St. Martin – defilarea cu lampioane si cum m-am imbatat cu “Kinderpunsch”

Pe 6 noiembrie se sarbatoreste in Germania St. Martinsfest – copiii defileaza cu lampioane, in cinstea unui sfant care si-a impartit avutul la saraci. Asta e versiunea scurta, de necunoscator. Dar o sarbatoare incantatoare pentru cei mici.
Anul acesta l-am insotit si eu pe YA. la gradinita, la defilarea cu lampioane (Laternenumzug). Pe la ora cinci dupa-masa am inceput sa ne strangem, parintii infrigurati, in curtea gradinitei, asteptandu-i pe copiii cu lampioane. Copiii au iesit din gradinita, cuminiti si punctuali, s-au aranjat frumos in cerc in jurul unui foc aprins si au cantat cantecelele specifice. Dupa festivitate, au primit cate un omulet din coca si apoi ne-am risipit, parinti, bunici si copii, spre standul frumos amenajat cu “Kinderpunch” si turta dulce. Intelesesem de la doamna directoare ca pentru copii este Kinderpuch gratis (o bautura calda, din sucuri si arome, specifica pentru sezonul de iarna), iar parintii platesc un euro si jumatate.

Infrigurata m-am indreptat si eu, cu YA. de mana, spre primul stand cu o oala imensa de Kinderpunch. Am comandat un pahar, in paharul adus de acasa, am platit cuminte apoi i-am pus bautura sub nas lui YA. Baiatul meu a mirosit si a strambat din nasuc “iiiih”. Asa ca l-am baut eu pe tot, tot, plimbandu-ma prin curte cu YA, palavragind cu parinti si bunici, apoi asezandu-ma pe o banca sa-mi termin bautura calda. In timp ce beam, am inceput sa ma simt tot mai obosita, iar lampioanele colorate si beculetele au inceput sa se miste tot mai haotic, in randuri tot mai neranduite. M-am mirat putin: oare chiar asa obosita sa fi fost? Am terminat paharul, m-am ridicat, totul se invartea, m-am agatat bine de manuta lui YA. Un gand m-a fulgerat: oare asta chiar era Kinderpunch? Sau am nimerit la oala cu “Glühwein”, vin fiert? Doamna directoare nu a zis nimic de vin fiert..

Sa ne intelegem, eu nu beau. Deloc. Iar daca beau, o gura-doua de vin, efectul este imediat. Cred ca am baut de cinci ori si de fiecare data am comis ceva memorabil pentru prietenii mei. Prima “betie” a fost la 4-5 ani, la tara la mamaia si tataia, unde copiii primeau sa se intareasca un paharut, mic-mic, de tuica fiarta. Dupa primul meu paharut (cred ca a fost si ultimul), am pupat toate icoanele de pe pereti si le-am cantat bunicilor pana am adormit.

Clatinandu-ma, m-am indreptat cu ce credeam eu a fi ultimele puteri spre standul cu oalele aburinde. Cu o germana impleticita si vesela, l-am intrebat pe taticul de la stand: “nu va suparati, ce e in oala asta?” Omul mi-a raspuns, vin fiert, mai vreau unul? Eu: hop ca am facut-o lata. Eram cu masina, era seara. Omul ma intreaba, sunt ok? Eu nu, ma scuzati, m-am imbatat dintr-un pahar de vin fiert. Nu face nimic, zice el, un pahar bea toata lumea, mai vreau unul?

Ca orice demoazela in dificultate, pun mana pe telefon, tastez din mai multe incercari (ecranurile astea de telefoane destepte sunt al naibii de puchinoase) si sun consortul, doar pentru a-mi da seama imediat ca el este undeva, peste ocean si nu ne poate aduna sa ne duca acasa. Imi raspunde, ii povestesc, tot cu germana impleticita si vesela, ca m-am imbatat la petrecerea copilului la gradinita si nu stiu cum sa ajung acasa. Ne hotaram ca o sa plecam cu tramvaiul, conform principiului “don´t drink and drive”. Singura data cand ma mai oprise politia la volan mergeam nonsalant pe o linie de tramvai in Karlsruhe, pe contrasens, cautand hotelul prietenei mele, iar politistul semana leit cu Freud si mi-a zis ca daca ar fi dupa el, oameni ca mine n-ar trebui sa fie lasati sa conduca deloc.
Pe drumul spre tramvai baiatul meu m-a tinut de vorba, am cantat amandoi, am incercat sa tin drumul drept si am numarat lunile, mie-mi ieseau mai multe decat lui.

Atentie, poza din pasaport mushca

Dupa cateva luni de la casatorie m-am hotarat sa-mi schimb pasaportul pe noul nume. Cum n-aveam neaparat drum in tara, m-am orientat spre consulatul romanesc de la Bonn si asa a inceput mica sarabanda birocratica despre care vreau sa povestesc.

Mai intai am citit cu atentie instructiunile de pe website-ul consulatului. Cu cat citeam mai mult, cu atat ma adanceam mai mult in confuzie - sunt atatea cazuri in care omul isi poate schimba documentele de identitate, iar eu incercam sa construiesc din bucati si paragrafe cazul meu. Un lucru am priceput insa clar: trebuia programare telefonica pentru a duce documentele la consulat.

Mama m-a asistat cu datul telefonului pentru ca era greu de prins o linie libera. A vorbit cu o doamna foarte draguta, care m-a programat in prima zi unde era liber... adica peste 4 luni, undeva in iulie. Aveam sentimentul cald ca, odata programarea fixata, voi fi asteptata la consulat cu usa deschisa si ceai pe masa si voi rezolva problema repede, eficient si placut. Da, sunt unul din oamenii care cred in continuare si ca Mos Craciun exista.

In ziua programarii am pornit cu masina si sotul spre Bonn, unde am ajuns cam in doua ore. Portarelul de la intrarea in consulat, un domn grizonat, ne-a intampinat dupa o fereastra inalta cu grilaj si ne-a invitat sa mergem la ghiseul 3. Odata intrati m-a lovit o atmosfera familiara - o salita de asteptare cu trei ghiseuri cu geam, in care se intindeau cateva cozi relativ rezonabile. Parfum de institutie publica romaneasca, comunista sau post-revolutionara. Sa ne intelegem: in Germania pentru orice documentel esti invitat in biroul functionarului, sezi frumos pe scaun in timp ce esti ajutat sa rezolvi problema, iar daca ai de asteptat, nu prea se intampla sa astepti mai mult de cateva minute si in nici un caz la un ghiseu cu fereastra inchisa.

Pentru ca mai aveam o ora pana la programare ne-am asezat constiinciosi la coada de la ghiseul 3 si am inceput sa urmarim cum functionarii consulatului vin cam o data pe ora, discuta scurt cu cetateanul din fata cozii, iau documente, aduc formulare de completat sau ii trimit inapoi pe amaratii care nu pricep ce li se cere. Toate astea se petreceau incet, atat de incet, cu functionarii disparand de la ghiseu si reaparand dupa intervale de timp care mi se pareau lungi, tare lungi. Ora programarii mele a trecut fara nici un semn, fara ca cineva sa arate ca sunt asteptata si fara ca eu sa pricep unde sa spun, la ce usa sa bat - nu era nici o usa, aproape ca-mi venea sa bat in peretii cu lambriuri dar nu voiam sa creada concetatenii de la cozi ca am innebunit.

Frustrata, m-am dus la portarel si l-am intrebat care-i treaba cu programarea mea.
Ei si asa m-am prins ca portarelul era cel responsabil cu satisfactia clientului: din doi pasi a iesit din ghereta lui baricadata, s-a apropiat conspirativ de mine si mi-a explicat ca programarile sunt facute asa, ca sa nu vina toata lumea deodata, si sa stau cuminte sa astept ca toata lumea. Apoi m-a intrebat mustrator si in acelasi timp blajin: "Te superi, o sa faci probleme?". Nu ma supar, ma duc din nou la coada, unde sotul meu german obisnuit cu modul de lucru din oficiile publice germane fierbea ca un leu in cusca si ma intreba din cand in cand daca nu as vrea sa plecam si sa aplic pentru cetatenia germana, cand o fi timpul.

Intre timp portarelui calma si alte persoane cu tensiunea mai ridicata decat a mea. L-am surprins in timp ce-i spunea calduros unei doamne tare nervoase: "du-te si mata undeva pe afara, bea o cafea, fumeaza o tigara si intoarce-te ca poate se rezolva atunci". Nu poti fi suparat cand cineva iti da sfaturi asa de binevoitoare.

Intr-un sfarsit am ajuns in fata la ghiseul trei. O doamna amabila mi-a luat documentele, m-a certat blajin ca n-am zis ca am programare (cui sa zic??) si m-a trimis compatimitor ... la ghiseul unu, unde trebuia mai intai sa inscriu casatoria. Deja fierbeam, programul cu publicul era aproape de sfarsit, la ghiseul unu mai erau oameni in fata mea.. totusi m-am pus din nou la coada. Eram suparata si pe portarelul care m-a pus sa stau la ghiseul nepotrivit, dar cum paruse putin ingrijorat ca o sa fac probleme, nu i-am mai reprosat nimic.
Ca sa ma calmez am inceput sa rumeg planuri de eficientizare a activitatii consulatului si de imbunatatire a serviciilor catre cetateni. Planuri pe care le-am turnat, impreuna cu plangerile pentru haosul birocratic, doamnei de la pasapoarte, cand intr-un sfarsit m-a poftit in biroul unde se fac poze si se iau amprente. Intre timp a venit si unul dintre consuli care servise mai inainte la ghiseu si a inceput sa-mi contracareze toate ideile si sugestiile - de exemplu, sa aduca un practicant care sa dea informatii si formulare si sa ajute oamenii sa stea la coada care trebuie. Consulul mi-a explicat ca nu functioneaza idei din-astea la noi, ca tocmai li s-au taiat salariile, si ca in fond la ce ma astept - ca doar nu suntem in Germania, ci in Romania. Si ca e bine sa-mi aduc aminte cum e acasa, pentru ca lucrurile n-or sa se schimbe niciodata. Am argumentat eu un pic, dar omul s-a plans atat de mult de stresul pe care-l au, de programul incarcat, de cetatenii care nu citesc sau nu pricep ce-i explicat pe website (aici m-am simtit si eu cu musca pe caciula). Pana la urma am iesit de acolo compatimindu-i eu pe ei. Si hotarata sa aplic pentru cetatenia germana si sa nu ma mai intorc niciodata la consulatul de la Bonn..

