu lovesti stalpi, ziduri sau alte masini, si trebuie sa faci diverse manevre complexe stanga-dreapta, inainte-inapoi, carora eu nu le pricep inca logica.
Alta provocare e sa inteleg ce spune GPS-ul, si sa estimez distantele pe care mi le zice. Degeaba zice ea (vocea din GPS) sa fac dreapta peste 650 de metri, daca eu nu stiu exact cat inseamna asta ca si distanta.

Apropos de condus, in seara asta am descoperit un nou sport national la germani: Autoball. Pe un teren cu porti enorme, doi combatanti joaca fotbal conducant masina si urmarind o minge mare si elastica, intr-un meci care dureaza 5 minute. Evident ca masinile se faulteaza reciproc si isi pierd parte din caroserie in primele minute.
Ce sa ma mai mir, tot aici exista si Wok-WM, campionatul mondial de dat pe partie cu tigaia mare chinezeasca, numita wok. Combatantii sunt adulti care isi pun fundul in wok si se dau la vale pe pista cu zapada, fie cate unul, fie mai multi in lant. Am si eu un wok acasa, primit cadou. Nu l-am folosit niciodata la gatit, asa ca ma gandesc sa-l iau cu mine in urmatoarea vacanta de iarna.

Dar pana atunci, trebuie sa ma obisnuiesc in postura de soferita. Referitor la masina mea, un smart fortwo rosu, deja imi aud glumitze de genul “hai sa te vedem in ferarri-ul tau cel rosu”. De ce mi-am luat smart: e mica, automata, consuma putin si se parcheaza usor (bine, asta poate mai incolo). De ce rosu: pai, tipa de la showroom m-a intrebat ce masina vreau, iar eu m-am uitat in jur si mi-a sarit in ochi cea rosie si zambitoare.

Ca si stil de condus, trebuie sa recunosc ca Germania e un loc bun pentru soferi incepatori: regulile sunt respectate, marcajele benzilor sunt clare, gropile sunt rarisime si nu te claxoneaza nimeni - chiar daca nu esti cel mai priceput din trafic. Numai de viteza limita nu prea se sinchiseste majoritatea. Pe autostrada insa, vizibil tot mai multa lume conduce mai incet ca inainte, din cauza pretului saltaret la benzina.

Tren, tramvai, autobuz: cat costa

Am mai povestit de drumurile mele lungi si intortocheate, de acasa pana la birou si viceversa.
Pentru ca mi-a expirat abonamentul, ieri am cumparat bilete, ceea ce a fost destul de scump. De exemplu, un bilet dus pana la servici ma costa pe ruta obisnuita aproape 6 Euro. Tarifele sunt calculate dupa un sistem de impartire pe zone, cu cat traversezi mai multe zone cu atat este mai scump biletul.

Abonamentul lunar pe ruta mea, 120 de Euro, e si el o mica avere. La inceput de an, cand tarifele au crescut si mi-am luat primul abonament pe anul asta, domnul amabil de la ghiseu m-a avertizat ca abonamentul este foarte scump si ca ar fi mai convenabil sa-mi fac unul pe tot anul, ca sa economisesc cam 50% din cost. Amuzant mi s-a parut ca domnul mi-a repetat de mai multe ori, cat e de scump, uitandu-se la mine ca la o aiurita care arunca banii pe geam. Timp in care eu bravam, "kein Problem". In realitate mi se pare si mie scump, dar e o necesitate, asa ca prefer sa nu ma gandesc. Numai cand fac transferul mental in lei si compar cu abonamentul pe care-l plateam in Bucuresti, mi se zbarleste inevitabil podoaba capilara.

E adevarat ca Deutsche Bahn ofera si un soi de carduri de reducere, pe care platesti o suma fixa la inceput de an, apoi ai reducere de 25 sau 50 la suta la biletele cumparate. Se merita, daca esti un calator frecvent cu trenul.
Oricum, nu mi-am luat abonament pe un an pentru ca sper sa devin curand o soferita priceputa pe strazile si autostrazile Germaniei. E bine sa-ti propui scopuri inalte in viata.

