In Germania

Atentie, poza din pasaport mushca

2010-10-29T12:28:00.007+01:00

Dupa cateva luni de la casatorie m-am hotarat sa-mi schimb pasaportul pe noul nume. Cum n-aveam neaparat drum in tara, m-am orientat spre consulatul romanesc de la Bonn si asa a inceput mica sarabanda birocratica despre care vreau sa povestesc.

Mai intai am citit cu atentie instructiunile de pe website-ul consulatului. Cu cat citeam mai mult, cu atat ma adanceam mai mult in confuzie - sunt atatea cazuri in care omul isi poate schimba documentele de identitate, iar eu incercam sa construiesc din bucati si paragrafe cazul meu. Un lucru am priceput insa clar: trebuia programare telefonica pentru a duce documentele la consulat.

Mama m-a asistat cu datul telefonului pentru ca era greu de prins o linie libera. A vorbit cu o doamna foarte draguta, care m-a programat in prima zi unde era liber... adica peste 4 luni, undeva in iulie. Aveam sentimentul cald ca, odata programarea fixata, voi fi asteptata la consulat cu usa deschisa si ceai pe masa si voi rezolva problema repede, eficient si placut. Da, sunt unul din oamenii care cred in continuare si ca Mos Craciun exista.

In ziua programarii am pornit cu masina si sotul spre Bonn, unde am ajuns cam in doua ore. Portarelul de la intrarea in consulat, un domn grizonat, ne-a intampinat dupa o fereastra inalta cu grilaj si ne-a invitat sa mergem la ghiseul 3. Odata intrati m-a lovit o atmosfera familiara - o salita de asteptare cu trei ghiseuri cu geam, in care se intindeau cateva cozi relativ rezonabile. Parfum de institutie publica romaneasca, comunista sau post-revolutionara. Sa ne intelegem: in Germania pentru orice documentel esti invitat in biroul functionarului, sezi frumos pe scaun in timp ce esti ajutat sa rezolvi problema, iar daca ai de asteptat, nu prea se intampla sa astepti mai mult de cateva minute si in nici un caz la un ghiseu cu fereastra inchisa.

Pentru ca mai aveam o ora pana la programare ne-am asezat constiinciosi la coada de la ghiseul 3 si am inceput sa urmarim cum functionarii consulatului vin cam o data pe ora, discuta scurt cu cetateanul din fata cozii, iau documente, aduc formulare de completat sau ii trimit inapoi pe amaratii care nu pricep ce li se cere. Toate astea se petreceau incet, atat de incet, cu functionarii disparand de la ghiseu si reaparand dupa intervale de timp care mi se pareau lungi, tare lungi. Ora programarii mele a trecut fara nici un semn, fara ca cineva sa arate ca sunt asteptata si fara ca eu sa pricep unde sa spun, la ce usa sa bat - nu era nici o usa, aproape ca-mi venea sa bat in peretii cu lambriuri dar nu voiam sa creada concetatenii de la cozi ca am innebunit.

Frustrata, m-am dus la portarel si l-am intrebat care-i treaba cu programarea mea.
Ei si asa m-am prins ca portarelul era cel responsabil cu satisfactia clientului: din doi pasi a iesit din ghereta lui baricadata, s-a apropiat conspirativ de mine si mi-a explicat ca programarile sunt facute asa, ca sa nu vina toata lumea deodata, si sa stau cuminte sa astept ca toata lumea. Apoi m-a intrebat mustrator si in acelasi timp blajin: "Te superi, o sa faci probleme?". Nu ma supar, ma duc din nou la coada, unde sotul meu german obisnuit cu modul de lucru din oficiile publice germane fierbea ca un leu in cusca si ma intreba din cand in cand daca nu as vrea sa plecam si sa aplic pentru cetatenia germana, cand o fi timpul.

Intre timp portarelui calma si alte persoane cu tensiunea mai ridicata decat a mea. L-am surprins in timp ce-i spunea calduros unei doamne tare nervoase: "du-te si mata undeva pe afara, bea o cafea, fumeaza o tigara si intoarce-te ca poate se rezolva atunci". Nu poti fi suparat cand cineva iti da sfaturi asa de binevoitoare.

Intr-un sfarsit am ajuns in fata la ghiseul trei. O doamna amabila mi-a luat documentele, m-a certat blajin ca n-am zis ca am programare (cui sa zic??) si m-a trimis compatimitor ... la ghiseul unu, unde trebuia mai intai sa inscriu casatoria. Deja fierbeam, programul cu publicul era aproape de sfarsit, la ghiseul unu mai erau oameni in fata mea.. totusi m-am pus din nou la coada. Eram suparata si pe portarelul care m-a pus sa stau la ghiseul nepotrivit, dar cum paruse putin ingrijorat ca o sa fac probleme, nu i-am mai reprosat nimic.
Ca sa ma calmez am inceput sa rumeg planuri de eficientizare a activitatii consulatului si de imbunatatire a serviciilor catre cetateni. Planuri pe care le-am turnat, impreuna cu plangerile pentru haosul birocratic, doamnei de la pasapoarte, cand intr-un sfarsit m-a poftit in biroul unde se fac poze si se iau amprente. Intre timp a venit si unul dintre consuli care servise mai inainte la ghiseu si a inceput sa-mi contracareze toate ideile si sugestiile - de exemplu, sa aduca un practicant care sa dea informatii si formulare si sa ajute oamenii sa stea la coada care trebuie. Consulul mi-a explicat ca nu functioneaza idei din-astea la noi, ca tocmai li s-au taiat salariile, si ca in fond la ce ma astept - ca doar nu suntem in Germania, ci in Romania. Si ca e bine sa-mi aduc aminte cum e acasa, pentru ca lucrurile n-or sa se schimbe niciodata. Am argumentat eu un pic, dar omul s-a plans atat de mult de stresul pe care-l au, de programul incarcat, de cetatenii care nu citesc sau nu pricep ce-i explicat pe website (aici m-am simtit si eu cu musca pe caciula). Pana la urma am iesit de acolo compatimindu-i eu pe ei. Si hotarata sa aplic pentru cetatenia germana si sa nu ma mai intorc niciodata la consulatul de la Bonn..

In final toata distractia m-a costat cam 400 de euro, dar macar certificatul de casatorie a fost gata pe loc iar pasaportul mi-a fost trimis acasa in cateva saptamani. Cand am deschis pasaportul, poza proprie mai ca nu maraia la mine. Desi doamna de la pasapoarte s-a straduit sa ma inveseleasca si mi-a facut complimente, in poza arat serioasa si fioroasa ca unul din membrii familiei Adams.

Nunta - Partea III: Dansul gainii n-a fost sa fie

2010-08-25T15:10:00.000+01:00

Cred ca orice nunta "internationala" are partile ei unice sau amuzante, in cazul nostru din incercarea de a impaca traditiile romanesti - unele chiar extrem de ingenioase - cu cele nemtesti.

M-am bucurat de foarte multe nunti in Romania, iar la cele din ultimele ani eram desemnata din start domnisoara de onoare, avand in vedere ca petitorii mei nu facusera coada inca la propria usa.

Nuntile romanesti se pot defini prin traditii, mult dans, foarte multa mancare si incercarea de a o tine tot asa toata noaptea, indiferent la ce ora incepe nunta.

Din traditii o sa mentionez cateva, fara ambitia de a le descrie pe toate. Uite de exemplu plecarea miresei de acasa, cu sau fara hora in fata casei sau a blocului. Horele din fata blocului, cu lautar, din Bucuresti mi se par interesante, avand in vedere ca toata strada poate participa macar de la fereastra la eveniment. Pisica mea Ciquita Bonita era mare fan nunti, se catara mereu pe balcon cand era vreo hora in fata blocului si se zgaia si ea ca mai toate vecinele curioase.

In Germania n-am vazut deocamdata nici o hora cu oameni imbracati de gala si cu mireasa pe strada, deci pot presupune ca nu exista aceasta traditie. Mi-ar fi placut sa vad figurile vecinilor daca plecam cu alai si dans si cantec din fata casei unde stam. Probabil ca cineva ar fi chemat politia.

Si mirele roman are parte de o plecare rituala de acasa, inainte de care este barbierit de catre nas, indiferent daca are sau nu barba. Cand i-am mentionat traditia asta mirelui meu, mi-a explicat, foarte intrigat, ca el nu lasa pe nimeni sa-l barbiereasca, mai ales ca-si inchipuia barbieritul respectiv ca pe un act riscant executat cu un briceag arhaic.

Furatul miresei: este obligatoriu la nuntile romanesti. Am cunoscut cateva mirese care nu se lasa usor furate, dar de obicei undeva la miezul noptii dispare mireasa, ceea ce nu mai este o surpriza pentru nimeni. Cine a furat mireasa, de obicei o trupa galagioasa, o duce la o discoteca sa danseze, apoi un reprezentant al hotilor cu un pantof al miresei in mana se intoarce la nunta si cere o recompensa, fie simbolica, fie amuzanta, de la mire sau de la nas (depinde la ce ora s-a furat mireasa). Printre recompense se numara sticle cu bautura sau obligatia mirelui de a canta sau a recita ceva romantic miresei readuse in stare buna de catre rapitori.