In final toata distractia m-a costat cam 400 de euro, dar macar certificatul de casatorie a fost gata pe loc iar pasaportul mi-a fost trimis acasa in cateva saptamani. Cand am deschis pasaportul, poza proprie mai ca nu maraia la mine. Desi doamna de la pasapoarte s-a straduit sa ma inveseleasca si mi-a facut complimente, in poza arat serioasa si fioroasa ca unul din membrii familiei Adams.

Nunta - Partea III: Dansul gainii n-a fost sa fie

Cred ca orice nunta "internationala" are partile ei unice sau amuzante, in cazul nostru din incercarea de a impaca traditiile romanesti - unele chiar extrem de ingenioase - cu cele nemtesti.

M-am bucurat de foarte multe nunti in Romania, iar la cele din ultimele ani eram desemnata din start domnisoara de onoare, avand in vedere ca petitorii mei nu facusera coada inca la propria usa.

Nuntile romanesti se pot defini prin traditii, mult dans, foarte multa mancare si incercarea de a o tine tot asa toata noaptea, indiferent la ce ora incepe nunta.

Din traditii o sa mentionez cateva, fara ambitia de a le descrie pe toate. Uite de exemplu plecarea miresei de acasa, cu sau fara hora in fata casei sau a blocului. Horele din fata blocului, cu lautar, din Bucuresti mi se par interesante, avand in vedere ca toata strada poate participa macar de la fereastra la eveniment. Pisica mea Ciquita Bonita era mare fan nunti, se catara mereu pe balcon cand era vreo hora in fata blocului si se zgaia si ea ca mai toate vecinele curioase.

In Germania n-am vazut deocamdata nici o hora cu oameni imbracati de gala si cu mireasa pe strada, deci pot presupune ca nu exista aceasta traditie. Mi-ar fi placut sa vad figurile vecinilor daca plecam cu alai si dans si cantec din fata casei unde stam. Probabil ca cineva ar fi chemat politia.

Si mirele roman are parte de o plecare rituala de acasa, inainte de care este barbierit de catre nas, indiferent daca are sau nu barba. Cand i-am mentionat traditia asta mirelui meu, mi-a explicat, foarte intrigat, ca el nu lasa pe nimeni sa-l barbiereasca, mai ales ca-si inchipuia barbieritul respectiv ca pe un act riscant executat cu un briceag arhaic.

Furatul miresei: este obligatoriu la nuntile romanesti. Am cunoscut cateva mirese care nu se lasa usor furate, dar de obicei undeva la miezul noptii dispare mireasa, ceea ce nu mai este o surpriza pentru nimeni. Cine a furat mireasa, de obicei o trupa galagioasa, o duce la o discoteca sa danseze, apoi un reprezentant al hotilor cu un pantof al miresei in mana se intoarce la nunta si cere o recompensa, fie simbolica, fie amuzanta, de la mire sau de la nas (depinde la ce ora s-a furat mireasa). Printre recompense se numara sticle cu bautura sau obligatia mirelui de a canta sau a recita ceva romantic miresei readuse in stare buna de catre rapitori.

Ei bine, furatul miresei n-a fost sa fie la nunta noastra, mirele nefiind de acord, cu motivul ca ceilalti invitati se vor plictisi in acest timp, iar programul bine pus la punct cu surprize din partea familiei va fi dat peste cap. Asa ca mi-am anuntat din timp invitatii romani ca in Germania furatul miresei este interzis prin lege.

O traditie romaneasca de nunta, care ma intriga in continuare, este dansul gainii. Il stiu din copilarie, desi la nuntile mai selecte din ultimii ani e drept ca nu l-am mai vazut. Daca tin bine minte nasul danseaza printre mese cu o gaina - de regula trecuta in lumea celor drepti - frumos impopotonata, si colecteaza bani de la invitati. Daca nasul este usor alcoolizat si cu talent la dans, este un moment vesel pe care-l gusta toata lumea in timpul sarmalelor.

Nici n-am indraznit sa propun un dans al gainii la nunta noastra din Germania, avand in vedere ca nu am reusit inca sa inteleg sensurile adanci ale obiceiului si nici nu le-as putea explica mai departe familiei din Germania.

De la un anumit moment, in timpul nuntii, mireasa este redecorata prin eliminarea voalului si aplicarea unei basmalute gospodaresti pe cap - un semn ca acum a devenit femeie la casa ei. Voalul miresei se aplica unei tinere, de regula domnisoara de onoare, care va trebui apoi sa se marite (candva) si ea. Deci da, am avut si eu parte de aplicarea voalului la una din nuntile din Romania. Singura chestie de care m-am ferit consecvent a fost prinderea buchetului miresei, ca sa nu-mi aud iar traditionalul "cand te mariti".

Cateva traditii romanesti s-au infiltrat insa si la nunta noastra, ca de exemplu horele romanesti de cate jumatate de ora. La primele hore invitatii ne-romani au privit doar, circumspecti sau amuzati si bucurosi ca nu trebuie sa treaca prin asa ceva. N-au scapat insa de prietena mea Erika si au fost saltati cu mic si mare si introdusi intr-o hora pe care au executat-o admirabil. La urmatoarea tentativa insa disparusera majoritatea, asa ca n-am reusit sa mai prindem decat putini in hora, care de fapt venisera de buna voie pe ring.


Din traditiile nemtesti de nunta am avut parte de surprize placute din partea familiei si a prietenelor. Am avut prezentari pe ecran cu poze din copilaria mirilor, un soi de poveste gen 1001 nopti. O harta a Europei unde musafirii au pus stegulete in locul de unde au venit. Poze polaroid intr-un album de nunta incropit pe loc. Si joculete in care mirii a trebuit sa raspunda simultan la intrebari delicate, sau mireasa a trebuit sa pipaie ceva gambe de invitati-barbati si sa descopere gamba mirelui printre ele. Pe la ora doua cand musafirii au inceput sa plece, aveam impresia ca nunta abia ar fi trebuit sa inceapa, desi durerile de picioare erau multumitoare. Cam asa evaluam eu in general daca am dansat suficient la o nunta: daca ajunsesem acasa cu pantofii in mana si cat de tare ma dureau talpile a doua zi.

Nunta - Partea II - Pregatirile si amenintarea botezului

M-am intrebat mereu, ce poate fi asa de greu si de indelungat in a organiza o nunta. Este doar o petrecere un pic mai mare. Si totusi am intrat si noi mirii in cercul vicios restaurant – rochie / costum – invitatii – aranjamente florale – program si alte tipicuri de nunta. Si asta chiar cu aproape un an inainte, asa cum bine sfatuiesc revistele de mirese (ce chestie ca nu exista si reviste pentru miri).

Ne-am propus sa nu intram insa si in capcana de a consuma mai multe lucruri decat e nevoie, si de a face multe lucruri singuri, fara wedding planner ca in filmele americane. Ne-am suflecat manecile si la treaba.

De restaurantul din Schwarzwald ne-am indragostit la prima vedere, si de numele romantic de Zuckerbergschloss (in traducere libera, castelul de pe muntele de zahar).

Cu rochia de mireasa a fost o experienta interesanta, pentru ca nu voiam sa arat ca o printesa infoiata, in ciuda sfaturilor din reviste - daca in ziua asta nu arati ca o printesa cu trena, voal, coronita, atunci cand?

Asa ca am luat cateva magazine la pas si am suportat cu stoicism privirile mirate ale vanzatoarelor cand mi-am exprimat preferintele pentru o rochita simpla si bugetul, daca se poate va rog sub 500 de Euro. Prima vanzatoare turcoaica din magazinul din Mannheim a scotocit fara prea mare chef dupa vreo 3 rochite, frumoase de altfel, iar in timp ce le probam mi-a trantit pe un ton sec sa si cumpar repejor, ca nu mai gasesc eu asa pomana de rochii ieftine. Am fost putin nerecunoscatoare si cu riscul de a o supara am mai cautat si prin alte magazine. In final m-a cucerit un alt magazin, in care vanzatoarele simpatice m-au imbracat intr-o rochita pe gustul meu si mi-au declarat ca arat ca o „zeita greceasca”. Gata, o iau, am zis, chiar daca bugetul meu era usor depasit, cine nu-si doreste sa arate ca o zeita.

Planificarea nuntii propriu-zise a fost o interesanta experienta interculturala – in special datorita discutiilor despre a avea o ceremonie religioasa sau nu. Eu sunt botezata ortodox, in timp ce alesul meu era nebotezat si oarecum circumspect cand vine vorba de biserici, popi si ceremonii religioase. In cercurile de interese romanesti treaba era clara: il botezam pe el ortodox si facem o nunta bisericeasca in frumoasa traditie ortodoxa. Toate bune si frumoase pana cand i-am povestit si lui care-i planul, iar ca sa-l pun mai bine in tema i-am si descris cum se petrec nuntile ortodoxe la biserica, inclusiv cu dansul „lui Isaiia” in jurul mesei cu nasii si parintele. Iata, alta treaba pe care n-am inteles-o eu inca, de ce dantuieste Isaiia? Poate ar fi trebuit sa ascult mai atenta la slujba.

In final, pentru mirele meu totul mergea in directia unor ritualuri religioase obscure si ciudate, care l-ar fi facut sa se simta nelalocul lui, asa cum mi-as inchipui eu acum o ceremonie straveche cu sacrificii rituale. Mai ales cand i-am povestit, mai in gluma mai in serios, ca botezul se petrece cu scufundarea tanarului botezat, dezbracat, in cazanul cu apa sfintita de catre popa in timp ce nasii si invitatii asista emotionati si fericiti. Iar el a luat-o de buna. In final am renuntat la idee, eu insami nefiind un mare fan al ceremoniilor bisericesti ortodoxe.

Alternativa a fost Marry Man – un tanar si simpatic maestru de ceremonii, care ne-a intervievat plin de entuziasm ca sa afle cum ne-am cunoscut si cum ne desfasuram viata in doi si care a parut sincer incantat de povestea noastra, desi cred ca aude sute de povesti similare in fiecare an. Marry Man a pus in scena o mica ceremonie in care a povestit simplu si amuzant cum ne-am cunoscut, apoi am facut schimb de inele si am ascultat muzica live in pavilionul restaurantului – romantic si necomplicat.

Lista de invitati a fost o alta mica provocare. De la nuntile din Romania, unde invitata este toata lumea pe care o cunosti si pana la nunta mica, intima pe care ne-o doream noi, compromisul a fost o lista rezonabil de mare dupa parerea mea. Interesant este ca, desi nunta a fost in Germania, majoritatea petrecaretilor a fost tot din Romania. Pentru mine, lista crestea ca Fat Frumos pe zi ce trece, in timp ce figura viitorului sot cand eu mai puneam brusc noi si noi nume pe lista facea toti banii.

Specific pentru asa o nunta mixta, cu invitati de peste hotare, sunt evident si aranjamentele de cazare si planurile turistice de care tot mirele s-a ocupat, fiind in final rasplatit la nunta cu cateva hore romanesti zdravene pe care le-a dansat vrand-nevrand.