Asadar, ieri am stat cu grija sa nu uit de bilete. Si m-au frapat din nou stickerele din autobuze, care anunta amenda in caz de calatorie "la negru". Sunt postate doua bancnote de 20 de Euro (amenda e 40), cu un mesaj care mi s-a parut foarte fin si care tradus ar suna cam asa:
"Draga calatorule, 40 de Euro sunt o gramada de bani. Conform legislatiei in vigoare, daca va depistam fara bilet, asta-i amenda care trebuie platita. Cumparati-va mai bine ceva frumos de banii astia. Va faceti Dvs. o placere, si ne scutiti si pe noi de o treaba neplacuta".

De Pasti, acasa

De Pasti, ca tot romanul, m-am grabit sa ajung acasa in Bucuresti, ba chiar si in Constanta pentru o zi, pentru ca o parte din rude ma asteptau cu drag si cu mancare vegetariana special pregatita pentru mine.

Am avut o surpriza placuta: am gasit Bucurestiul mai curat ca de obicei, in haine de primavara, cu flori peste tot si cu un trafic rezonabil. Desigur ca summit-ul abia trecut si alegerile locale care vor veni si-au spus cuvantul. In plus, saptamana de Pasti combinata cu 1 mai a trimis probabil multi bucuresteni in provincie sau in concedii pe afara. In orice caz, m-am putut misca liber dintr-un cartier intr-altul prin vizite la prieteni.

Totusi, din loc in loc am dat si de transee pe bulevarde sau prin pasaje, o aglomeratie de bucati de asfalt, nisip, sine de tramvai si masini utilitare. M-am frecat la ochi in pasajul de la Obor, unde am vazut pe pereti placi mari de gresie, proaspat montate. Foarte elegant si original, mi-am spus. N-am vazut inca borduri din marmura pe strazi, dar desigur pana la urmatoarea mea vizita lucrurile se pot schimba.

Vineri, traversand Herastraul cu o colega, in drum spre birou, am dat nas in nas cu o veverita care nu numai ca ne-a privit curioasa si deloc speriata, dar chiar s-a aventurat sa vina pana la picioarele noastre, de ne-am topit de mirare. Din pacate n-aveam in rucsac decat niste oua de ciocolata, care banuiesc ca ar fi lasat-o rece. De fapt ne-am gandit si la sanatatea veveritei, sa nu-i crestem brusc glicemia. Veverita asta m-a dat gata, cred ca daca aveam nuci sau alune la mine ne imprieteneam.

La Constanta am adus vreme proasta, a plouat cu galeata, dar asta nu m-a incurcat foarte tare, mi-am vazut de vizite si am reusit si o plimbare scurta prin Mamaia. Nepotul meu de sase ani a tinut sa doarma cu mine si a trebuit sa-i spun povestea cu cei trei purcelusi, pe care am inventat-o cu mare spor, incercand sa-i dau un accent cat mai actual. De exemplu, purcelusii si-au facut casa cu termopane si cu garaj pentru Dacia Logan, asta pana strang banii sa-si cumpere un Passat, iar lupul a fost in vacanta in Grecia si se da mare smecher la intoarcere. Nepotul meu a parut multumit de firul povestii.

M-am intors la Bucuresti in duminica de Pasti cu un autobuz, deoarece calea ferata e in revizii cam din secolul trecut, iar drumul cu trenul dureaza de doua ori mai mult ca inainte. Am venit incarcata de sarsanale cu bucate, inclusiv borcane cu ciorba, de la familie. Asa-i la noi de sarbatori: mananci pana cand iti crapa burta, iar daca ai noroc gazda se indupleca de nu-ti mai umple farfuria, desi te bombane ca n-ai mancat destul, si mai iei si la pachet. Pune-te si explica-i prietenului german, obisnuit cu mese absolut rezonabile de unul, maxim doua feluri, inclusiv de sarbatori, de ce noi romanii indesam cosul la supermarket de cateva ori la rand si apoi umplem masa si mancam trei zile si trei nopti, impreuna cu familia si musafirii.