Ei bine, furatul miresei n-a fost sa fie la nunta noastra, mirele nefiind de acord, cu motivul ca ceilalti invitati se vor plictisi in acest timp, iar programul bine pus la punct cu surprize din partea familiei va fi dat peste cap. Asa ca mi-am anuntat din timp invitatii romani ca in Germania furatul miresei este interzis prin lege.

O traditie romaneasca de nunta, care ma intriga in continuare, este dansul gainii. Il stiu din copilarie, desi la nuntile mai selecte din ultimii ani e drept ca nu l-am mai vazut. Daca tin bine minte nasul danseaza printre mese cu o gaina - de regula trecuta in lumea celor drepti - frumos impopotonata, si colecteaza bani de la invitati. Daca nasul este usor alcoolizat si cu talent la dans, este un moment vesel pe care-l gusta toata lumea in timpul sarmalelor.

Nici n-am indraznit sa propun un dans al gainii la nunta noastra din Germania, avand in vedere ca nu am reusit inca sa inteleg sensurile adanci ale obiceiului si nici nu le-as putea explica mai departe familiei din Germania.

De la un anumit moment, in timpul nuntii, mireasa este redecorata prin eliminarea voalului si aplicarea unei basmalute gospodaresti pe cap - un semn ca acum a devenit femeie la casa ei. Voalul miresei se aplica unei tinere, de regula domnisoara de onoare, care va trebui apoi sa se marite (candva) si ea. Deci da, am avut si eu parte de aplicarea voalului la una din nuntile din Romania. Singura chestie de care m-am ferit consecvent a fost prinderea buchetului miresei, ca sa nu-mi aud iar traditionalul "cand te mariti".

Cateva traditii romanesti s-au infiltrat insa si la nunta noastra, ca de exemplu horele romanesti de cate jumatate de ora. La primele hore invitatii ne-romani au privit doar, circumspecti sau amuzati si bucurosi ca nu trebuie sa treaca prin asa ceva. N-au scapat insa de prietena mea Erika si au fost saltati cu mic si mare si introdusi intr-o hora pe care au executat-o admirabil. La urmatoarea tentativa insa disparusera majoritatea, asa ca n-am reusit sa mai prindem decat putini in hora, care de fapt venisera de buna voie pe ring.

Din traditiile nemtesti de nunta am avut parte de surprize placute din partea familiei si a prietenelor. Am avut prezentari pe ecran cu poze din copilaria mirilor, un soi de poveste gen 1001 nopti. O harta a Europei unde musafirii au pus stegulete in locul de unde au venit. Poze polaroid intr-un album de nunta incropit pe loc. Si joculete in care mirii a trebuit sa raspunda simultan la intrebari delicate, sau mireasa a trebuit sa pipaie ceva gambe de invitati-barbati si sa descopere gamba mirelui printre ele. Pe la ora doua cand musafirii au inceput sa plece, aveam impresia ca nunta abia ar fi trebuit sa inceapa, desi durerile de picioare erau multumitoare. Cam asa evaluam eu in general daca am dansat suficient la o nunta: daca ajunsesem acasa cu pantofii in mana si cat de tare ma dureau talpile a doua zi.

Nunta - Partea II - Pregatirile si amenintarea botezului

2010-08-10T14:37:00.019+01:00

M-am intrebat mereu, ce poate fi asa de greu si de indelungat in a organiza o nunta. Este doar o petrecere un pic mai mare. Si totusi am intrat si noi mirii in cercul vicios restaurant – rochie / costum – invitatii – aranjamente florale – program si alte tipicuri de nunta. Si asta chiar cu aproape un an inainte, asa cum bine sfatuiesc revistele de mirese (ce chestie ca nu exista si reviste pentru miri).

Ne-am propus sa nu intram insa si in capcana de a consuma mai multe lucruri decat e nevoie, si de a face multe lucruri singuri, fara wedding planner ca in filmele americane. Ne-am suflecat manecile si la treaba.

De restaurantul din Schwarzwald ne-am indragostit la prima vedere, si de numele romantic de Zuckerbergschloss (in traducere libera, castelul de pe muntele de zahar).

Cu rochia de mireasa a fost o experienta interesanta, pentru ca nu voiam sa arat ca o printesa infoiata, in ciuda sfaturilor din reviste - daca in ziua asta nu arati ca o printesa cu trena, voal, coronita, atunci cand?

Asa ca am luat cateva magazine la pas si am suportat cu stoicism privirile mirate ale vanzatoarelor cand mi-am exprimat preferintele pentru o rochita simpla si bugetul, daca se poate va rog sub 500 de Euro. Prima vanzatoare turcoaica din magazinul din Mannheim a scotocit fara prea mare chef dupa vreo 3 rochite, frumoase de altfel, iar in timp ce le probam mi-a trantit pe un ton sec sa si cumpar repejor, ca nu mai gasesc eu asa pomana de rochii ieftine. Am fost putin nerecunoscatoare si cu riscul de a o supara am mai cautat si prin alte magazine. In final m-a cucerit un alt magazin, in care vanzatoarele simpatice m-au imbracat intr-o rochita pe gustul meu si mi-au declarat ca arat ca o „zeita greceasca”. Gata, o iau, am zis, chiar daca bugetul meu era usor depasit, cine nu-si doreste sa arate ca o zeita.

Planificarea nuntii propriu-zise a fost o interesanta experienta interculturala – in special datorita discutiilor despre a avea o ceremonie religioasa sau nu. Eu sunt botezata ortodox, in timp ce alesul meu era nebotezat si oarecum circumspect cand vine vorba de biserici, popi si ceremonii religioase. In cercurile de interese romanesti treaba era clara: il botezam pe el ortodox si facem o nunta bisericeasca in frumoasa traditie ortodoxa. Toate bune si frumoase pana cand i-am povestit si lui care-i planul, iar ca sa-l pun mai bine in tema i-am si descris cum se petrec nuntile ortodoxe la biserica, inclusiv cu dansul „lui Isaiia” in jurul mesei cu nasii si parintele. Iata, alta treaba pe care n-am inteles-o eu inca, de ce dantuieste Isaiia? Poate ar fi trebuit sa ascult mai atenta la slujba.

In final, pentru mirele meu totul mergea in directia unor ritualuri religioase obscure si ciudate, care l-ar fi facut sa se simta nelalocul lui, asa cum mi-as inchipui eu acum o ceremonie straveche cu sacrificii rituale. Mai ales cand i-am povestit, mai in gluma mai in serios, ca botezul se petrece cu scufundarea tanarului botezat, dezbracat, in cazanul cu apa sfintita de catre popa in timp ce nasii si invitatii asista emotionati si fericiti. Iar el a luat-o de buna. In final am renuntat la idee, eu insami nefiind un mare fan al ceremoniilor bisericesti ortodoxe.

Alternativa a fost Marry Man – un tanar si simpatic maestru de ceremonii, care ne-a intervievat plin de entuziasm ca sa afle cum ne-am cunoscut si cum ne desfasuram viata in doi si care a parut sincer incantat de povestea noastra, desi cred ca aude sute de povesti similare in fiecare an. Marry Man a pus in scena o mica ceremonie in care a povestit simplu si amuzant cum ne-am cunoscut, apoi am facut schimb de inele si am ascultat muzica live in pavilionul restaurantului – romantic si necomplicat.

Lista de invitati a fost o alta mica provocare. De la nuntile din Romania, unde invitata este toata lumea pe care o cunosti si pana la nunta mica, intima pe care ne-o doream noi, compromisul a fost o lista rezonabil de mare dupa parerea mea. Interesant este ca, desi nunta a fost in Germania, majoritatea petrecaretilor a fost tot din Romania. Pentru mine, lista crestea ca Fat Frumos pe zi ce trece, in timp ce figura viitorului sot cand eu mai puneam brusc noi si noi nume pe lista facea toti banii.

Specific pentru asa o nunta mixta, cu invitati de peste hotare, sunt evident si aranjamentele de cazare si planurile turistice de care tot mirele s-a ocupat, fiind in final rasplatit la nunta cu cateva hore romanesti zdravene pe care le-a dansat vrand-nevrand.

- va continua -

Nunta - Partea I: Tu cand te mariti?

2010-08-08T14:53:00.008+01:00

Viata unei fete singure in Romania, inclusiv in zonele urbane, poate fi destul de complicata, cand fata se apropie vertiginos de 25 – 30 de ani. Nu mai spun atunci cand depaseste varsta de 30 de ani. Complicata in principal din cauza intrebarii „Da tu cand te mariti?”. Ce ar trebui sa raspunda tanara domnisoara, in cazul des intalnit in care nu dispune de clarviziuni a la mama Omida, iar printul n-a aparut inca sau daca a aparut, n-a pus inca inelul pe degetul printesei si nici degetul pe calendar sa fixeze data?