- va continua -

Nunta - Partea I: Tu cand te mariti?

Viata unei fete singure in Romania, inclusiv in zonele urbane, poate fi destul de complicata, cand fata se apropie vertiginos de 25 – 30 de ani. Nu mai spun atunci cand depaseste varsta de 30 de ani. Complicata in principal din cauza intrebarii „Da tu cand te mariti?”. Ce ar trebui sa raspunda tanara domnisoara, in cazul des intalnit in care nu dispune de clarviziuni a la mama Omida, iar printul n-a aparut inca sau daca a aparut, n-a pus inca inelul pe degetul printesei si nici degetul pe calendar sa fixeze data?

Privind retrospectiv, si eu am auzit cam des intrebarea cu pricina, pusa pe diverse tonuri, de la curiozitate pana la compatimire sau chiar reprosuri – de genul, daca te preocupa prea mult cariera si stai si astepti prea mult, cine te mai ia?

De fapt, tema maritisului era o intrebare recurenta la fel ca si „ de ce nu-ti cumperi masina / teren de casa / apartament” si „de ce nu mananci carne”. Ajunsesem la concluzia ca inafara acestor metehne trebuie ca sunt o persoana absolut admirabila, daca nu perfecta. Numai cateva mici lucruri mai trebuiau fixate pentru a intra in randul lumii.

Cand in sfarsit a aparut printul german cu ochi albastri, care mi-a furat inima in timpul unui eveniment de afaceri de la Paris, spiritele s-au mai linistit si a inceput varianta 2.0 a intrebarii „Da tu cand te mariti cu EL?”.

Iar cand tinerii indragostiti au luat decizia de a se muta impreuna, inainte de a „pune pirostriile”, banuiesc ca au fost si ceva opinii traditionaliste usor scandalizate. Spiritele s-au linistit iarasi cand la un interval rezonabil de timp mana subsemnatei a fost ceruta, intr-un cadru romantic la lacurile Plitvice in Croatia.
Inainte de asta eram atat de circumspecta la discutii pe marginea casatoriei, incat nu aveam de gand sa deschid subiectul nici cand mama soacra m-a intrebat ce planuri avem. Am declarat ca ma las surprinsa de o cerere romantica, iar daca cererea intarzie, n-o sa fiu eu aia care salta de emotie sau de nervi la fiecare ocazie ratata de a fi ceruta.

Din experienta mea de fata singura, conjurata la maritis din toate partile, mi-am propus dupa toata aceasta perioada sa nu carecumva sa pun eu insami intrebari de genul maritis / insuratoare, copii si alte teme standard de intrat in randul lumii. Daca cumva v-am pus vreodata asa o intrebare, pe cuvantul meu ca a fost doar in gluma sau intr-un context fin-ironic.

Am din nou de povestit pentru prieteni

De fapt, am avut mereu ceva de povestit, desi ultima mea poveste am scris-o pe blog anul trecut. Cred ca la un moment dat mi-am pus intrebarea sanatoasa daca chiar am subiecte interesante si a castigat modestia ca mai am multe de citit pana sa ma apuc sa scriu ceva chiar misto. Dar acum povestile revin pentru ca se cer povestite si ma trezesc mergand si povestindu-le de una singura pe strada.

Intre timp s-au intamplat multe si interesante, cel putin pentru mine:

• Povesteam ceva de o nunta anuntata. Care s-a si intamplat, in iulie anul trecut. Evident ca pentru noi mirii a fost ca in povesti iar pentru mine experienta casatoriei si a nuntii in Germania a fost foarte diferita de nuntile din tara, la care devenisem domnisoara de onoare profesionista. Asa ca poate o sa povestesc cum a fost.


• In tanara familie si­-au itit nasul si mostenitorii. Deocamdata, doar unul, care acum cand scriu topaie voinic in burta si este asteptat in noiembrie – candva inainte de ziua mea.


• Peste toate astea economia este de ceva timp in recesiune, desi recunosc ca pe mine nu m-a afectat foarte tare, inafara stirilor mai mult sau mai putin sumbre. Sau cine stie: poate daca n-ar fi fost recesiune, as fi capatat proiecte mai interesante si mai banoase de facut. Totusi ma consider norocoasa ca am avut tot timpul de lucru – chiar daca a trebuit sa schimb proiectul in care lucram si n-am mai calatorit asa de mult.


• Mama mea mi-a calcat pe urme si s-a mutat la inceput de an in Germania. Asa o miscare curajoasa din partea ei a lasat o droaie de rude si prieteni scandalizati in tara – majoritatea explicandu-i ca face o schimbare enorma. Ma intreb de ce, totusi s-a mutat intr-o tara cel putin la fel de civilizata ca si cea de bastina. O data cu mutarea ei au reinceput noi aventuri birocratice si in invatarea limbii germane, despre care o sa povestesc mai multe.


• Germania a luat locul trei la campionatul mondial de fotbal care tocmai s-a terminat, ocazie sa descopar ca fotbalul nu-I chiar asa plicticos pe cat credeam eu. N-am avut de ales: serile casnice au fost dedicate fotbalului oricum. N-o sa ma lansez in analize, nici o grija, sunt multumita daca am inteles in sfarsit ce e aia offsite (pardon, offside) si de ce oamenii in negru doar alearga si fluiera tot timpul. Caracatita Paul a facut toti banii, cu exceptia zilei cand s-a aflat ca pronosticul era defavorabil Germaniei, iar eu a trebuit sa-mi consolez colegii prin birou in timp ce ei injurau pronosticurile, caracatita, si pe ei insisi ca sunt asa superstitiosi.
  

Am promis sa scriu articolele si in engleza, asa ca prietenii mei nevorbitori de romana sa-mi poata citi si ei “aventurile”. Aici se gaseste blogul in engleza.

Cat despre limba germana, o vorbesc atat de bine, ca nu-mi vine nici mie sa cred cate complimente primesc. In continuare cred ca germanii sunt mult prea draguti cu eforturile mele, dar nu vreau sa ma plang de bine. Cine stie, poate ca in cateva decade o sa am curajul sa-mi continui blogul si in germana, odata ce sortam problemele cu “der, die, das” si altele.

Spamul de binefacere sau cum sa polarizezi o comunitate de romani

Astazi am primit un e-mail de la asociatia de animale de unde o am pe D-ra Smilla. In mail se povestea despre o alta asociatie de protectia animalelor, din Romania. Se descria situatia absolut nasoala a cainilor vagabonzi si se recomanda semnarea unei petitii de sustinere.


Ce m-am gandit eu, hai sa actionez. Am semnat cuminte petitia, apoi am trimis mailul, fara explicatii suplimentare, la grupul de romani de la firma pentru care lucrez, in ideea ca poate mai semneaza careva. Nu-i cunosc pe toti din grup si erau destul de multi, deci se considera ca am facut un mic spam.


Ceea ce a urmat m-a marcat suficient de mult incat sa redeschid blogul, sa sterg panzele de paianjen si sa ma reapuc de scris impresii din Germania. Probabil ca e adevarat ca un sut in fund inseamna si un pas inainte. Exagerez un pic cu sutul in fund dar experienta, pur mioritica, a fost cam asa:

• mai intai o colega a raspuns la tot grupul, ca n-are timp sa citeasca asa ceva si oricum nu e de acord cu mine, si a descris scurt si la obiect cum a fost muscata de caini, care i-au rupt si pantalonii, si din cauza carora are cosmaruri. Era si ceva legat de niste soferi pe care i-au speriat cainii, n-am inteles prea bine. In privat mi-a scris ca problema cainilor agresivi este legata de alimentatie: cainii de pe strada mananca foarte multa paine alba, care dupa cum se stie, prosteste. Hrana vegetariana cruda ar fi mult mai indicata pentru cainii vagabonzi.


• apoi aceeasi colega a mai trimis un mail, tot la tot grupul, cu petitia ei catre o primarie din Romania, legata de cainii vagabonzi. Spre rusinea mea de data asta n-am citit eu nici mailul, nici petitia.


• imediat un alt coleg a trimis un mail in care ne-a facut cu ou si otet pe astia care au timp de prostii in loc sa lucreze. Mailul, trimis evident la toata lumea, continea sfaturi practice de genul dati cu matura prin curte, daca n-aveti ce face.


• un alt coleg si-a exersat penelul ironic, raspunzandu-mi ca daca-mi plac asa mult cainii vagabonzi n-am decat sa-i adopt eu pe toti. Mai erau cateva recomandari pe care din pacate nu le-am retinut, probabil ca am sters prea repede mesajul pentru ca mi s-a parut un pic obscen. Daca mi-aduc totusi aminte, colegul a mentionat ceva legat de castrare si ca pentru el personal asta nu ar fi o placere, deci de ce ar fi asta o solutie pentru cainii vagabonzi. Am uitat sa spun ca mailul era trimis la toata lumea, desi imi era adresat cu delicatete si in mod direct mie.


• inca un coleg a raspuns, evident tot la grup, in care a atras atentia cat de imoral este sa folosesti mailul de serviciu in scopuri personale, si a concluzionat ca ar trebui sa ne fie rusine la toti cei care dam reply la toata lumea cu asa prostii.


• imediat au inceput sa curga mailuri cu somatii, la adresa tuturor din grup, cu mentiunea sa nu se mai raspunda la toata lumea din grup.
  
• in privat un coleg a scris colegilor care au scris bascalii, si le-a recomandat sa nu mai scrie bascalii sau sa raspunda in privat, nu la tot grupul.


• eu mi-am asumat responsabilitatea pentru spamul initial si am raspuns, tot in privat, fiecarui mesaj cu recomandari de genul "da cu matura daca n-ai ce face", cerandu-mi politicos scuze pentru deranj.
• un coleg a scris ca cei care scriu la toata lumea ca nu ar trebui sa se scrie la toata lumea, contribuie taman la faptul ca se genereaza si mai multe mailuri la grup. Chestia asta recunosc ca mi s-a parut justificata, desi a facut si el automat acelasi lucru. Stiind ca s-a mutat recent in Germania, i-am scris un mesaj in care i-am urat acomodare placuta si mi-am cerut scuze si de la el.
• cateva prietene de-ale mele au semnat petitia si mi-au scris ca s-au distrat pe cinste la anumite raspunsuri. M-au incurajat sa mai trimit si altadata mesaje la grupul de romani. Pentru ca s-au distrat, de la ele nu mi-am cerut scuze.