Mi-a placut sa fac o plimbare prin ulita prafuita a Lipscaniului si sa vad ce cafenele si baruri noi au mai aparut. Lipscaniul mi se pare un colt boem de capitala, cu pavajul din secolul trecut, dar cu baruri si cafenele trendy si restaurante nu tocmai ieftine. Am descoperit pentru prima oara si Carul cu Bere, care mi-a placut tare mult si unde mi-am propus sa revin, la brat cu prietenul meu, cand vom veni impreuna prin tara.
Am visat cu ochii deschisi la clipa cand o sa ma plimb printr-un Lipscani complet modernizat, cu cladiri renovate in care locuiesc artisti sau studenti, cu terase si magazine de arta sau obiecte artizanale peste tot, intr-o invalmasala de turisti straini fericiti si incantati. Birouri turistice ar fi la tot pasul, cum vezi prin mai toate capitalele europene. Brosuri si ghizi explica istoria fascinanta a Bucurestiului vechi, micul Paris, si schimbarile din anii comunisti, iar turistii japonezi exclama incantati si fac fotografii atat cladirilor vechi, dar si faimoasei case a poporului. Blocurile din cartierele-dormitor sunt acum acoperite de panouri-mesa cu opere de arta sau colorate cu mozaicuri ale tinerilor artisti plastici. Bucurestiul ar deveni un oras-istorie, o galerie de arta veche si moderna in aer liber, un fenomen urbanistic studiat de cercetatori si admirat de turisti curiosi. Dupa cum ziceam, visez cu ochii deschisi.

Ma inchipui pentru o clipa primar, organizand proiecte, mobilizand reconstructia si verificand cu o mana forte, zi de zi, progresele. Ca doar nu degeaba am invatat project management. Si ma cert in gand cu cei care, avand painea si cutitul, nu sunt in stare de ani intregi sa gaseasca o modalitate de a pune lucrurile in practica. Nu sunt de acord cu cei care-i injura la gramada pe politicieni. Dar mi se pare ca lucrurile in politica si in administratie ar trebui sa fie cam asa de simple: te hotarasti ce vrei sa faci, apoi te apuci de treaba si te asiguri ca misti si pieterele de moara, daca e nevoie, pana se intampla lucrurile asa cum le-ai planificat.

Leapsa cu blogu´

Ii datorez lui Alex un raspuns la leapsa de pe blog-ul lui. Regulile jocului sunt cam asa:
1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Gaseste a 5-a propozitie/fraza.
4. Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

Pe Alex il ascult intotdeauna pentru ca stie sa comunice si-mi place blogul lui foarte mult. Asa ca m-am uitat panicata in jur, cartile sunt in birou, eu eram in camera de zi, inconjurata de caietele cu notitele de lucru (complet irelevante), revista "Lufthansa magazine" si alte chestii pe care le colectionez in ideea ca o sa le citesc candva. Totusi langa mine era si un teanc cu carticele - cea mai apropiata fiind "The Inner Game of Tennis", de W. Timothy Gallway, despre cum sa-ti exersezi gandirea pentru a deveni campion in tenis si nu numai. Iata paragraful de la pagina cu pricina:

"It is said that all great things are achieved by great effort. Although I believe that is true, it is not necessarily true that all great effort leads to greatness. A very wise person once told me, "When it comes to overcoming obstacles, there are three kinds of people. The first kind sees most obstacles as insurmountable and walks away."

Ce sa fac, nu pot sa ma opresc aici. Toata lumea o sa ma intrebe care-s ailalti doi.