Privind retrospectiv, si eu am auzit cam des intrebarea cu pricina, pusa pe diverse tonuri, de la curiozitate pana la compatimire sau chiar reprosuri – de genul, daca te preocupa prea mult cariera si stai si astepti prea mult, cine te mai ia?

De fapt, tema maritisului era o intrebare recurenta la fel ca si „ de ce nu-ti cumperi masina / teren de casa / apartament” si „de ce nu mananci carne”. Ajunsesem la concluzia ca inafara acestor metehne trebuie ca sunt o persoana absolut admirabila, daca nu perfecta. Numai cateva mici lucruri mai trebuiau fixate pentru a intra in randul lumii.

Cand in sfarsit a aparut printul german cu ochi albastri, care mi-a furat inima in timpul unui eveniment de afaceri de la Paris, spiritele s-au mai linistit si a inceput varianta 2.0 a intrebarii „Da tu cand te mariti cu EL?”.

Iar cand tinerii indragostiti au luat decizia de a se muta impreuna, inainte de a „pune pirostriile”, banuiesc ca au fost si ceva opinii traditionaliste usor scandalizate. Spiritele s-au linistit iarasi cand la un interval rezonabil de timp mana subsemnatei a fost ceruta, intr-un cadru romantic la lacurile Plitvice in Croatia.
Inainte de asta eram atat de circumspecta la discutii pe marginea casatoriei, incat nu aveam de gand sa deschid subiectul nici cand mama soacra m-a intrebat ce planuri avem. Am declarat ca ma las surprinsa de o cerere romantica, iar daca cererea intarzie, n-o sa fiu eu aia care salta de emotie sau de nervi la fiecare ocazie ratata de a fi ceruta.

Din experienta mea de fata singura, conjurata la maritis din toate partile, mi-am propus dupa toata aceasta perioada sa nu carecumva sa pun eu insami intrebari de genul maritis / insuratoare, copii si alte teme standard de intrat in randul lumii. Daca cumva v-am pus vreodata asa o intrebare, pe cuvantul meu ca a fost doar in gluma sau intr-un context fin-ironic.

Am din nou de povestit pentru prieteni

2010-07-20T13:28:00.008+01:00

De fapt, am avut mereu ceva de povestit, desi ultima mea poveste am scris-o pe blog anul trecut. Cred ca la un moment dat mi-am pus intrebarea sanatoasa daca chiar am subiecte interesante si a castigat modestia ca mai am multe de citit pana sa ma apuc sa scriu ceva chiar misto. Dar acum povestile revin pentru ca se cer povestite si ma trezesc mergand si povestindu-le de una singura pe strada.

Intre timp s-au intamplat multe si interesante, cel putin pentru mine:

Povesteam ceva de o nunta anuntata. Care s-a si intamplat, in iulie anul trecut. Evident ca pentru noi mirii a fost ca in povesti iar pentru mine experienta casatoriei si a nuntii in Germania a fost foarte diferita de nuntile din tara, la care devenisem domnisoara de onoare profesionista. Asa ca poate o sa povestesc cum a fost.

In tanara familie si-au itit nasul si mostenitorii. Deocamdata, doar unul, care acum cand scriu topaie voinic in burta si este asteptat in noiembrie – candva inainte de ziua mea.

Peste toate astea economia este de ceva timp in recesiune, desi recunosc ca pe mine nu m-a afectat foarte tare, inafara stirilor mai mult sau mai putin sumbre. Sau cine stie: poate daca n-ar fi fost recesiune, as fi capatat proiecte mai interesante si mai banoase de facut. Totusi ma consider norocoasa ca am avut tot timpul de lucru – chiar daca a trebuit sa schimb proiectul in care lucram si n-am mai calatorit asa de mult.

Mama mea mi-a calcat pe urme si s-a mutat la inceput de an in Germania. Asa o miscare curajoasa din partea ei a lasat o droaie de rude si prieteni scandalizati in tara – majoritatea explicandu-i ca face o schimbare enorma. Ma intreb de ce, totusi s-a mutat intr-o tara cel putin la fel de civilizata ca si cea de bastina. O data cu mutarea ei au reinceput noi aventuri birocratice si in invatarea limbii germane, despre care o sa povestesc mai multe.

Germania a luat locul trei la campionatul mondial de fotbal care tocmai s-a terminat, ocazie sa descopar ca fotbalul nu-I chiar asa plicticos pe cat credeam eu. N-am avut de ales: serile casnice au fost dedicate fotbalului oricum. N-o sa ma lansez in analize, nici o grija, sunt multumita daca am inteles in sfarsit ce e aia offsite (pardon, offside) si de ce oamenii in negru doar alearga si fluiera tot timpul. Caracatita Paul a facut toti banii, cu exceptia zilei cand s-a aflat ca pronosticul era defavorabil Germaniei, iar eu a trebuit sa-mi consolez colegii prin birou in timp ce ei injurau pronosticurile, caracatita, si pe ei insisi ca sunt asa superstitiosi.

Am promis sa scriu articolele si in engleza, asa ca prietenii mei nevorbitori de romana sa-mi poata citi si ei “aventurile”. Aici se gaseste blogul in engleza.

Cat despre limba germana, o vorbesc atat de bine, ca nu-mi vine nici mie sa cred cate complimente primesc. In continuare cred ca germanii sunt mult prea draguti cu eforturile mele, dar nu vreau sa ma plang de bine. Cine stie, poate ca in cateva decade o sa am curajul sa-mi continui blogul si in germana, odata ce sortam problemele cu “der, die, das” si altele.

Spamul de binefacere sau cum sa polarizezi o comunitate de romani

2009-02-17T20:16:00.007Z

Astazi am primit un e-mail de la asociatia de animale de unde o am pe D-ra Smilla. In mail se povestea despre o alta asociatie de protectia animalelor, din Romania. Se descria situatia absolut nasoala a cainilor vagabonzi si se recomanda semnarea unei petitii de sustinere.

Ce m-am gandit eu, hai sa actionez. Am semnat cuminte petitia, apoi am trimis mailul, fara explicatii suplimentare, la grupul de romani de la firma pentru care lucrez, in ideea ca poate mai semneaza careva. Nu-i cunosc pe toti din grup si erau destul de multi, deci se considera ca am facut un mic spam.

Ceea ce a urmat m-a marcat suficient de mult incat sa redeschid blogul, sa sterg panzele de paianjen si sa ma reapuc de scris impresii din Germania. Probabil ca e adevarat ca un sut in fund inseamna si un pas inainte. Exagerez un pic cu sutul in fund dar experienta, pur mioritica, a fost cam asa:

mai intai o colega a raspuns la tot grupul, ca n-are timp sa citeasca asa ceva si oricum nu e de acord cu mine, si a descris scurt si la obiect cum a fost muscata de caini, care i-au rupt si pantalonii, si din cauza carora are cosmaruri. Era si ceva legat de niste soferi pe care i-au speriat cainii, n-am inteles prea bine. In privat mi-a scris ca problema cainilor agresivi este legata de alimentatie: cainii de pe strada mananca foarte multa paine alba, care dupa cum se stie, prosteste. Hrana vegetariana cruda ar fi mult mai indicata pentru cainii vagabonzi.

apoi aceeasi colega a mai trimis un mail, tot la tot grupul, cu petitia ei catre o primarie din Romania, legata de cainii vagabonzi. Spre rusinea mea de data asta n-am citit eu nici mailul, nici petitia.

imediat un alt coleg a trimis un mail in care ne-a facut cu ou si otet pe astia care au timp de prostii in loc sa lucreze. Mailul, trimis evident la toata lumea, continea sfaturi practice de genul dati cu matura prin curte, daca n-aveti ce face.

un alt coleg si-a exersat penelul ironic, raspunzandu-mi ca daca-mi plac asa mult cainii vagabonzi n-am decat sa-i adopt eu pe toti. Mai erau cateva recomandari pe care din pacate nu le-am retinut, probabil ca am sters prea repede mesajul pentru ca mi s-a parut un pic obscen. Daca mi-aduc totusi aminte, colegul a mentionat ceva legat de castrare si ca pentru el personal asta nu ar fi o placere, deci de ce ar fi asta o solutie pentru cainii vagabonzi. Am uitat sa spun ca mailul era trimis la toata lumea, desi imi era adresat cu delicatete si in mod direct mie.

inca un coleg a raspuns, evident tot la grup, in care a atras atentia cat de imoral este sa folosesti mailul de serviciu in scopuri personale, si a concluzionat ca ar trebui sa ne fie rusine la toti cei care dam reply la toata lumea cu asa prostii.