• o colega pe care n-o cunosteam (tot romanca) m-a sunat pe seara sa-mi spuna ca s-a mirat si a ras de toata nebunia si a vrut sa se asigure ca nu o iau personal. S-a mirat ca romani care lucreaza pentru asa o firma stimabila sunt in stare sa scrie asa mesaje binevoitoare. Doamna e de 35 de ani in Germania si mesajele i-au creat un acut sentiment de acasa. Si-a adus aminte cu nostalgie de cum gandesc unii barbati din Romania ca femeile ar trebui sa fie numai cu plapuma-n cap si basmaua pe scafarlie, si abia astepta sa-i povesteasca sotului (german) ca sa se distreze impreuna. Eu trebuie sa recunosc ca nu mi-a trecut prin cap ca mesajele ar fi misogine, dar mai stii.

Una peste alta, a fost o zi interesanta. In prealabil comandasem o baterie noua de laptop care a fost livrata dar s-a pierdut pe drum spre biroul meu, drept pentru care a trebuit sa raportez la oficiul de securitate povestea, ca la politie.

Iar pe drumul spre casa a fost un blocaj de trafic - care se cheama "Stau" pe germana, mi se pare inspirat numele. In timp ce sofam grijulie cu 1 km pe ora, taman bine am avut ragaz sa ma gandesc la consecintele faptelor mele de astazi si sa-mi promit, inca o data, sa nu mai trimit spam la grupul de romani.

30 de primaveri

Ziua mea a venit si a trecut, intr-o saptamana in care m-am agitat frenetic si m-am pregatit sa serbez cele 30 de primaveri. Oare de ce se zice primaveri, ca doar sunt nascuta toamna.
Eu imi tratez an de an ziua de nastere ca pe o ocazie grozava de a celebra viata, pe cei dragi, si tot ce mi se intampla bun in general. Drept pentru care am grija sa anunt din timp toata lumea, inclusiv noile cunostinte, ca astept sa fiu felicitata si dupa caz chiar pupata, in ziua cu pricina.
De data asta n-au lipsit tachinarile cu 30 de ani, pe care le-am inregistrat cu mare mirare, pentru ca sunt de parere ca orice varsta e frumoasa si trebuie gustata la maximum. Cel putin la 30 de ani cred ca imi da mana sa spun asta. Ma antrenez pentru urmatoarele schimbari de prefix, cand probabil iti trebuie mai multa autoconvingere.

Cum mi-am serbat ziua. Pai, am inceput foarte devreme cu planurile: ce prajituri sa duc colegilor, si cum anume sa-mi distrez invitatii la mica petrecere de acasa.
Miercuri seara m-am dus la frizerita turcoaica, la care mai fusesem odata si ma incantase pentru ca are talent, nu vorbeste mult si mi-a facut discount. De data asta a fost un pic pe dos: in loc de talent am capatat cam mult spray de par, pretul a fost destul de piperat, si in loc sa dorm in timpul tunsului, am aflat cati copii are, unde traieste fostul sot, si de ce toate miresele ar trebui sa poarte un coc maret (pe care numai o frizerita turcoaica il poate face) si o rochie alba (de preferinta cu corset si fusta larga, gen printesa din povesti). Nu stiu cine m-a pus sa-i spun ca ma marit la anul. Deci port o parte din vina pentru valul de confidente.

Apoi am trecut pe la supermarket si am cumparat ingrediente de tort cu instructiuni "for dummies". Ajunsa acasa, am coborat din masina incarcata cu papornite si mi-am uitat palaria in masina. Am urmarit apoi "Neveste Disperate", dupa care plina de inspiratie am dus gunoiul si am curatat nisipul pisicilor.
Am trecut la copt prajituri. Procedura e simpla, daca citesti cu atentie instructiunile de pe cutie si excluzi pisicile din ecuatie. Cum ultima prajitura s-a derulat in stilul 1. framanta coca, 2. da pisica jos de pe masa, 3. spala-te pe maini, 4. reia procedura de la capat, am decis sa ma incui in bucatarie, fara patrupede. Nala a protestat permanent in fata usii, chiar am surprins-o incercand sa ajunga la clanta, timp in care domnisoara Smilla privea foarte uimita. Intre timp am remarcat ca Smilla priveste uimita tot timpul, mai putin cand doarme.
Pe la ora 12 noaptea prajiturile erau gata, acoperite si in siguranta, iar pisicile si-au reluat stapanirea asupra bucatariei.
Joi dimineata am impachetat prajiturile si am plecat spre serviciu. Palaria mea era frumos asezata pe smart - cazuse probabil din masina si unul din vecini a facut legatura intre mine, palarie si smart. Nu e greu, avand in vedere modul in care e parcata masina de obicei.
La birou, in loc de team-meetingul clasic, am invitat colegii intr-o camera si i-am indopat cu prajituri si vin spumos. Datoria de sarbatorita m-a inghiontit sa beau si eu o jumatate de pahar de vin, drept pentru care ziua de munca s-a dus pe apa sambetei, iar eu am trecut rapid la faza de mahmureala. Pranzul cu grupul de romani m-a readus la normal, asa ca am continuat cu prajituri, colegi si primit mesaje de felicitare. Printre cadourile zilei, o carte care se cheama "Kätzich für Nichtkatzen" - un soi de manual de limba pisiceasca, in limba germana. Absolut util, doar ca trebuie s-o citesc eu insami cu dictionarul de germana.

Vineri s-a derulat cu repeziciune, la curatenie, gatit si asteptat prietenii la petrecere. Am testat un joc nou, "trivia pursuit", cu intrebari gen "vrei sa fii miliardar", dar mai grele, unele chiar imposibile. Provocarea a fost chiar sa citim si sa pricepem intrebarile in germana. Seara s-a incheiat cu un joc mai cu picioarele pe pamant, telefonul fara fir in multiple limbi. Am primit un cadou foarte inspirat de la prieteni, un cos cu diverse bunatati - voucher pentru masaj, spumant de baie, ciocolata, parfum, revista pentru mirese etc.
Daca as fost in clasele 1-4, as fi incheiat cu o fraza retorica si plina de inspiratie, de genul "ce frumos a fost de ziua mea". Dar cum intre timp am de cel putin trei ori varsta la care eram atat de optimist-creativa, inchei simplu si fara inflorituri.

Acum sunt doua

Ne-am marit familia cu inca o pisicuta. Pentru ca Nala sa nu stea singura in casa toata ziua si sa miaune la pereti de plictiseala, am adoptat-o si pe Domnisoara (Fräulein) Smilla.

Domnisoara Smilla are aproape un an, este alba cu diverse pete colorate, inclusiv o pata pe botic care o face sa para ca nu s-a sters bine dupa ce a mancat ceva. Este foarte timida si sperioasa, dupa ce am adus-o acasa a stat trei zile sub pat, apoi inca 2 saptamani abia ne-a lasat sa punem mana pe ea.

Cand ne-am mai obisnuit cu ea, am cerut permisiunea sa-i spunem simplu Smilla, ca sa nu ne auzim vorbe de la Nala ca si ea vrea sa fie domnisoara.

Pe Smilla am adoptat-o de la o organizatie care se ocupa de matze si caini abandonati, pe care ii vaccineaza, sterilizeaza si le gaseste stapani. O mare parte din animalutze provin din Spania, unde din cate am inteles situatia e la fel ca si in Romania, cu multe animale care traiesc in strada.

Smilla e nemtoaica, dar si ea avut o experienta nefericita, a fost lasata singura intr-un apartament saptamani intregi pana cand vecinii au salvat-o si au adus-o la organizatie. Biata pisica a ramas timida si speriata si are nevoie de multa rabdare si atentie ca sa se mai dezghete. Din fericire, Nala a adoptat-o imediat, si mai cu tupeu, mai cu rabdare, a convis-o sa se joace, sa manance si sa doarma impreuna. Acum se alearga si se caftesc reciproc cu mare incantare.

Familia la care Smilla si-a petrecut cateva luni, pana a fost adoptata, avea deja 7 pisici si 2 caini, si locuiau cu totii intr-un apartament nu prea mare. Trebuia sa ai grija unde te asezi, ca sigur riscai sa te asezi pe o chestie care latra sau miauna. Eu am ramas evident impresionata, am facut turul casei si am mangaiat toate pisicile, le-am spus ca au o inima mare daca au adoptat si au grija de atatea animale.

Mai fusesem in vizita si la o alta familie, unde doamna casei la fel avea vreo 6-7 pisici, si in plus, in fiecare seara pleca cu masina sa hraneasca alte aproape 20 de pisici vagaboande.

La organizatia de unde am primit-o pe Smilla, a trebuit sa semnam un contract de predare primire, sa trecem printr-o serie de interviuri, inclusiv o vizita la noi acasa in care au fost inspectate conditiile de viata ale matzelor. Am primit instructiuni sa asiguram terasa, adica sa construim un fel de plasa la margini asa incat pisicile sa poata iesi la aer proaspat, fara pericolul de a cadea de la marginea terasei. Ne-am luat angajamentul, iar acum se discuta in cladire daca avem voie sa construim respectiva plasa, intrucat exteriorul cladirii si vederea asupra casei sunt proprietate comuna si atare schimbari necesita aprobare de la toti proprietarii.

Cele doua domnisoare sunt bune prietene, dar in acelasi timp caractere foarte diferite. Nala e o tupeista si o bagacioasa, se baga in seama cu toti musafirii si nu o sperie nimic, in timp ce Smilla se retrage sub pat la orice zgomot. Nala mananca frumos si cuminte, in timp ce Smilla grohaie ca un purcel si azvarle cu mancarea in toate partile. Nala e alb-negru, Smilla color. Si ma opresc aici, pentru ca sunt sigura ca pisicile, la fel ca si bebelusii, sunt mult mai fascinante pentru stapanii lor, decat pentru restul cunoscutilor.

Vremea s-a facut intre timp intunecata si ploioasa. Cu exceptia faptului ca o sa implinesc 30 de ani, alte lucruri remarcabile nu se mai intampla in noiembrie. Oamenii indura vremea demotivanta, in asteptarea pietelor de Craciun cu vin fiert si migdale si turta dulce, despre care am mai povestit.

Nala - sau cum sa-ti intorci casa cu posteriorul in sus

Am adoptat un pui de matza, pe care am botezat-o Nala - dupa leoaica din "Lion King", nume gasit pe site-uri specializate in nume de pisici. Traiasca internetul, o sursa inepuizabila de inspiratie.

Pe Nala o avem de la o familie de colegi informaticieni, si s-a dovedit atat de lipicioasa si jucausa, incat ne-a fost greu sa ne mai ocupam si de altceva inafara de ea, de cand a venit, iar casa este aproximativ pe dos. De fapt nu e chiar asa rau, doar ca peste tot pe podea sunt mingiute, snururi si alte smecherii cu care se joaca, iar in camera cu plante are momentan accesul interzis pentru ca ii place sa sape si sa imprastie pamantul pe podea, probabil in speranta ca vor creste si alte plante.