"The second kind sees an obstacle and says, I can overcome it, and starts to dig under, climb over, or blast through it. The third type of person, before deciding to overcome the obstacle, tries to find a viewpoint where what is on the other side of the obstacle can be seen. Then, only if the reward is worth the effort, does he attempt to overcome the obstacle."

Pfui, am avut noroc. Ce ma faceam daca deasupra era cartea de bucate sau cea despre masaj?

Dau si eu mai departe catre La un ceai - e singurul blog prieten pe care-l am, alaturi de cel al lui Alex. Sper ca persoana visurilor mele o sa ma pupe totusi in urmatoarele 6 ore, chiar daca am rupt lantul si am trimis numai la unul mai departe..

In Atena

De Pastele catolic a nins cu fulgi mari si desi in Germania. A nins apoi timp de o saptamana, desi pomii sunt deja infloriti. Eu am avut in perioada asta de iarna tarzie un mic intermezzo, o calatorie de doua zile la Atena, unde erau aproape douazeci de grade.

Atena m-a incantat in drumul de la aeroport la hotel, mi-au placut cladirile nu prea inalte, dar toate cu balcoane deschise si insorite, palmierii, magazinele si restaurantele “bozoukia” care mi-au amintit de terasele de la Neptun, din verile copilariei mele. Vazute de aproape insa, multe cladiri sunt vechi si scorojite sau mazgalite de grafitti, iar aerul din oras este destul de imbacsit. Totusi, una peste alta Atena mi s-a parut un oras frumos, cu o atmosfera de vacanta. Poate mai ales din cauza palmierilor, care-mi plac la nebunie si ma fac sa ma simt in vacanta. In Atena sunt in plus multe pisici, in special in zonele istorice, unde se lafaie la soare pe pietrele vechi de mii de ani.

Cand am ajuns, seara am luat masa cu colegii in restaurantul hotelului, de unde am admirat Acropole, iar a doua zi dupa eveniment am vazut Acropolele la doi pasi, si la lumina zilei, si seara luminat feeric de zeci de reflectoare. M-am catarat pe stancile din jurul templului, imbracata clasic in rochia neagra si cu pantofii cu toc cu care fusesem la eveniment. Colegii mei m-au tratat ca pe un ou fragil, atenti sa nu raman prinsa cu tocurile printre stanci.
Seara ne-am plimbat pe stradutele din orasul vechi, pline de magazine cu suveniruri pentru turisti, apoi am mancat intr-o taverna foarte populara, cu mese inghesuite, acoperite cu fete de masa din plastic, si cu zeci de poze pe pereti, ale celebritatilor grecesti care au mancat acolo. Mancarea a fost delicioasa, cu feluri traditionale gen tzatziki, branza prajita sau salata greceasca cu feta si masline. In Grecia mi s-a parut din nou ca legumele chiar au gust, in plus sunt innebunita dupa masline si uleiul de masline. Din aeroport am cumparat doua sticle de ulei de masline grecesc, care din fericire au ajuns intregi la destinatie, ingramadite in rucsac printre laptop, caiete, portofel si mobile. Cum ar fi fost sa se sparga vre-o sticla de ulei.

Prin magazinasele cu suveniruri am vazut sute de siraguri de margele mari, ca un fel de matanii, care mi-au spus colegele ca se cheama koboloi si pe care unii greci le fataie permanent printre degete – ca pe o minge anti-stress. M-am amuzat, pentru ca la eveniment in spatele meu un mosulet enervant s-a jucat cu bilutele alea din sticla tot timpul iar eu ma intrebam, ce naiba tot face. Cum evenimentul era al firmei pentru care lucrez, m-am abtinut sa-i arunc vreo privire veninoasa, putea sa fie un important client grec. Asa ca am suportat cu stoicism margelele. Tot pe stradutele cu magazine am observat un mare numar de tineri de culoare, probabil africani, care vindeau tot soiul de cd-uri. Fiecare tara pare sa aiba micii ei comercianti de cd-uri falsificate. Mi-a placut atmosfera din Atena, mai ales ca seara pe la ora noua orasul pare ca abia se trezeste, cu sute de tineri care ies pe strada si umplu tavernele, buzukiile si terasele.