imediat au inceput sa curga mailuri cu somatii, la adresa tuturor din grup, cu mentiunea sa nu se mai raspunda la toata lumea din grup.
in privat un coleg a scris colegilor care au scris bascalii, si le-a recomandat sa nu mai scrie bascalii sau sa raspunda in privat, nu la tot grupul.

eu mi-am asumat responsabilitatea pentru spamul initial si am raspuns, tot in privat, fiecarui mesaj cu recomandari de genul "da cu matura daca n-ai ce face", cerandu-mi politicos scuze pentru deranj.
un coleg a scris ca cei care scriu la toata lumea ca nu ar trebui sa se scrie la toata lumea, contribuie taman la faptul ca se genereaza si mai multe mailuri la grup. Chestia asta recunosc ca mi s-a parut justificata, desi a facut si el automat acelasi lucru. Stiind ca s-a mutat recent in Germania, i-am scris un mesaj in care i-am urat acomodare placuta si mi-am cerut scuze si de la el.
cateva prietene de-ale mele au semnat petitia si mi-au scris ca s-au distrat pe cinste la anumite raspunsuri. M-au incurajat sa mai trimit si altadata mesaje la grupul de romani. Pentru ca s-au distrat, de la ele nu mi-am cerut scuze.

o colega pe care n-o cunosteam (tot romanca) m-a sunat pe seara sa-mi spuna ca s-a mirat si a ras de toata nebunia si a vrut sa se asigure ca nu o iau personal. S-a mirat ca romani care lucreaza pentru asa o firma stimabila sunt in stare sa scrie asa mesaje binevoitoare. Doamna e de 35 de ani in Germania si mesajele i-au creat un acut sentiment de acasa. Si-a adus aminte cu nostalgie de cum gandesc unii barbati din Romania ca femeile ar trebui sa fie numai cu plapuma-n cap si basmaua pe scafarlie, si abia astepta sa-i povesteasca sotului (german) ca sa se distreze impreuna. Eu trebuie sa recunosc ca nu mi-a trecut prin cap ca mesajele ar fi misogine, dar mai stii.

Una peste alta, a fost o zi interesanta. In prealabil comandasem o baterie noua de laptop care a fost livrata dar s-a pierdut pe drum spre biroul meu, drept pentru care a trebuit sa raportez la oficiul de securitate povestea, ca la politie.

Iar pe drumul spre casa a fost un blocaj de trafic - care se cheama "Stau" pe germana, mi se pare inspirat numele. In timp ce sofam grijulie cu 1 km pe ora, taman bine am avut ragaz sa ma gandesc la consecintele faptelor mele de astazi si sa-mi promit, inca o data, sa nu mai trimit spam la grupul de romani.

30 de primaveri

2008-11-23T16:33:00.003Z

Ziua mea a venit si a trecut, intr-o saptamana in care m-am agitat frenetic si m-am pregatit sa serbez cele 30 de primaveri. Oare de ce se zice primaveri, ca doar sunt nascuta toamna.
Eu imi tratez an de an ziua de nastere ca pe o ocazie grozava de a celebra viata, pe cei dragi, si tot ce mi se intampla bun in general. Drept pentru care am grija sa anunt din timp toata lumea, inclusiv noile cunostinte, ca astept sa fiu felicitata si dupa caz chiar pupata, in ziua cu pricina.
De data asta n-au lipsit tachinarile cu 30 de ani, pe care le-am inregistrat cu mare mirare, pentru ca sunt de parere ca orice varsta e frumoasa si trebuie gustata la maximum. Cel putin la 30 de ani cred ca imi da mana sa spun asta. Ma antrenez pentru urmatoarele schimbari de prefix, cand probabil iti trebuie mai multa autoconvingere.

Cum mi-am serbat ziua. Pai, am inceput foarte devreme cu planurile: ce prajituri sa duc colegilor, si cum anume sa-mi distrez invitatii la mica petrecere de acasa.
Miercuri seara m-am dus la frizerita turcoaica, la care mai fusesem odata si ma incantase pentru ca are talent, nu vorbeste mult si mi-a facut discount. De data asta a fost un pic pe dos: in loc de talent am capatat cam mult spray de par, pretul a fost destul de piperat, si in loc sa dorm in timpul tunsului, am aflat cati copii are, unde traieste fostul sot, si de ce toate miresele ar trebui sa poarte un coc maret (pe care numai o frizerita turcoaica il poate face) si o rochie alba (de preferinta cu corset si fusta larga, gen printesa din povesti). Nu stiu cine m-a pus sa-i spun ca ma marit la anul. Deci port o parte din vina pentru valul de confidente.

Apoi am trecut pe la supermarket si am cumparat ingrediente de tort cu instructiuni "for dummies". Ajunsa acasa, am coborat din masina incarcata cu papornite si mi-am uitat palaria in masina. Am urmarit apoi "Neveste Disperate", dupa care plina de inspiratie am dus gunoiul si am curatat nisipul pisicilor.
Am trecut la copt prajituri. Procedura e simpla, daca citesti cu atentie instructiunile de pe cutie si excluzi pisicile din ecuatie. Cum ultima prajitura s-a derulat in stilul 1. framanta coca, 2. da pisica jos de pe masa, 3. spala-te pe maini, 4. reia procedura de la capat, am decis sa ma incui in bucatarie, fara patrupede. Nala a protestat permanent in fata usii, chiar am surprins-o incercand sa ajunga la clanta, timp in care domnisoara Smilla privea foarte uimita. Intre timp am remarcat ca Smilla priveste uimita tot timpul, mai putin cand doarme.
Pe la ora 12 noaptea prajiturile erau gata, acoperite si in siguranta, iar pisicile si-au reluat stapanirea asupra bucatariei.
Joi dimineata am impachetat prajiturile si am plecat spre serviciu. Palaria mea era frumos asezata pe smart - cazuse probabil din masina si unul din vecini a facut legatura intre mine, palarie si smart. Nu e greu, avand in vedere modul in care e parcata masina de obicei.
La birou, in loc de team-meetingul clasic, am invitat colegii intr-o camera si i-am indopat cu prajituri si vin spumos. Datoria de sarbatorita m-a inghiontit sa beau si eu o jumatate de pahar de vin, drept pentru care ziua de munca s-a dus pe apa sambetei, iar eu am trecut rapid la faza de mahmureala. Pranzul cu grupul de romani m-a readus la normal, asa ca am continuat cu prajituri, colegi si primit mesaje de felicitare. Printre cadourile zilei, o carte care se cheama "Kätzich für Nichtkatzen" - un soi de manual de limba pisiceasca, in limba germana. Absolut util, doar ca trebuie s-o citesc eu insami cu dictionarul de germana.

Vineri s-a derulat cu repeziciune, la curatenie, gatit si asteptat prietenii la petrecere. Am testat un joc nou, "trivia pursuit", cu intrebari gen "vrei sa fii miliardar", dar mai grele, unele chiar imposibile. Provocarea a fost chiar sa citim si sa pricepem intrebarile in germana. Seara s-a incheiat cu un joc mai cu picioarele pe pamant, telefonul fara fir in multiple limbi. Am primit un cadou foarte inspirat de la prieteni, un cos cu diverse bunatati - voucher pentru masaj, spumant de baie, ciocolata, parfum, revista pentru mirese etc.
Daca as fost in clasele 1-4, as fi incheiat cu o fraza retorica si plina de inspiratie, de genul "ce frumos a fost de ziua mea". Dar cum intre timp am de cel putin trei ori varsta la care eram atat de optimist-creativa, inchei simplu si fara inflorituri.

Acum sunt doua

2008-11-09T13:07:00.006Z

Ne-am marit familia cu inca o pisicuta. Pentru ca Nala sa nu stea singura in casa toata ziua si sa miaune la pereti de plictiseala, am adoptat-o si pe Domnisoara (Fräulein) Smilla.

Domnisoara Smilla are aproape un an, este alba cu diverse pete colorate, inclusiv o pata pe botic care o face sa para ca nu s-a sters bine dupa ce a mancat ceva. Este foarte timida si sperioasa, dupa ce am adus-o acasa a stat trei zile sub pat, apoi inca 2 saptamani abia ne-a lasat sa punem mana pe ea.

Cand ne-am mai obisnuit cu ea, am cerut permisiunea sa-i spunem simplu Smilla, ca sa nu ne auzim vorbe de la Nala ca si ea vrea sa fie domnisoara.

Pe Smilla am adoptat-o de la o organizatie care se ocupa de matze si caini abandonati, pe care ii vaccineaza, sterilizeaza si le gaseste stapani. O mare parte din animalutze provin din Spania, unde din cate am inteles situatia e la fel ca si in Romania, cu multe animale care traiesc in strada.

Smilla e nemtoaica, dar si ea avut o experienta nefericita, a fost lasata singura intr-un apartament saptamani intregi pana cand vecinii au salvat-o si au adus-o la organizatie. Biata pisica a ramas timida si speriata si are nevoie de multa rabdare si atentie ca sa se mai dezghete. Din fericire, Nala a adoptat-o imediat, si mai cu tupeu, mai cu rabdare, a convis-o sa se joace, sa manance si sa doarma impreuna. Acum se alearga si se caftesc reciproc cu mare incantare.