Cel mai dificil e sa o tinem pe Nala departe de masa sau de bucatarie cand gatim sau cand mancam. Ieri de exemplu, in timp ce mesteream niste cartofi prajiti, s-a furisat pe langa mine si am gasit-o sezand confortabil in tigaie. Din fericire, tigaia nu era inca pe foc, si nici ulei nu pusesem inca inauntru.

Alt hobby al ei sunt fara indoiala laptopurile. Probabil ca tine de mostenirea genetica, pentru ca, dupa cum ziceam, am primit-o de la o familie de informaticieni. In orice caz, de fiecare data cand eu sau prietenul meu lucram la laptop, vine si se aseaza cu posteriorul pe tastatura, vaneaza mouse-pointer-ul sau priveste fascinata la monitor. Sau incearca sa scrie mesaje bascalioase la adresa sefilor nostri. Am suprins-o cu labuta deasupra tastei "enter" si am reusit la timp sa salvez un mail cu diverse lucruri nasoale pe cale de a fi trimise catre seful meu, cu care tocmai am un conflict latent pentru ca incearca sa-mi dea inca un proiect de facut, in ciuda faptului ca deja lucrez doisprezece ore pe zi.

Ok, recunosc, am exagerat un pic, mailul era scris de mine, nu de Nala. Dar as fi avut o scuza buna in cazul in care mailul ar fi zburat intr-adevar spre destinatar.

In rest, am calatorit in ultimele luni ca de obicei destul de mult, Sao Paulo, Moscova, Linz, Londra. Sao Paulo a fost o experienta, nu numai datorita orasului imens, impresionant, ci mai ales datorita oamenilor extrem de prietenosi, amuzanti si calzi. Asa pupata si imbratisata ca in Sao Paulo nu m-am simtit pe nicaieri. Nu ma asteptam ca, in momentul cand esti prezentat cuiva, persoana respectiva sa te si pupe. In plus, la eveniment aceeasi experienta: peste tot in pauze, pupaturi si imbratisari toata lumea cu toata lumea. Colegii, amabili, ne-au invitat aproape in fiecare seara la restaurant. Intr-o seara am nimerit la Fogo de Chao, un restaurant faimos in Brazilia si in State, unde se servesc diverse halci de carne pe tepuse, din care fiecare client poate sa-si taie cat doreste. Salvarea mea a fost barul de salate, delicioase de altfel. Nu m-a salvat insa si de la ironiile comesenilor, cu care sunt deja obisnuita. In fond, vegetarienii sunt printre putinele persoane cu nevoi speciale de care poti face misto pe fata fara sa fii acuzat de discriminare.

Ca si experienta culinara, sederea mea in Sao Paulo s-a rezumat de altfel la a manca trunchi de palmier, o delicatesa locala si probabil singura specialitate fara carne, din cate m-am prins eu. Am mancat trunchi de palmier natur, placinta cu palmier, salata de palmier sau palmier murat. Probabil ca daca as fi stat mai mult, as fi savurat si alte specialitati de palmier, din fericire insa am stat numai patru zile.

Inainte de Sao Paulo, am facut o scurta incursiune la Moscova cu doua colege, unde nimeni nu ne-a scos la masa, si din cate imi aduc aminte nici nu ne-a pupat cineva de bucurie sa ne vada. Acum inteleg ca ar fi nerealist din partea mea sa ma astept sa fiu tratata ca o printesa peste tot. In lipsa de companie si inspiratie, eu si colegele mele am fost la un restaurant tibetan, unde m-am incumetat sa beau ceaiul traditional cu sare si lapte de iac. Nu inteleg cum am putut sa beau asa ceva, am sperat insa ca, band miraculosul ceai traditional cu gust oribil, ma va lovi subit ceva intelepciune tibetana. Ceea ce evident nu s-a intamplat.

Maine zbor din nou la Moscova si de data asta sper sa vizitez Kremlinul si Biserica Sfantul Vasile cu turnurile ei ca de turta dulce, pe langa care am trecut doar cu taxiul data trecuta.

Londra a fost o experienta de o zi: plecata cu noaptea-n cap cu primul avion, am ajuns direct la eveniment, am asistat cateva ore la niscai prezentari si am discutat cu cativa colegi, apoi din nou spre aeroport si noaptea eram acasa. Prin urmare, mi-am petrecut toata ziua luptand cu motzaiala, in special la unele prezentari, ceea ce oricum este de inteles.

In Londra m-au impresionat in scurta mea calatorie: trenul expres de la aeroport (Heathrow expres), care nu are o viteza ametitoare dar te duce direct in centru fara oprire si in care poti urmari stirile pe ecrane TV; taxiurile de moda veche, in care sezi in spate ca un star si vorbesti via microfon cu soferul; manierele si umorul englezilor, cu care poti purta o conversatie oriunde, oricand.

In drum spre eveniment, l-am rugat pe soferul de taxi sa ma conduca la un bancomat, iar omul m-a avertizat sa am grija cand trec strada. L-am bombanit in sinea mea ca nu-s copil mic, dar la intoarcerea la masina i-am dat dreptate: am sarit in fata unei masini fara sa ma asigur, si abia atunci mi-am adus aminte de stilul de condus pe dreapta al englezilor.

Si daca tot veni vorba de condus, la mine e din ce in ce mai bine si cred ca am reusit sa nu-i mai sperii prea tare pe ceilalti soferi in trafic, deci exista speranta, pana si eu am invatat sa conduc. Acum incerc sa invat cum sa conduc economic si ecologic. Am invatat de exemplu ca plecatul in tromba la semafor, stil bucurestean, mananca foarte multa benzina si dauneaza buzunarului propriu, ca si mediului.

Din calatoriile ultimelor saptamani

Ma bucur foarte tare cand sunt acasa. Cand zilele curg una dupa alta intr-o anumita rutina, cand stau pe canapea seara dupa o masa pe care eventual am gatit-o eu (ceea ce se intampla rar) si ma uit la nu-stiu-ce prostioara de film la televizor.

Job-ul meu este unul de globetrotter si toata lumea ma admira pentru asta. Si eu sunt multumita de job, de ce sa nu recunosc. Dar cumva nu ma imaginez hai-hui in jurul lumii in fiecare saptamana. Am un sef cosmopolit pentru care relatiile personale si intalnirile fata in fata sunt mai importante decat orice altceva. Daca ar fi dupa el, si eu as fi plecata in fiecare saptamana in alt oras, pe alt continent.

Saptamana trecuta am dat o fuga pana in Bucuresti si apoi, fiind in regiune, pana in Bulgaria, la Sofia. Avand de rezolvat si oarece chestii birocratice in Bucuresti, am fost placut surprinsa ca am reusit sa rezolv niste documente in mai putin de o ora. Credit mamei mele care a pregatit terenul si s-a enervat zi de zi incercand sa obtina informatii de la diverse autoritati, timp de mai multe saptamani. Ea s-a blindat cu rabdare si cu geniul blandetii chiar cand a fost trimisa de colo-colo sau tratata cu sictir, si mi-a raportat in fiecare seara la telefon cum a reusit sa mai taie cate un capat la balaurul birocratic.

Venita cu treburi pentru a treia oara in Sofia, colegii m-au tratat, ca de obicei, ca pe o printesa venita in delegatie. Oamenii chiar fac diferenta - daca sunt prietenosi si draguti, si orasul pe care-l vizitezi pare mai frumos. Asta in ciuda aglomeratiei si prafului din oras - Sofia de altfel imi place, nu ma deranjeaza blocurile sau chioscurile darapanate atat cat imi plac muntii din jurul orasului sau cladirile de locuinte noi, moderne. Bulgarii sunt insa nemultumiti de modul in care se dezvolta capitala lor - de faptul ca orice petec de verdeata sau de parc e inlocuit repede de un bloc sau cladire de birouri. Imi suna familiara povestea. Ei se mira si cand le povestesc ca multi amici romani merg pe litoralul bulgaresc, pentru ca preturile sunt mai mici si serviciile mai bune. Ii bufneste rasul la ideea ca-s bune serviciile lor. Or fi si ei patiti cu totii si probabil ca intotdeauna iarba e mai verde de partea cealalta.

Saptamana asta am dat o raita prin Paris si apoi prin Bruxel. Parisul e un oras uimitor, te indragostesti de el la fiecare vizita, respira romantism. Faimoasele bistrouri cu masute pe trotuar imi plac in special, desi nu prea inteleg rostul meselor in care masinile trec pe langa tine sau vecinii de la mesele alaturate sunt atat de aproape incat le poti manca din farfurie (mi-a trecut prin cap dar m-am abtinut). In general pare un cliseu cand povestesc ca m-am intragostit de prietenul meu in Paris, acum doi ani, dar ce sa-i fac, asa este.

De data asta eu si colegii am stat intr-un hotel in La Defense, cartier nou si modern al Parisului, care le pare parizienilor "une horreure" - groaznic. Asa ne-au spus toti taximetristii, iritati ca nu gaseau drumul corect in hatisul de tuneluri de sub cladirile moderne. E intr-adevar un labirint si arata absolut oribil, desi cladirile din sticla care se ridica la suprafata sunt interesante (fiecare alta inaltime, alta forma). Daca pe primul taximetrist care ne-a invartit o ora si ne-a lasat pana la urma in parcarea subterana lugubra a hotelului l-am bodoganit cu spor, pe ceilalti am ajuns in final sa-i intelegem, sa-i consolam si chiar sa le dam noi instructiuni pe unde sa mearga.

In Bruxel am stat trei zile, in care am constatat ca orasul, pe care il cunosc pentru ca am petrecut o vacanta acolo, este tot mai stresant, mai aglomerat si mai zgomotos. Iar multi din taximetristii de acolo sunt o specie aparte, care concureaza cot la cot la categoria badaranie cu unii din taximetristii bucuresteni. Spun "multi" pentru nu-i frumos si nici corect sa faci generalizari. De fapt, ca sa fiu mai exacta, unii mi s-au parut chiar dereglati - poate si din cauza stilului general agresiv de condus. Evident, nici ei nu stiau adresele si ne-au invartit cu spor pe oriunde am mers. Sa fi fost de vina franceza noastra aproximativa..

Tot in Bruxel am vazut cele doua semifinale ale campionatului european de fotbal. In baruri aglomerate, fara scaune si mese suficiente. La semifinala spaniola, n-am mai rezistat bucuriei zgomotoase care-mi masacra timpanele si m-am retras la hotel. Unde n-am reusit sa adorm prea devreme, pentru ca bucuria zgomotoasa se mutase pe strazi.