In drum spre aeroport, taximetristul mi s-a plans de traficul infernal din Atena (“crazy Athens, crazy!”). I-am spus ca eu vin din Bucuresti, unde traficul e de doua ori mai palpitant si unde se claxoneaza mult mai abitir. Stradutele Atenei, majoritatea in panta si garnisite cu masini parcate oriunde, mi-au dat mari emotii pentru ca nu vedeai ce alte masini din ce directii vin. In plus, sute de motociclisti se strecoara printre masini si pornesc nebuneste din intersectii cand se face verde. Colegii din Atena mi-au spus ca ei insisi prefera sa mearga la intalnirile de afaceri cu motocicleta, pentru ca numai asa pot sa stie cat fac pana la destinatie, si pot salva cateva ore bune in trafic.

Eu insami am reinceput orele de sofat, de data asta cu un instructor blajin si cu mult umor, pe care l-am prevenit din start ca sunt o catastrofa naturala, habar n-am de reguli, nu ma uit in oglinda si nu stiu sa schimb vitezele. Dupa prima ora, a zis ca n-a fost chiar asa de rau, deci exista speranta chiar si pentru mine.

Trei zile in Singapore

Vegetatie luxurianta, zgarie-nori si blocuri moderne, cladiri coloniale, shopping mall-uri uriase, temperaturi de peste treizeci de grade tot anul si un amestec interesant de populatie asiatica si occidentala: timp de trei zile, am facut ochii mari si am admirat Singapore din toata inima. Un oras absolut uimitor, din care m-am intors de doua zile si la care inca mai visez cu ochii deschisi.

Singapore este o insula si un oras-stat, una din cele mai mici tari din lume, in care se vorbesc oficial patru limbi iar limba engleza este una dintre ele, universal cunoscuta si vorbita. Bineinteles, uneori cu un simpatic accent chinezesc sau mai stiu eu de ce fel, la care trebuie sa ciulesti bine urechile ca sa intelegi ce ti se spune.



Totusi, faptul ca peste tot se vorbeste engleza mi-a usurat considerabil periplul prin oras.


Am ajuns in Singapore duminca seara, dupa un zbor de doisprezece ore si cu o diferenta de fus orar de sapte ore, fata de Germania. Suficient sa nu mai stiu ce zi e si cum ma cheama. Din fericire duminica am fost de capul meu, am admirat orasul de la etajul 59 unde se afla camera mea de hotel si am hoinarit prin cele 3-4 mall-uri uriase dintre hotel si centrul de conferinte unde trebuia sa ajung a doua zi. Scopul calatoriei: o conferinta a firmei la care lucrez, special pentru zona Asia-Pacific, la care m-am dus sa cunosc o parte din colegii din zona. Am plecat cu inima stransa, pentru ca inafara de cunostintele generale despre tarile asiatice - de genul, in China se vorbeste limba chineza si in Japonia, limba japoneza - nu prea stiam mai nimic despre regiune. Ma gandeam cu groaza, daca o sa nimeresc intr-un cerc in care se discuta despre evolutia socialo-politico-filozofico-istorica a Japoniei de sud si legaturile economice cu Australia de nord. Iar eu o sa casc gura ca un peste si n-o sa fiu in stare sa leg nici o opinie concludenta. Din fericire, n-a fost cazul.


Revenind la lucrurile la care ma pricep: mall-urile m-au fascinat complet, nu numai datorita magazinelor diverse, a hainelor frumoase si ieftine si cu un stil complet aparte fata de cele europene, dar mai ales datorita valurilor de tineri care se plimbau sau misunau prin magazine. Acelasi amestec fascinant de care vorbeam mai sus: chinezi, japonezi, indieni, thailandezi si occidentali, modern imbracati si pusi pe shopping. Fetele asiatice sunt majoritatea micute, exotice si par sa aiba in medie 40 de kilograme, ceea ce explica de ce mi-a fost teribil de greu sa gasesc o rochie, fie si masura XL, in care sa pot intra. Cam asa m-am simtit: ca un elefant intr-o colonie de fluturi.