Familia la care Smilla si-a petrecut cateva luni, pana a fost adoptata, avea deja 7 pisici si 2 caini, si locuiau cu totii intr-un apartament nu prea mare. Trebuia sa ai grija unde te asezi, ca sigur riscai sa te asezi pe o chestie care latra sau miauna. Eu am ramas evident impresionata, am facut turul casei si am mangaiat toate pisicile, le-am spus ca au o inima mare daca au adoptat si au grija de atatea animale.

Mai fusesem in vizita si la o alta familie, unde doamna casei la fel avea vreo 6-7 pisici, si in plus, in fiecare seara pleca cu masina sa hraneasca alte aproape 20 de pisici vagaboande.

La organizatia de unde am primit-o pe Smilla, a trebuit sa semnam un contract de predare primire, sa trecem printr-o serie de interviuri, inclusiv o vizita la noi acasa in care au fost inspectate conditiile de viata ale matzelor. Am primit instructiuni sa asiguram terasa, adica sa construim un fel de plasa la margini asa incat pisicile sa poata iesi la aer proaspat, fara pericolul de a cadea de la marginea terasei. Ne-am luat angajamentul, iar acum se discuta in cladire daca avem voie sa construim respectiva plasa, intrucat exteriorul cladirii si vederea asupra casei sunt proprietate comuna si atare schimbari necesita aprobare de la toti proprietarii.

Cele doua domnisoare sunt bune prietene, dar in acelasi timp caractere foarte diferite. Nala e o tupeista si o bagacioasa, se baga in seama cu toti musafirii si nu o sperie nimic, in timp ce Smilla se retrage sub pat la orice zgomot. Nala mananca frumos si cuminte, in timp ce Smilla grohaie ca un purcel si azvarle cu mancarea in toate partile. Nala e alb-negru, Smilla color. Si ma opresc aici, pentru ca sunt sigura ca pisicile, la fel ca si bebelusii, sunt mult mai fascinante pentru stapanii lor, decat pentru restul cunoscutilor.

Vremea s-a facut intre timp intunecata si ploioasa. Cu exceptia faptului ca o sa implinesc 30 de ani, alte lucruri remarcabile nu se mai intampla in noiembrie. Oamenii indura vremea demotivanta, in asteptarea pietelor de Craciun cu vin fiert si migdale si turta dulce, despre care am mai povestit.

Nala - sau cum sa-ti intorci casa cu posteriorul in sus

2008-10-05T14:33:00.007+01:00

Am adoptat un pui de matza, pe care am botezat-o Nala - dupa leoaica din "Lion King", nume gasit pe site-uri specializate in nume de pisici. Traiasca internetul, o sursa inepuizabila de inspiratie.

Pe Nala o avem de la o familie de colegi informaticieni, si s-a dovedit atat de lipicioasa si jucausa, incat ne-a fost greu sa ne mai ocupam si de altceva inafara de ea, de cand a venit, iar casa este aproximativ pe dos. De fapt nu e chiar asa rau, doar ca peste tot pe podea sunt mingiute, snururi si alte smecherii cu care se joaca, iar in camera cu plante are momentan accesul interzis pentru ca ii place sa sape si sa imprastie pamantul pe podea, probabil in speranta ca vor creste si alte plante.

Cel mai dificil e sa o tinem pe Nala departe de masa sau de bucatarie cand gatim sau cand mancam. Ieri de exemplu, in timp ce mesteream niste cartofi prajiti, s-a furisat pe langa mine si am gasit-o sezand confortabil in tigaie. Din fericire, tigaia nu era inca pe foc, si nici ulei nu pusesem inca inauntru.

Alt hobby al ei sunt fara indoiala laptopurile. Probabil ca tine de mostenirea genetica, pentru ca, dupa cum ziceam, am primit-o de la o familie de informaticieni. In orice caz, de fiecare data cand eu sau prietenul meu lucram la laptop, vine si se aseaza cu posteriorul pe tastatura, vaneaza mouse-pointer-ul sau priveste fascinata la monitor. Sau incearca sa scrie mesaje bascalioase la adresa sefilor nostri. Am suprins-o cu labuta deasupra tastei "enter" si am reusit la timp sa salvez un mail cu diverse lucruri nasoale pe cale de a fi trimise catre seful meu, cu care tocmai am un conflict latent pentru ca incearca sa-mi dea inca un proiect de facut, in ciuda faptului ca deja lucrez doisprezece ore pe zi.

Ok, recunosc, am exagerat un pic, mailul era scris de mine, nu de Nala. Dar as fi avut o scuza buna in cazul in care mailul ar fi zburat intr-adevar spre destinatar.

In rest, am calatorit in ultimele luni ca de obicei destul de mult, Sao Paulo, Moscova, Linz, Londra. Sao Paulo a fost o experienta, nu numai datorita orasului imens, impresionant, ci mai ales datorita oamenilor extrem de prietenosi, amuzanti si calzi. Asa pupata si imbratisata ca in Sao Paulo nu m-am simtit pe nicaieri. Nu ma asteptam ca, in momentul cand esti prezentat cuiva, persoana respectiva sa te si pupe. In plus, la eveniment aceeasi experienta: peste tot in pauze, pupaturi si imbratisari toata lumea cu toata lumea. Colegii, amabili, ne-au invitat aproape in fiecare seara la restaurant. Intr-o seara am nimerit la Fogo de Chao, un restaurant faimos in Brazilia si in State, unde se servesc diverse halci de carne pe tepuse, din care fiecare client poate sa-si taie cat doreste. Salvarea mea a fost barul de salate, delicioase de altfel. Nu m-a salvat insa si de la ironiile comesenilor, cu care sunt deja obisnuita. In fond, vegetarienii sunt printre putinele persoane cu nevoi speciale de care poti face misto pe fata fara sa fii acuzat de discriminare.

Ca si experienta culinara, sederea mea in Sao Paulo s-a rezumat de altfel la a manca trunchi de palmier, o delicatesa locala si probabil singura specialitate fara carne, din cate m-am prins eu. Am mancat trunchi de palmier natur, placinta cu palmier, salata de palmier sau palmier murat. Probabil ca daca as fi stat mai mult, as fi savurat si alte specialitati de palmier, din fericire insa am stat numai patru zile.

Inainte de Sao Paulo, am facut o scurta incursiune la Moscova cu doua colege, unde nimeni nu ne-a scos la masa, si din cate imi aduc aminte nici nu ne-a pupat cineva de bucurie sa ne vada. Acum inteleg ca ar fi nerealist din partea mea sa ma astept sa fiu tratata ca o printesa peste tot. In lipsa de companie si inspiratie, eu si colegele mele am fost la un restaurant tibetan, unde m-am incumetat sa beau ceaiul traditional cu sare si lapte de iac. Nu inteleg cum am putut sa beau asa ceva, am sperat insa ca, band miraculosul ceai traditional cu gust oribil, ma va lovi subit ceva intelepciune tibetana. Ceea ce evident nu s-a intamplat.

Maine zbor din nou la Moscova si de data asta sper sa vizitez Kremlinul si Biserica Sfantul Vasile cu turnurile ei ca de turta dulce, pe langa care am trecut doar cu taxiul data trecuta.

Londra a fost o experienta de o zi: plecata cu noaptea-n cap cu primul avion, am ajuns direct la eveniment, am asistat cateva ore la niscai prezentari si am discutat cu cativa colegi, apoi din nou spre aeroport si noaptea eram acasa. Prin urmare, mi-am petrecut toata ziua luptand cu motzaiala, in special la unele prezentari, ceea ce oricum este de inteles.

In Londra m-au impresionat in scurta mea calatorie: trenul expres de la aeroport (Heathrow expres), care nu are o viteza ametitoare dar te duce direct in centru fara oprire si in care poti urmari stirile pe ecrane TV; taxiurile de moda veche, in care sezi in spate ca un star si vorbesti via microfon cu soferul; manierele si umorul englezilor, cu care poti purta o conversatie oriunde, oricand.

In drum spre eveniment, l-am rugat pe soferul de taxi sa ma conduca la un bancomat, iar omul m-a avertizat sa am grija cand trec strada. L-am bombanit in sinea mea ca nu-s copil mic, dar la intoarcerea la masina i-am dat dreptate: am sarit in fata unei masini fara sa ma asigur, si abia atunci mi-am adus aminte de stilul de condus pe dreapta al englezilor.

Si daca tot veni vorba de condus, la mine e din ce in ce mai bine si cred ca am reusit sa nu-i mai sperii prea tare pe ceilalti soferi in trafic, deci exista speranta, pana si eu am invatat sa conduc. Acum incerc sa invat cum sa conduc economic si ecologic. Am invatat de exemplu ca plecatul in tromba la semafor, stil bucurestean, mananca foarte multa benzina si dauneaza buzunarului propriu, ca si mediului.