Ca sa fie clar, in finala de duminca eu tin cu Germania.

La volan

Sunt deja soferita cu oarece experienta, am condus vreo 2 saptamani, la inceput acompaniata si indrumata de prietenul meu, iar mai nou de una singura. Ca sa evit traficul intens, saptamana asta am plecat la birou foarte devreme, si am stat pana tarziu ca sa fie parcarea goala si sa-mi pot face in liniste manevrele haotice de iesire. Ca sa nu-i impresionez pe colegi cu excesul meu brusc de zel, le-am explicat treaba cu condusul in premiera si m-au inteles de ce vin devreme si plec tarziu. I-am povestit si sefului meu, care mai nou, ca sa se distreze pe seama mea, ma suna si zice ca-i de la politia rutiera sau de la comisia de supraveghere a traficului.

Constat ca parcatul nu e chiar asa simplu cum pare. Trebuie sa te incadrezi intr-un spatiu ingust, pe cat posibil sa nu lovesti stalpi, ziduri sau alte masini, si trebuie sa faci diverse manevre complexe stanga-dreapta, inainte-inapoi, carora eu nu le pricep inca logica.
Alta provocare e sa inteleg ce spune GPS-ul, si sa estimez distantele pe care mi le zice. Degeaba zice ea (vocea din GPS) sa fac dreapta peste 650 de metri, daca eu nu stiu exact cat inseamna asta ca si distanta.

Apropos de condus, in seara asta am descoperit un nou sport national la germani: Autoball. Pe un teren cu porti enorme, doi combatanti joaca fotbal conducant masina si urmarind o minge mare si elastica, intr-un meci care dureaza 5 minute. Evident ca masinile se faulteaza reciproc si isi pierd parte din caroserie in primele minute.
Ce sa ma mai mir, tot aici exista si Wok-WM, campionatul mondial de dat pe partie cu tigaia mare chinezeasca, numita wok. Combatantii sunt adulti care isi pun fundul in wok si se dau la vale pe pista cu zapada, fie cate unul, fie mai multi in lant. Am si eu un wok acasa, primit cadou. Nu l-am folosit niciodata la gatit, asa ca ma gandesc sa-l iau cu mine in urmatoarea vacanta de iarna.

Dar pana atunci, trebuie sa ma obisnuiesc in postura de soferita. Referitor la masina mea, un smart fortwo rosu, deja imi aud glumitze de genul “hai sa te vedem in ferarri-ul tau cel rosu”. De ce mi-am luat smart: e mica, automata, consuma putin si se parcheaza usor (bine, asta poate mai incolo). De ce rosu: pai, tipa de la showroom m-a intrebat ce masina vreau, iar eu m-am uitat in jur si mi-a sarit in ochi cea rosie si zambitoare.

Ca si stil de condus, trebuie sa recunosc ca Germania e un loc bun pentru soferi incepatori: regulile sunt respectate, marcajele benzilor sunt clare, gropile sunt rarisime si nu te claxoneaza nimeni - chiar daca nu esti cel mai priceput din trafic. Numai de viteza limita nu prea se sinchiseste majoritatea. Pe autostrada insa, vizibil tot mai multa lume conduce mai incet ca inainte, din cauza pretului saltaret la benzina.

Tren, tramvai, autobuz: cat costa

Am mai povestit de drumurile mele lungi si intortocheate, de acasa pana la birou si viceversa.
Pentru ca mi-a expirat abonamentul, ieri am cumparat bilete, ceea ce a fost destul de scump. De exemplu, un bilet dus pana la servici ma costa pe ruta obisnuita aproape 6 Euro. Tarifele sunt calculate dupa un sistem de impartire pe zone, cu cat traversezi mai multe zone cu atat este mai scump biletul.

Abonamentul lunar pe ruta mea, 120 de Euro, e si el o mica avere. La inceput de an, cand tarifele au crescut si mi-am luat primul abonament pe anul asta, domnul amabil de la ghiseu m-a avertizat ca abonamentul este foarte scump si ca ar fi mai convenabil sa-mi fac unul pe tot anul, ca sa economisesc cam 50% din cost. Amuzant mi s-a parut ca domnul mi-a repetat de mai multe ori, cat e de scump, uitandu-se la mine ca la o aiurita care arunca banii pe geam. Timp in care eu bravam, "kein Problem". In realitate mi se pare si mie scump, dar e o necesitate, asa ca prefer sa nu ma gandesc. Numai cand fac transferul mental in lei si compar cu abonamentul pe care-l plateam in Bucuresti, mi se zbarleste inevitabil podoaba capilara.

E adevarat ca Deutsche Bahn ofera si un soi de carduri de reducere, pe care platesti o suma fixa la inceput de an, apoi ai reducere de 25 sau 50 la suta la biletele cumparate. Se merita, daca esti un calator frecvent cu trenul.
Oricum, nu mi-am luat abonament pe un an pentru ca sper sa devin curand o soferita priceputa pe strazile si autostrazile Germaniei. E bine sa-ti propui scopuri inalte in viata.

Asadar, ieri am stat cu grija sa nu uit de bilete. Si m-au frapat din nou stickerele din autobuze, care anunta amenda in caz de calatorie "la negru". Sunt postate doua bancnote de 20 de Euro (amenda e 40), cu un mesaj care mi s-a parut foarte fin si care tradus ar suna cam asa:
"Draga calatorule, 40 de Euro sunt o gramada de bani. Conform legislatiei in vigoare, daca va depistam fara bilet, asta-i amenda care trebuie platita. Cumparati-va mai bine ceva frumos de banii astia. Va faceti Dvs. o placere, si ne scutiti si pe noi de o treaba neplacuta".

De Pasti, acasa

De Pasti, ca tot romanul, m-am grabit sa ajung acasa in Bucuresti, ba chiar si in Constanta pentru o zi, pentru ca o parte din rude ma asteptau cu drag si cu mancare vegetariana special pregatita pentru mine.

Am avut o surpriza placuta: am gasit Bucurestiul mai curat ca de obicei, in haine de primavara, cu flori peste tot si cu un trafic rezonabil. Desigur ca summit-ul abia trecut si alegerile locale care vor veni si-au spus cuvantul. In plus, saptamana de Pasti combinata cu 1 mai a trimis probabil multi bucuresteni in provincie sau in concedii pe afara. In orice caz, m-am putut misca liber dintr-un cartier intr-altul prin vizite la prieteni.

Totusi, din loc in loc am dat si de transee pe bulevarde sau prin pasaje, o aglomeratie de bucati de asfalt, nisip, sine de tramvai si masini utilitare. M-am frecat la ochi in pasajul de la Obor, unde am vazut pe pereti placi mari de gresie, proaspat montate. Foarte elegant si original, mi-am spus. N-am vazut inca borduri din marmura pe strazi, dar desigur pana la urmatoarea mea vizita lucrurile se pot schimba.

Vineri, traversand Herastraul cu o colega, in drum spre birou, am dat nas in nas cu o veverita care nu numai ca ne-a privit curioasa si deloc speriata, dar chiar s-a aventurat sa vina pana la picioarele noastre, de ne-am topit de mirare. Din pacate n-aveam in rucsac decat niste oua de ciocolata, care banuiesc ca ar fi lasat-o rece. De fapt ne-am gandit si la sanatatea veveritei, sa nu-i crestem brusc glicemia. Veverita asta m-a dat gata, cred ca daca aveam nuci sau alune la mine ne imprieteneam.

La Constanta am adus vreme proasta, a plouat cu galeata, dar asta nu m-a incurcat foarte tare, mi-am vazut de vizite si am reusit si o plimbare scurta prin Mamaia. Nepotul meu de sase ani a tinut sa doarma cu mine si a trebuit sa-i spun povestea cu cei trei purcelusi, pe care am inventat-o cu mare spor, incercand sa-i dau un accent cat mai actual. De exemplu, purcelusii si-au facut casa cu termopane si cu garaj pentru Dacia Logan, asta pana strang banii sa-si cumpere un Passat, iar lupul a fost in vacanta in Grecia si se da mare smecher la intoarcere. Nepotul meu a parut multumit de firul povestii.

M-am intors la Bucuresti in duminica de Pasti cu un autobuz, deoarece calea ferata e in revizii cam din secolul trecut, iar drumul cu trenul dureaza de doua ori mai mult ca inainte. Am venit incarcata de sarsanale cu bucate, inclusiv borcane cu ciorba, de la familie. Asa-i la noi de sarbatori: mananci pana cand iti crapa burta, iar daca ai noroc gazda se indupleca de nu-ti mai umple farfuria, desi te bombane ca n-ai mancat destul, si mai iei si la pachet. Pune-te si explica-i prietenului german, obisnuit cu mese absolut rezonabile de unul, maxim doua feluri, inclusiv de sarbatori, de ce noi romanii indesam cosul la supermarket de cateva ori la rand si apoi umplem masa si mancam trei zile si trei nopti, impreuna cu familia si musafirii.

Mi-a placut sa fac o plimbare prin ulita prafuita a Lipscaniului si sa vad ce cafenele si baruri noi au mai aparut. Lipscaniul mi se pare un colt boem de capitala, cu pavajul din secolul trecut, dar cu baruri si cafenele trendy si restaurante nu tocmai ieftine. Am descoperit pentru prima oara si Carul cu Bere, care mi-a placut tare mult si unde mi-am propus sa revin, la brat cu prietenul meu, cand vom veni impreuna prin tara.
Am visat cu ochii deschisi la clipa cand o sa ma plimb printr-un Lipscani complet modernizat, cu cladiri renovate in care locuiesc artisti sau studenti, cu terase si magazine de arta sau obiecte artizanale peste tot, intr-o invalmasala de turisti straini fericiti si incantati. Birouri turistice ar fi la tot pasul, cum vezi prin mai toate capitalele europene. Brosuri si ghizi explica istoria fascinanta a Bucurestiului vechi, micul Paris, si schimbarile din anii comunisti, iar turistii japonezi exclama incantati si fac fotografii atat cladirilor vechi, dar si faimoasei case a poporului. Blocurile din cartierele-dormitor sunt acum acoperite de panouri-mesa cu opere de arta sau colorate cu mozaicuri ale tinerilor artisti plastici. Bucurestiul ar deveni un oras-istorie, o galerie de arta veche si moderna in aer liber, un fenomen urbanistic studiat de cercetatori si admirat de turisti curiosi. Dupa cum ziceam, visez cu ochii deschisi.