Am nimerit inainte de Anul Nou chinezesc, asa ca mall-urile erau frumos decorate cu globuri mari, rosii, iar peste tot am vazut arbusti plini de portocale mici - probabil echivalentul brazilor de Craciun.

Dupa doua zile de prezentari si intalniri a urmat o petrecere pe plaja, pe o insula artificiala de langa Singapore. Colegii din toate tarile si-au lasat costumele de business acasa si au venit in slapi si pantaloni scurti sa danseze pe plaja. A fost dragut, dar m-am retras strategic inainte de miezul noptii, ca sa pot sa vizitez pe indelete orasul a doua zi inainte sa plec.

Miercuri, dupa ce mi-am lasat bagajele la receptia hotelului, mi-am luat pantofii de drum lung si am luat-o alandala prin oras. Mare greseala, cu pantofii adica. Dupa cateva minute mi se topeau picioarele cu pantofi cu tot, asa ca am intrat intr-un mall racoros si mi-am cumparat o pereche de papuci. Mall-urile au fost de fapt oaza mea in ziua aceea, si nu stiu cum se face ca pe oriunde o luam, nimeream tot pe strada principala de cumparaturi, Orchard Road. De fapt, Singapore mi s-a parut un mare shopping-mall.

La pranz am nimerit tot intr-un mall, unde erau siruri intregi de chioscuri cu fast-food chinezesc, thailandez, japonez, australian.. de toate felurile. Am ocolit sistematic tonetele coreene, unde totusi n-am vazut dog sau cat pe menu-ul afisat. M-am oprit la o toneta cu mancare vegetariana si am mancat o farfurie de orez si tot soiul de legume necunoscute cu sos, care m-a costat impresionanta suma de trei dolari singaporezi, adica un euro si jumatate. Vanzatoarea amabila mi-a oferit si un castron cu o supa transparenta, alba: "try it!". Am incercat-o, gustul era indefinibil si nu tocmai pe placul meu, asa ca am lasat supa in castron si am sters-o englezeste inainte sa ma intrebe daca mi-a placut.

Mi-au placut in schimb fructele, in special pepenii galbeni si rosii, care aveau savoarea pepenilor din copilaria mea, de la tara, care nici nu se compara cu pepenii de supermarket.

Am incheiat ziua cu un tur prin insula, cu un autobuz double-decker, de unde am facut o gramada de poze.

M-au impresionat mult cladirile, combinatia de arhitectura moderna, variata, fiecare cladire sau bloc cu stilul sau unic, si arhitectura coloniala, a cladirilor albe cu 1-2 etaje inconjurate de palmieri. Am fotografiat o gramada de blocuri, cu revelatia ca iata, pot fi si frumoase. De fapt, totul este nou si curat, cu parcuri si plante luxuriante peste tot, traficul nu este suparator (am inteles ca masinile sunt extraordinar de scumpe pe insula) iar orasul are in general, in ciuda cladirilor inalte, un stil armonios si relaxat.

Singapore este centrul regional asiatic al multor firme multinationale, prin urmare multi occidentali lucreaza acolo. Am intalnit si o colega din Romania, pe care mi-a prezentat-o un coleg australian cu care am intrat in vorba in lift, la conferinta. Mi se par norocosi cei care traiesc si muncesc in Singapore: este un oras atat de frumos, modern, curat si cu temperaturi paradisiace tot anul. Am plecat hotarata sa revin pentru o vacanta mai lunga in care sa merg la plaja si la gradina zoologica, inclusiv la singurul safari de noapte din lume, si bineinteles sa repet experienta de cumparaturi.