Din calatoriile ultimelor saptamani

2008-06-28T13:49:00.004+01:00

Ma bucur foarte tare cand sunt acasa. Cand zilele curg una dupa alta intr-o anumita rutina, cand stau pe canapea seara dupa o masa pe care eventual am gatit-o eu (ceea ce se intampla rar) si ma uit la nu-stiu-ce prostioara de film la televizor.

Job-ul meu este unul de globetrotter si toata lumea ma admira pentru asta. Si eu sunt multumita de job, de ce sa nu recunosc. Dar cumva nu ma imaginez hai-hui in jurul lumii in fiecare saptamana. Am un sef cosmopolit pentru care relatiile personale si intalnirile fata in fata sunt mai importante decat orice altceva. Daca ar fi dupa el, si eu as fi plecata in fiecare saptamana in alt oras, pe alt continent.

Saptamana trecuta am dat o fuga pana in Bucuresti si apoi, fiind in regiune, pana in Bulgaria, la Sofia. Avand de rezolvat si oarece chestii birocratice in Bucuresti, am fost placut surprinsa ca am reusit sa rezolv niste documente in mai putin de o ora. Credit mamei mele care a pregatit terenul si s-a enervat zi de zi incercand sa obtina informatii de la diverse autoritati, timp de mai multe saptamani. Ea s-a blindat cu rabdare si cu geniul blandetii chiar cand a fost trimisa de colo-colo sau tratata cu sictir, si mi-a raportat in fiecare seara la telefon cum a reusit sa mai taie cate un capat la balaurul birocratic.

Venita cu treburi pentru a treia oara in Sofia, colegii m-au tratat, ca de obicei, ca pe o printesa venita in delegatie. Oamenii chiar fac diferenta - daca sunt prietenosi si draguti, si orasul pe care-l vizitezi pare mai frumos. Asta in ciuda aglomeratiei si prafului din oras - Sofia de altfel imi place, nu ma deranjeaza blocurile sau chioscurile darapanate atat cat imi plac muntii din jurul orasului sau cladirile de locuinte noi, moderne. Bulgarii sunt insa nemultumiti de modul in care se dezvolta capitala lor - de faptul ca orice petec de verdeata sau de parc e inlocuit repede de un bloc sau cladire de birouri. Imi suna familiara povestea. Ei se mira si cand le povestesc ca multi amici romani merg pe litoralul bulgaresc, pentru ca preturile sunt mai mici si serviciile mai bune. Ii bufneste rasul la ideea ca-s bune serviciile lor. Or fi si ei patiti cu totii si probabil ca intotdeauna iarba e mai verde de partea cealalta.

Saptamana asta am dat o raita prin Paris si apoi prin Bruxel. Parisul e un oras uimitor, te indragostesti de el la fiecare vizita, respira romantism. Faimoasele bistrouri cu masute pe trotuar imi plac in special, desi nu prea inteleg rostul meselor in care masinile trec pe langa tine sau vecinii de la mesele alaturate sunt atat de aproape incat le poti manca din farfurie (mi-a trecut prin cap dar m-am abtinut). In general pare un cliseu cand povestesc ca m-am intragostit de prietenul meu in Paris, acum doi ani, dar ce sa-i fac, asa este.

De data asta eu si colegii am stat intr-un hotel in La Defense, cartier nou si modern al Parisului, care le pare parizienilor "une horreure" - groaznic. Asa ne-au spus toti taximetristii, iritati ca nu gaseau drumul corect in hatisul de tuneluri de sub cladirile moderne. E intr-adevar un labirint si arata absolut oribil, desi cladirile din sticla care se ridica la suprafata sunt interesante (fiecare alta inaltime, alta forma). Daca pe primul taximetrist care ne-a invartit o ora si ne-a lasat pana la urma in parcarea subterana lugubra a hotelului l-am bodoganit cu spor, pe ceilalti am ajuns in final sa-i intelegem, sa-i consolam si chiar sa le dam noi instructiuni pe unde sa mearga.

In Bruxel am stat trei zile, in care am constatat ca orasul, pe care il cunosc pentru ca am petrecut o vacanta acolo, este tot mai stresant, mai aglomerat si mai zgomotos. Iar multi din taximetristii de acolo sunt o specie aparte, care concureaza cot la cot la categoria badaranie cu unii din taximetristii bucuresteni. Spun "multi" pentru nu-i frumos si nici corect sa faci generalizari. De fapt, ca sa fiu mai exacta, unii mi s-au parut chiar dereglati - poate si din cauza stilului general agresiv de condus. Evident, nici ei nu stiau adresele si ne-au invartit cu spor pe oriunde am mers. Sa fi fost de vina franceza noastra aproximativa..

Tot in Bruxel am vazut cele doua semifinale ale campionatului european de fotbal. In baruri aglomerate, fara scaune si mese suficiente. La semifinala spaniola, n-am mai rezistat bucuriei zgomotoase care-mi masacra timpanele si m-am retras la hotel. Unde n-am reusit sa adorm prea devreme, pentru ca bucuria zgomotoasa se mutase pe strazi.

Ca sa fie clar, in finala de duminca eu tin cu Germania.

La volan

2008-06-07T16:02:00.002+01:00

Sunt deja soferita cu oarece experienta, am condus vreo 2 saptamani, la inceput acompaniata si indrumata de prietenul meu, iar mai nou de una singura. Ca sa evit traficul intens, saptamana asta am plecat la birou foarte devreme, si am stat pana tarziu ca sa fie parcarea goala si sa-mi pot face in liniste manevrele haotice de iesire. Ca sa nu-i impresionez pe colegi cu excesul meu brusc de zel, le-am explicat treaba cu condusul in premiera si m-au inteles de ce vin devreme si plec tarziu. I-am povestit si sefului meu, care mai nou, ca sa se distreze pe seama mea, ma suna si zice ca-i de la politia rutiera sau de la comisia de supraveghere a traficului.

Constat ca parcatul nu e chiar asa simplu cum pare. Trebuie sa te incadrezi intr-un spatiu ingust, pe cat posibil sa nu lovesti stalpi, ziduri sau alte masini, si trebuie sa faci diverse manevre complexe stanga-dreapta, inainte-inapoi, carora eu nu le pricep inca logica.
Alta provocare e sa inteleg ce spune GPS-ul, si sa estimez distantele pe care mi le zice. Degeaba zice ea (vocea din GPS) sa fac dreapta peste 650 de metri, daca eu nu stiu exact cat inseamna asta ca si distanta.

Apropos de condus, in seara asta am descoperit un nou sport national la germani: Autoball. Pe un teren cu porti enorme, doi combatanti joaca fotbal conducant masina si urmarind o minge mare si elastica, intr-un meci care dureaza 5 minute. Evident ca masinile se faulteaza reciproc si isi pierd parte din caroserie in primele minute.
Ce sa ma mai mir, tot aici exista si Wok-WM, campionatul mondial de dat pe partie cu tigaia mare chinezeasca, numita wok. Combatantii sunt adulti care isi pun fundul in wok si se dau la vale pe pista cu zapada, fie cate unul, fie mai multi in lant. Am si eu un wok acasa, primit cadou. Nu l-am folosit niciodata la gatit, asa ca ma gandesc sa-l iau cu mine in urmatoarea vacanta de iarna.

Dar pana atunci, trebuie sa ma obisnuiesc in postura de soferita. Referitor la masina mea, un smart fortwo rosu, deja imi aud glumitze de genul “hai sa te vedem in ferarri-ul tau cel rosu”. De ce mi-am luat smart: e mica, automata, consuma putin si se parcheaza usor (bine, asta poate mai incolo). De ce rosu: pai, tipa de la showroom m-a intrebat ce masina vreau, iar eu m-am uitat in jur si mi-a sarit in ochi cea rosie si zambitoare.

Ca si stil de condus, trebuie sa recunosc ca Germania e un loc bun pentru soferi incepatori: regulile sunt respectate, marcajele benzilor sunt clare, gropile sunt rarisime si nu te claxoneaza nimeni - chiar daca nu esti cel mai priceput din trafic. Numai de viteza limita nu prea se sinchiseste majoritatea. Pe autostrada insa, vizibil tot mai multa lume conduce mai incet ca inainte, din cauza pretului saltaret la benzina.

Tren, tramvai, autobuz: cat costa

2008-05-07T09:52:00.005+01:00

Am mai povestit de drumurile mele lungi si intortocheate, de acasa pana la birou si viceversa.
Pentru ca mi-a expirat abonamentul, ieri am cumparat bilete, ceea ce a fost destul de scump. De exemplu, un bilet dus pana la servici ma costa pe ruta obisnuita aproape 6 Euro. Tarifele sunt calculate dupa un sistem de impartire pe zone, cu cat traversezi mai multe zone cu atat este mai scump biletul.