Ma inchipui pentru o clipa primar, organizand proiecte, mobilizand reconstructia si verificand cu o mana forte, zi de zi, progresele. Ca doar nu degeaba am invatat project management. Si ma cert in gand cu cei care, avand painea si cutitul, nu sunt in stare de ani intregi sa gaseasca o modalitate de a pune lucrurile in practica. Nu sunt de acord cu cei care-i injura la gramada pe politicieni. Dar mi se pare ca lucrurile in politica si in administratie ar trebui sa fie cam asa de simple: te hotarasti ce vrei sa faci, apoi te apuci de treaba si te asiguri ca misti si pieterele de moara, daca e nevoie, pana se intampla lucrurile asa cum le-ai planificat.

Leapsa cu blogu´

Ii datorez lui Alex un raspuns la leapsa de pe blog-ul lui. Regulile jocului sunt cam asa:
1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Gaseste a 5-a propozitie/fraza.
4. Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

Pe Alex il ascult intotdeauna pentru ca stie sa comunice si-mi place blogul lui foarte mult. Asa ca m-am uitat panicata in jur, cartile sunt in birou, eu eram in camera de zi, inconjurata de caietele cu notitele de lucru (complet irelevante), revista "Lufthansa magazine" si alte chestii pe care le colectionez in ideea ca o sa le citesc candva. Totusi langa mine era si un teanc cu carticele - cea mai apropiata fiind "The Inner Game of Tennis", de W. Timothy Gallway, despre cum sa-ti exersezi gandirea pentru a deveni campion in tenis si nu numai. Iata paragraful de la pagina cu pricina:

"It is said that all great things are achieved by great effort. Although I believe that is true, it is not necessarily true that all great effort leads to greatness. A very wise person once told me, "When it comes to overcoming obstacles, there are three kinds of people. The first kind sees most obstacles as insurmountable and walks away."

Ce sa fac, nu pot sa ma opresc aici. Toata lumea o sa ma intrebe care-s ailalti doi.

"The second kind sees an obstacle and says, I can overcome it, and starts to dig under, climb over, or blast through it. The third type of person, before deciding to overcome the obstacle, tries to find a viewpoint where what is on the other side of the obstacle can be seen. Then, only if the reward is worth the effort, does he attempt to overcome the obstacle."

Pfui, am avut noroc. Ce ma faceam daca deasupra era cartea de bucate sau cea despre masaj?

Dau si eu mai departe catre La un ceai - e singurul blog prieten pe care-l am, alaturi de cel al lui Alex. Sper ca persoana visurilor mele o sa ma pupe totusi in urmatoarele 6 ore, chiar daca am rupt lantul si am trimis numai la unul mai departe..

In Atena

De Pastele catolic a nins cu fulgi mari si desi in Germania. A nins apoi timp de o saptamana, desi pomii sunt deja infloriti. Eu am avut in perioada asta de iarna tarzie un mic intermezzo, o calatorie de doua zile la Atena, unde erau aproape douazeci de grade.

Atena m-a incantat in drumul de la aeroport la hotel, mi-au placut cladirile nu prea inalte, dar toate cu balcoane deschise si insorite, palmierii, magazinele si restaurantele “bozoukia” care mi-au amintit de terasele de la Neptun, din verile copilariei mele. Vazute de aproape insa, multe cladiri sunt vechi si scorojite sau mazgalite de grafitti, iar aerul din oras este destul de imbacsit. Totusi, una peste alta Atena mi s-a parut un oras frumos, cu o atmosfera de vacanta. Poate mai ales din cauza palmierilor, care-mi plac la nebunie si ma fac sa ma simt in vacanta. In Atena sunt in plus multe pisici, in special in zonele istorice, unde se lafaie la soare pe pietrele vechi de mii de ani.

Cand am ajuns, seara am luat masa cu colegii in restaurantul hotelului, de unde am admirat Acropole, iar a doua zi dupa eveniment am vazut Acropolele la doi pasi, si la lumina zilei, si seara luminat feeric de zeci de reflectoare. M-am catarat pe stancile din jurul templului, imbracata clasic in rochia neagra si cu pantofii cu toc cu care fusesem la eveniment. Colegii mei m-au tratat ca pe un ou fragil, atenti sa nu raman prinsa cu tocurile printre stanci.
Seara ne-am plimbat pe stradutele din orasul vechi, pline de magazine cu suveniruri pentru turisti, apoi am mancat intr-o taverna foarte populara, cu mese inghesuite, acoperite cu fete de masa din plastic, si cu zeci de poze pe pereti, ale celebritatilor grecesti care au mancat acolo. Mancarea a fost delicioasa, cu feluri traditionale gen tzatziki, branza prajita sau salata greceasca cu feta si masline. In Grecia mi s-a parut din nou ca legumele chiar au gust, in plus sunt innebunita dupa masline si uleiul de masline. Din aeroport am cumparat doua sticle de ulei de masline grecesc, care din fericire au ajuns intregi la destinatie, ingramadite in rucsac printre laptop, caiete, portofel si mobile. Cum ar fi fost sa se sparga vre-o sticla de ulei.

Prin magazinasele cu suveniruri am vazut sute de siraguri de margele mari, ca un fel de matanii, care mi-au spus colegele ca se cheama koboloi si pe care unii greci le fataie permanent printre degete – ca pe o minge anti-stress. M-am amuzat, pentru ca la eveniment in spatele meu un mosulet enervant s-a jucat cu bilutele alea din sticla tot timpul iar eu ma intrebam, ce naiba tot face. Cum evenimentul era al firmei pentru care lucrez, m-am abtinut sa-i arunc vreo privire veninoasa, putea sa fie un important client grec. Asa ca am suportat cu stoicism margelele. Tot pe stradutele cu magazine am observat un mare numar de tineri de culoare, probabil africani, care vindeau tot soiul de cd-uri. Fiecare tara pare sa aiba micii ei comercianti de cd-uri falsificate. Mi-a placut atmosfera din Atena, mai ales ca seara pe la ora noua orasul pare ca abia se trezeste, cu sute de tineri care ies pe strada si umplu tavernele, buzukiile si terasele.

In drum spre aeroport, taximetristul mi s-a plans de traficul infernal din Atena (“crazy Athens, crazy!”). I-am spus ca eu vin din Bucuresti, unde traficul e de doua ori mai palpitant si unde se claxoneaza mult mai abitir. Stradutele Atenei, majoritatea in panta si garnisite cu masini parcate oriunde, mi-au dat mari emotii pentru ca nu vedeai ce alte masini din ce directii vin. In plus, sute de motociclisti se strecoara printre masini si pornesc nebuneste din intersectii cand se face verde. Colegii din Atena mi-au spus ca ei insisi prefera sa mearga la intalnirile de afaceri cu motocicleta, pentru ca numai asa pot sa stie cat fac pana la destinatie, si pot salva cateva ore bune in trafic.

Eu insami am reinceput orele de sofat, de data asta cu un instructor blajin si cu mult umor, pe care l-am prevenit din start ca sunt o catastrofa naturala, habar n-am de reguli, nu ma uit in oglinda si nu stiu sa schimb vitezele. Dupa prima ora, a zis ca n-a fost chiar asa de rau, deci exista speranta chiar si pentru mine.

Trei zile in Singapore

Vegetatie luxurianta, zgarie-nori si blocuri moderne, cladiri coloniale, shopping mall-uri uriase, temperaturi de peste treizeci de grade tot anul si un amestec interesant de populatie asiatica si occidentala: timp de trei zile, am facut ochii mari si am admirat Singapore din toata inima. Un oras absolut uimitor, din care m-am intors de doua zile si la care inca mai visez cu ochii deschisi.

Singapore este o insula si un oras-stat, una din cele mai mici tari din lume, in care se vorbesc oficial patru limbi iar limba engleza este una dintre ele, universal cunoscuta si vorbita. Bineinteles, uneori cu un simpatic accent chinezesc sau mai stiu eu de ce fel, la care trebuie sa ciulesti bine urechile ca sa intelegi ce ti se spune.



Totusi, faptul ca peste tot se vorbeste engleza mi-a usurat considerabil periplul prin oras.


Am ajuns in Singapore duminca seara, dupa un zbor de doisprezece ore si cu o diferenta de fus orar de sapte ore, fata de Germania. Suficient sa nu mai stiu ce zi e si cum ma cheama. Din fericire duminica am fost de capul meu, am admirat orasul de la etajul 59 unde se afla camera mea de hotel si am hoinarit prin cele 3-4 mall-uri uriase dintre hotel si centrul de conferinte unde trebuia sa ajung a doua zi. Scopul calatoriei: o conferinta a firmei la care lucrez, special pentru zona Asia-Pacific, la care m-am dus sa cunosc o parte din colegii din zona. Am plecat cu inima stransa, pentru ca inafara de cunostintele generale despre tarile asiatice - de genul, in China se vorbeste limba chineza si in Japonia, limba japoneza - nu prea stiam mai nimic despre regiune. Ma gandeam cu groaza, daca o sa nimeresc intr-un cerc in care se discuta despre evolutia socialo-politico-filozofico-istorica a Japoniei de sud si legaturile economice cu Australia de nord. Iar eu o sa casc gura ca un peste si n-o sa fiu in stare sa leg nici o opinie concludenta. Din fericire, n-a fost cazul.


Revenind la lucrurile la care ma pricep: mall-urile m-au fascinat complet, nu numai datorita magazinelor diverse, a hainelor frumoase si ieftine si cu un stil complet aparte fata de cele europene, dar mai ales datorita valurilor de tineri care se plimbau sau misunau prin magazine. Acelasi amestec fascinant de care vorbeam mai sus: chinezi, japonezi, indieni, thailandezi si occidentali, modern imbracati si pusi pe shopping. Fetele asiatice sunt majoritatea micute, exotice si par sa aiba in medie 40 de kilograme, ceea ce explica de ce mi-a fost teribil de greu sa gasesc o rochie, fie si masura XL, in care sa pot intra. Cam asa m-am simtit: ca un elefant intr-o colonie de fluturi.

Am nimerit inainte de Anul Nou chinezesc, asa ca mall-urile erau frumos decorate cu globuri mari, rosii, iar peste tot am vazut arbusti plini de portocale mici - probabil echivalentul brazilor de Craciun.

Dupa doua zile de prezentari si intalniri a urmat o petrecere pe plaja, pe o insula artificiala de langa Singapore. Colegii din toate tarile si-au lasat costumele de business acasa si au venit in slapi si pantaloni scurti sa danseze pe plaja. A fost dragut, dar m-am retras strategic inainte de miezul noptii, ca sa pot sa vizitez pe indelete orasul a doua zi inainte sa plec.

Miercuri, dupa ce mi-am lasat bagajele la receptia hotelului, mi-am luat pantofii de drum lung si am luat-o alandala prin oras. Mare greseala, cu pantofii adica. Dupa cateva minute mi se topeau picioarele cu pantofi cu tot, asa ca am intrat intr-un mall racoros si mi-am cumparat o pereche de papuci. Mall-urile au fost de fapt oaza mea in ziua aceea, si nu stiu cum se face ca pe oriunde o luam, nimeream tot pe strada principala de cumparaturi, Orchard Road. De fapt, Singapore mi s-a parut un mare shopping-mall.