Abonamentul lunar pe ruta mea, 120 de Euro, e si el o mica avere. La inceput de an, cand tarifele au crescut si mi-am luat primul abonament pe anul asta, domnul amabil de la ghiseu m-a avertizat ca abonamentul este foarte scump si ca ar fi mai convenabil sa-mi fac unul pe tot anul, ca sa economisesc cam 50% din cost. Amuzant mi s-a parut ca domnul mi-a repetat de mai multe ori, cat e de scump, uitandu-se la mine ca la o aiurita care arunca banii pe geam. Timp in care eu bravam, "kein Problem". In realitate mi se pare si mie scump, dar e o necesitate, asa ca prefer sa nu ma gandesc. Numai cand fac transferul mental in lei si compar cu abonamentul pe care-l plateam in Bucuresti, mi se zbarleste inevitabil podoaba capilara.

E adevarat ca Deutsche Bahn ofera si un soi de carduri de reducere, pe care platesti o suma fixa la inceput de an, apoi ai reducere de 25 sau 50 la suta la biletele cumparate. Se merita, daca esti un calator frecvent cu trenul.
Oricum, nu mi-am luat abonament pe un an pentru ca sper sa devin curand o soferita priceputa pe strazile si autostrazile Germaniei. E bine sa-ti propui scopuri inalte in viata.

Asadar, ieri am stat cu grija sa nu uit de bilete. Si m-au frapat din nou stickerele din autobuze, care anunta amenda in caz de calatorie "la negru". Sunt postate doua bancnote de 20 de Euro (amenda e 40), cu un mesaj care mi s-a parut foarte fin si care tradus ar suna cam asa:
"Draga calatorule, 40 de Euro sunt o gramada de bani. Conform legislatiei in vigoare, daca va depistam fara bilet, asta-i amenda care trebuie platita. Cumparati-va mai bine ceva frumos de banii astia. Va faceti Dvs. o placere, si ne scutiti si pe noi de o treaba neplacuta".

De Pasti, acasa

2008-05-01T15:00:00.003+01:00

De Pasti, ca tot romanul, m-am grabit sa ajung acasa in Bucuresti, ba chiar si in Constanta pentru o zi, pentru ca o parte din rude ma asteptau cu drag si cu mancare vegetariana special pregatita pentru mine.

Am avut o surpriza placuta: am gasit Bucurestiul mai curat ca de obicei, in haine de primavara, cu flori peste tot si cu un trafic rezonabil. Desigur ca summit-ul abia trecut si alegerile locale care vor veni si-au spus cuvantul. In plus, saptamana de Pasti combinata cu 1 mai a trimis probabil multi bucuresteni in provincie sau in concedii pe afara. In orice caz, m-am putut misca liber dintr-un cartier intr-altul prin vizite la prieteni.

Totusi, din loc in loc am dat si de transee pe bulevarde sau prin pasaje, o aglomeratie de bucati de asfalt, nisip, sine de tramvai si masini utilitare. M-am frecat la ochi in pasajul de la Obor, unde am vazut pe pereti placi mari de gresie, proaspat montate. Foarte elegant si original, mi-am spus. N-am vazut inca borduri din marmura pe strazi, dar desigur pana la urmatoarea mea vizita lucrurile se pot schimba.

Vineri, traversand Herastraul cu o colega, in drum spre birou, am dat nas in nas cu o veverita care nu numai ca ne-a privit curioasa si deloc speriata, dar chiar s-a aventurat sa vina pana la picioarele noastre, de ne-am topit de mirare. Din pacate n-aveam in rucsac decat niste oua de ciocolata, care banuiesc ca ar fi lasat-o rece. De fapt ne-am gandit si la sanatatea veveritei, sa nu-i crestem brusc glicemia. Veverita asta m-a dat gata, cred ca daca aveam nuci sau alune la mine ne imprieteneam.

La Constanta am adus vreme proasta, a plouat cu galeata, dar asta nu m-a incurcat foarte tare, mi-am vazut de vizite si am reusit si o plimbare scurta prin Mamaia. Nepotul meu de sase ani a tinut sa doarma cu mine si a trebuit sa-i spun povestea cu cei trei purcelusi, pe care am inventat-o cu mare spor, incercand sa-i dau un accent cat mai actual. De exemplu, purcelusii si-au facut casa cu termopane si cu garaj pentru Dacia Logan, asta pana strang banii sa-si cumpere un Passat, iar lupul a fost in vacanta in Grecia si se da mare smecher la intoarcere. Nepotul meu a parut multumit de firul povestii.

M-am intors la Bucuresti in duminica de Pasti cu un autobuz, deoarece calea ferata e in revizii cam din secolul trecut, iar drumul cu trenul dureaza de doua ori mai mult ca inainte. Am venit incarcata de sarsanale cu bucate, inclusiv borcane cu ciorba, de la familie. Asa-i la noi de sarbatori: mananci pana cand iti crapa burta, iar daca ai noroc gazda se indupleca de nu-ti mai umple farfuria, desi te bombane ca n-ai mancat destul, si mai iei si la pachet. Pune-te si explica-i prietenului german, obisnuit cu mese absolut rezonabile de unul, maxim doua feluri, inclusiv de sarbatori, de ce noi romanii indesam cosul la supermarket de cateva ori la rand si apoi umplem masa si mancam trei zile si trei nopti, impreuna cu familia si musafirii.

Mi-a placut sa fac o plimbare prin ulita prafuita a Lipscaniului si sa vad ce cafenele si baruri noi au mai aparut. Lipscaniul mi se pare un colt boem de capitala, cu pavajul din secolul trecut, dar cu baruri si cafenele trendy si restaurante nu tocmai ieftine. Am descoperit pentru prima oara si Carul cu Bere, care mi-a placut tare mult si unde mi-am propus sa revin, la brat cu prietenul meu, cand vom veni impreuna prin tara.
Am visat cu ochii deschisi la clipa cand o sa ma plimb printr-un Lipscani complet modernizat, cu cladiri renovate in care locuiesc artisti sau studenti, cu terase si magazine de arta sau obiecte artizanale peste tot, intr-o invalmasala de turisti straini fericiti si incantati. Birouri turistice ar fi la tot pasul, cum vezi prin mai toate capitalele europene. Brosuri si ghizi explica istoria fascinanta a Bucurestiului vechi, micul Paris, si schimbarile din anii comunisti, iar turistii japonezi exclama incantati si fac fotografii atat cladirilor vechi, dar si faimoasei case a poporului. Blocurile din cartierele-dormitor sunt acum acoperite de panouri-mesa cu opere de arta sau colorate cu mozaicuri ale tinerilor artisti plastici. Bucurestiul ar deveni un oras-istorie, o galerie de arta veche si moderna in aer liber, un fenomen urbanistic studiat de cercetatori si admirat de turisti curiosi. Dupa cum ziceam, visez cu ochii deschisi.

Ma inchipui pentru o clipa primar, organizand proiecte, mobilizand reconstructia si verificand cu o mana forte, zi de zi, progresele. Ca doar nu degeaba am invatat project management. Si ma cert in gand cu cei care, avand painea si cutitul, nu sunt in stare de ani intregi sa gaseasca o modalitate de a pune lucrurile in practica. Nu sunt de acord cu cei care-i injura la gramada pe politicieni. Dar mi se pare ca lucrurile in politica si in administratie ar trebui sa fie cam asa de simple: te hotarasti ce vrei sa faci, apoi te apuci de treaba si te asiguri ca misti si pieterele de moara, daca e nevoie, pana se intampla lucrurile asa cum le-ai planificat.

Leapsa cu blogu´

2008-03-29T17:58:00.004Z

Ii datorez lui Alex un raspuns la leapsa de pe blog-ul lui. Regulile jocului sunt cam asa:
1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Gaseste a 5-a propozitie/fraza.
4. Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

Pe Alex il ascult intotdeauna pentru ca stie sa comunice si-mi place blogul lui foarte mult. Asa ca m-am uitat panicata in jur, cartile sunt in birou, eu eram in camera de zi, inconjurata de caietele cu notitele de lucru (complet irelevante), revista "Lufthansa magazine" si alte chestii pe care le colectionez in ideea ca o sa le citesc candva. Totusi langa mine era si un teanc cu carticele - cea mai apropiata fiind "The Inner Game of Tennis", de W. Timothy Gallway, despre cum sa-ti exersezi gandirea pentru a deveni campion in tenis si nu numai. Iata paragraful de la pagina cu pricina:

"It is said that all great things are achieved by great effort. Although I believe that is true, it is not necessarily true that all great effort leads to greatness. A very wise person once told me, "When it comes to overcoming obstacles, there are three kinds of people. The first kind sees most obstacles as insurmountable and walks away."

Ce sa fac, nu pot sa ma opresc aici. Toata lumea o sa ma intrebe care-s ailalti doi.