La pranz am nimerit tot intr-un mall, unde erau siruri intregi de chioscuri cu fast-food chinezesc, thailandez, japonez, australian.. de toate felurile. Am ocolit sistematic tonetele coreene, unde totusi n-am vazut dog sau cat pe menu-ul afisat. M-am oprit la o toneta cu mancare vegetariana si am mancat o farfurie de orez si tot soiul de legume necunoscute cu sos, care m-a costat impresionanta suma de trei dolari singaporezi, adica un euro si jumatate. Vanzatoarea amabila mi-a oferit si un castron cu o supa transparenta, alba: "try it!". Am incercat-o, gustul era indefinibil si nu tocmai pe placul meu, asa ca am lasat supa in castron si am sters-o englezeste inainte sa ma intrebe daca mi-a placut.

Mi-au placut in schimb fructele, in special pepenii galbeni si rosii, care aveau savoarea pepenilor din copilaria mea, de la tara, care nici nu se compara cu pepenii de supermarket.

Am incheiat ziua cu un tur prin insula, cu un autobuz double-decker, de unde am facut o gramada de poze.

M-au impresionat mult cladirile, combinatia de arhitectura moderna, variata, fiecare cladire sau bloc cu stilul sau unic, si arhitectura coloniala, a cladirilor albe cu 1-2 etaje inconjurate de palmieri. Am fotografiat o gramada de blocuri, cu revelatia ca iata, pot fi si frumoase. De fapt, totul este nou si curat, cu parcuri si plante luxuriante peste tot, traficul nu este suparator (am inteles ca masinile sunt extraordinar de scumpe pe insula) iar orasul are in general, in ciuda cladirilor inalte, un stil armonios si relaxat.

Singapore este centrul regional asiatic al multor firme multinationale, prin urmare multi occidentali lucreaza acolo. Am intalnit si o colega din Romania, pe care mi-a prezentat-o un coleg australian cu care am intrat in vorba in lift, la conferinta. Mi se par norocosi cei care traiesc si muncesc in Singapore: este un oras atat de frumos, modern, curat si cu temperaturi paradisiace tot anul. Am plecat hotarata sa revin pentru o vacanta mai lunga in care sa merg la plaja si la gradina zoologica, inclusiv la singurul safari de noapte din lume, si bineinteles sa repet experienta de cumparaturi.

Despre filme si umorul german

Ma simt datoare sa iau partea natiunii germane in ceea ce priveste capitolul umor. In primele mele calatorii in Germania, la traininguri sau intalniri de afaceri, intram deseori in vorba cu colegi germani, care se aratau simpatici, prietenosi si cu extrem de mult umor. Si ma miram cu voce tare ce amuzanti sunt si ca parca n-ar fi germani. Colegii zambeau politicosi si nu se mirau daca le spuneam ca in Romania avem aeroporturi si alte lucruri care neaga imaginea generala ca suntem o tara din lumea a treia. Deci, o bila alba pentru ei, pentru finetea de a nu considera ca ce se spune in presa sau ce se crede in general despre locuitorii unei tari este neaparat adevarat.

Alte idei preconcepute despre germani ar fi ca sunt prea seriosi, foarte reci si ca nu-si viziteaza rudele. Sau ca toti castiga o caruta de bani, au casa mare cu gradina si conduc Mercedesuri.

Revenind la simtul umorului, este adevarat ca ma simt grozav cu noii mei prieteni romani, cu care glumesc si rad despre lucruri pe care le stim si le intelegem ca intre romani. Dar rad si cu prietenii sau colegii germani, care mi se par destul de vorbareti in general, poate din cauza ca ai mei lucreaza totusi in marketing. Citesc carti cu mult umor, ma uit la emisiuni de televiziune amuzante si in general gasesc motive bune si dese sa ma amuz.

Uite, de exemplu aseara am vazut un film german, la care am ras cu lacrimi. Si nu este prima oara cand rad asa la un film nemtesc, desi inca nu pricep eu suta la suta dialogurile. Filmul, o comedie romantica, se cheama "Kein Ohr Hasen" (sorry, site numai in germana), adica "iepurele fara ureche", un titlu complex din care eu am inteles initial ceva de genul "iepurele fara nas". Il recomand cu caldura cui vrea sa se distreze pe cinste o ora si jumatate. Dar mai intai sper ca in multiplexurile romanesti sa mai fie loc, printre filmele hollywoodiene artistice cu alieni si predatori, si de o productie buna nemteasca.

Poanta finala, dupa care am ras tot drumul spre casa, a fost cam asa:

Cuplul din film vrea sa ia un taxi si remarca in sirul de taxiuri parcate, spre coada, un taximetrist care se purtase foarte urat cu ei in alta ocazie. Genul de taximetrist bucurestean care-ti ia de cinci ori mai mult pe o cursa si mai e si mitocan. Actiunea se petrece in Berlin, deci uite ca se poate si la altii.

Tipul, dornic de razbunare, merge la primul taximetrist din sir si-i ofera dublu pe cursa, daca-i de acord sa-i presteze (lui) anumite favoruri sexuale pe care din decenta nu le pot numi pe blog. Taximetristul il refuza, scandalizat. Tipul trece la urmatorul taximetrist si repeta oferta, este refuzat si tot asa pana ajunge la soferul necivilizat. Astuia, care nu vazuse decat ca toti ceilalti soferi au refuzat cursa, ii ofera sa-i plateasca dublu - desi individul ceruse din start dublu fata de ceilalti - cu conditia sa conduca foarte incet la plecare si sa le faca celorlalti taximetristi cu mana, zambind. Ceea ce taximetristul si executa, spre socul si amuzamentul colegilor care isi inchipuie ce oferta a primit si-l vad ca e si incantat de asta.

Craciun si o alunecare placuta in noul an

Craciunul german are, ca peste tot, specificul sau. Aici, cel mai frumos lucru care se intampla de Craciun sunt dupa parerea mea Weihnachtsmarkt sau pietele de Craciun. O adunatura simpatica de casute de lemn, feeric impodobite si luminate, unde se vand diverse cadouri - de la bijuterii pana la caciuli sau arta africana - dar si vin fiert, migdale prajite, castane calde, turta dulce si alte specialitati delicioase. Weihnachtsmarkt se gasesc in mai toate orasele si sunt locuri de cumparaturi dar mai ales de intalnire. Eu insami am hoinarit prin Weihnachtsmarkt in Heidelberg, singura sau cu prietenii la un vin fiert. La o cana prea mare de vin fiert, dupa care a trebuit sa ma agat zdravan de bratul prietenului meu deoarece casutele de lemn incepusera subit sa danseze. Nu intru in detalii, am mai povestit despre abilitatile mele de a vedea lumea cu alti ochi dupa ce ingerez o cantitate cat de mica de alcool.

Tot in piata de Craciun am cumparat cadouri si m-am ales si eu cu o caciula violet cu urechi si ciucuri, care am aflat ulterior, cand prietenul meu s-a potolit din ras, ca este specifica pentru tarancile olandeze care vand branza si care se numesc Frau Antja. Asta e, am dat douaspatru de euro pe ea, o port, ca-i calduroasa.

De Craciun, pe aici se mananca peste, gasca sau raclette, o chestie tare interesanta: un gril care se pune in mijlocul mesei, in care mesenii isi prepara singuri, fiecare in tavita sa, o combinatie de legume, salamuri, branza care se coc si se mananca pe loc. Masa principala de Craciun are loc si cadourile se impart pe 24, in Ajun. Ce mi s-a mai parut dragut: calendarul de Advent, o cutie cu 24 de ciocolatele, fiecare cu usita ei, din care copii mananca in fiecare zi de pe 1 Decembrie pana in Ajun cate o ciocolata. Sau Adventkranz - o ghirlanda din crengi de brad, impodobita cu 4 lumanari care trebuie aprinse pe rand in fiecare duminica inainte de Craciun.

Pentru mine, Revelionul a fost petrecut in stil aventuros, intre patru pereti casnici cu prietenul, mama si pisica si multa mancare buna. La ora zero am iesit bineinteles pe terasa care da spre strada si ne-am delectat cu artificiile, pocnitorile si rachetele lansate de consateni.
Cum s-au distrat altii? Doua din prietenele mele au serbat la Bruxelles, la o petrecere in stilul anilor 20. Alti prieteni de acasa au fost la o cabana in Austria. Dragii mei colegi romani au dat mai toti fuga acasa, in sanul familiilor. O colega australianca si-a luat prietenul german si a plecat pentru o luna acasa, unde au petrecut cu siguranta un Craciun la 30 de grade, pe plaja. Ea mi-a povestit ca anul trecut a petrecut primul si cel mai friguros Craciun in Germania si ca a vazut prima oara zapada, care i s-a parut uda si rece - la televizor parea ceva alb, pufos si foarte placut la atingere. Mi-a mai spus ca i se pare complet ridicol ca Mos Craciun are in Europa o sanie trasa de reni. In Australia sunt, bineinteles, canguri la sania Mosului.

Ziarul

Se pare ca exista o legatura intre tramvaiul 5 din Heidelberg, cu care merg aproape zilnic, si vorbitorii de limba romana. Si nu ma refer numai la mine.
Iata spre exemplu: aseara m-am suit in tramvai, deja destul de aglomerat, m-am asezat pe unul din putinele locuri libere si mi-am aruncat intamplator privirea pe locul de langa mine, si el liber. De fapt, ocupat de un ziar. Ca orice calator cu transportul public care vede o pagina de ziar in bratele altui calator sau si mai bine uitat pe scaun, am inceput sa citesc ceea ce parea un titlu in limba romana. Mai sa fie, imi zic. Intorc ziarul spre mine si bag seama ca era chiar un ziar in limba romana. In tramvai, in centrul Heidelbergului. Titlul ziarului era ceva de genul "Mesagerul Romanesc", cu articole diverse, de la sfaturi juridice pentru romanii pribegi prin Europa care au probleme cu actele de identitate, pana la articole despre politicienii si potentatii zilei (din Romania adica) sau sfaturi despre cum sa-ti pastrezi frumusetea pana la adanci batraneti.

Dupa ce l-am rasfoit pe indelete, am lasat ziarul acolo, ca poate-l mai citesc si altii. Doamna din fata mea parea vag amuzata ca citesc ziare uitate pe scaun, care mai sunt si scrise in limbi ciudate.

In episodul urmator o sa povestesc despre pregatirile de Craciun pe aici si Weihnachtsmarkt (Piata de Craciun).