"The second kind sees an obstacle and says, I can overcome it, and starts to dig under, climb over, or blast through it. The third type of person, before deciding to overcome the obstacle, tries to find a viewpoint where what is on the other side of the obstacle can be seen. Then, only if the reward is worth the effort, does he attempt to overcome the obstacle."

Pfui, am avut noroc. Ce ma faceam daca deasupra era cartea de bucate sau cea despre masaj?

Dau si eu mai departe catre La un ceai - e singurul blog prieten pe care-l am, alaturi de cel al lui Alex. Sper ca persoana visurilor mele o sa ma pupe totusi in urmatoarele 6 ore, chiar daca am rupt lantul si am trimis numai la unul mai departe..

In Atena

2008-03-29T17:42:00.004Z

De Pastele catolic a nins cu fulgi mari si desi in Germania. A nins apoi timp de o saptamana, desi pomii sunt deja infloriti. Eu am avut in perioada asta de iarna tarzie un mic intermezzo, o calatorie de doua zile la Atena, unde erau aproape douazeci de grade.

Atena m-a incantat in drumul de la aeroport la hotel, mi-au placut cladirile nu prea inalte, dar toate cu balcoane deschise si insorite, palmierii, magazinele si restaurantele “bozoukia” care mi-au amintit de terasele de la Neptun, din verile copilariei mele. Vazute de aproape insa, multe cladiri sunt vechi si scorojite sau mazgalite de grafitti, iar aerul din oras este destul de imbacsit. Totusi, una peste alta Atena mi s-a parut un oras frumos, cu o atmosfera de vacanta. Poate mai ales din cauza palmierilor, care-mi plac la nebunie si ma fac sa ma simt in vacanta. In Atena sunt in plus multe pisici, in special in zonele istorice, unde se lafaie la soare pe pietrele vechi de mii de ani.

Cand am ajuns, seara am luat masa cu colegii in restaurantul hotelului, de unde am admirat Acropole, iar a doua zi dupa eveniment am vazut Acropolele la doi pasi, si la lumina zilei, si seara luminat feeric de zeci de reflectoare. M-am catarat pe stancile din jurul templului, imbracata clasic in rochia neagra si cu pantofii cu toc cu care fusesem la eveniment. Colegii mei m-au tratat ca pe un ou fragil, atenti sa nu raman prinsa cu tocurile printre stanci.
Seara ne-am plimbat pe stradutele din orasul vechi, pline de magazine cu suveniruri pentru turisti, apoi am mancat intr-o taverna foarte populara, cu mese inghesuite, acoperite cu fete de masa din plastic, si cu zeci de poze pe pereti, ale celebritatilor grecesti care au mancat acolo. Mancarea a fost delicioasa, cu feluri traditionale gen tzatziki, branza prajita sau salata greceasca cu feta si masline. In Grecia mi s-a parut din nou ca legumele chiar au gust, in plus sunt innebunita dupa masline si uleiul de masline. Din aeroport am cumparat doua sticle de ulei de masline grecesc, care din fericire au ajuns intregi la destinatie, ingramadite in rucsac printre laptop, caiete, portofel si mobile. Cum ar fi fost sa se sparga vre-o sticla de ulei.

Prin magazinasele cu suveniruri am vazut sute de siraguri de margele mari, ca un fel de matanii, care mi-au spus colegele ca se cheama koboloi si pe care unii greci le fataie permanent printre degete – ca pe o minge anti-stress. M-am amuzat, pentru ca la eveniment in spatele meu un mosulet enervant s-a jucat cu bilutele alea din sticla tot timpul iar eu ma intrebam, ce naiba tot face. Cum evenimentul era al firmei pentru care lucrez, m-am abtinut sa-i arunc vreo privire veninoasa, putea sa fie un important client grec. Asa ca am suportat cu stoicism margelele. Tot pe stradutele cu magazine am observat un mare numar de tineri de culoare, probabil africani, care vindeau tot soiul de cd-uri. Fiecare tara pare sa aiba micii ei comercianti de cd-uri falsificate. Mi-a placut atmosfera din Atena, mai ales ca seara pe la ora noua orasul pare ca abia se trezeste, cu sute de tineri care ies pe strada si umplu tavernele, buzukiile si terasele.

In drum spre aeroport, taximetristul mi s-a plans de traficul infernal din Atena (“crazy Athens, crazy!”). I-am spus ca eu vin din Bucuresti, unde traficul e de doua ori mai palpitant si unde se claxoneaza mult mai abitir. Stradutele Atenei, majoritatea in panta si garnisite cu masini parcate oriunde, mi-au dat mari emotii pentru ca nu vedeai ce alte masini din ce directii vin. In plus, sute de motociclisti se strecoara printre masini si pornesc nebuneste din intersectii cand se face verde. Colegii din Atena mi-au spus ca ei insisi prefera sa mearga la intalnirile de afaceri cu motocicleta, pentru ca numai asa pot sa stie cat fac pana la destinatie, si pot salva cateva ore bune in trafic.

Eu insami am reinceput orele de sofat, de data asta cu un instructor blajin si cu mult umor, pe care l-am prevenit din start ca sunt o catastrofa naturala, habar n-am de reguli, nu ma uit in oglinda si nu stiu sa schimb vitezele. Dupa prima ora, a zis ca n-a fost chiar asa de rau, deci exista speranta chiar si pentru mine.

Trei zile in Singapore

2008-02-02T12:44:00.000Z

Vegetatie luxurianta, zgarie-nori si blocuri moderne, cladiri coloniale, shopping mall-uri uriase, temperaturi de peste treizeci de grade tot anul si un amestec interesant de populatie asiatica si occidentala: timp de trei zile, am facut ochii mari si am admirat Singapore din toata inima. Un oras absolut uimitor, din care m-am intors de doua zile si la care inca mai visez cu ochii deschisi.

Singapore este o insula si un oras-stat, una din cele mai mici tari din lume, in care se vorbesc oficial patru limbi iar limba engleza este una dintre ele, universal cunoscuta si vorbita. Bineinteles, uneori cu un simpatic accent chinezesc sau mai stiu eu de ce fel, la care trebuie sa ciulesti bine urechile ca sa intelegi ce ti se spune.

Totusi, faptul ca peste tot se vorbeste engleza mi-a usurat considerabil periplul prin oras.

Am ajuns in Singapore duminca seara, dupa un zbor de doisprezece ore si cu o diferenta de fus orar de sapte ore, fata de Germania. Suficient sa nu mai stiu ce zi e si cum ma cheama. Din fericire duminica am fost de capul meu, am admirat orasul de la etajul 59 unde se afla camera mea de hotel si am hoinarit prin cele 3-4 mall-uri uriase dintre hotel si centrul de conferinte unde trebuia sa ajung a doua zi. Scopul calatoriei: o conferinta a firmei la care lucrez, special pentru zona Asia-Pacific, la care m-am dus sa cunosc o parte din colegii din zona. Am plecat cu inima stransa, pentru ca inafara de cunostintele generale despre tarile asiatice - de genul, in China se vorbeste limba chineza si in Japonia, limba japoneza - nu prea stiam mai nimic despre regiune. Ma gandeam cu groaza, daca o sa nimeresc intr-un cerc in care se discuta despre evolutia socialo-politico-filozofico-istorica a Japoniei de sud si legaturile economice cu Australia de nord. Iar eu o sa casc gura ca un peste si n-o sa fiu in stare sa leg nici o opinie concludenta. Din fericire, n-a fost cazul.

Revenind la lucrurile la care ma pricep: mall-urile m-au fascinat complet, nu numai datorita magazinelor diverse, a hainelor frumoase si ieftine si cu un stil complet aparte fata de cele europene, dar mai ales datorita valurilor de tineri care se plimbau sau misunau prin magazine. Acelasi amestec fascinant de care vorbeam mai sus: chinezi, japonezi, indieni, thailandezi si occidentali, modern imbracati si pusi pe shopping. Fetele asiatice sunt majoritatea micute, exotice si par sa aiba in medie 40 de kilograme, ceea ce explica de ce mi-a fost teribil de greu sa gasesc o rochie, fie si masura XL, in care sa pot intra. Cam asa m-am simtit: ca un elefant intr-o colonie de fluturi.

Am nimerit inainte de Anul Nou chinezesc, asa ca mall-urile erau frumos decorate cu globuri mari, rosii, iar peste tot am vazut arbusti plini de portocale mici - probabil echivalentul brazilor de Craciun.

Dupa doua zile de prezentari si intalniri a urmat o petrecere pe plaja, pe o insula artificiala de langa Singapore. Colegii din toate tarile si-au lasat costumele de business acasa si au venit in slapi si pantaloni scurti sa danseze pe plaja. A fost dragut, dar m-am retras strategic inainte de miezul noptii, ca sa pot sa vizitez pe indelete orasul a doua zi inainte sa plec.

Miercuri, dupa ce mi-am lasat bagajele la receptia hotelului, mi-am luat pantofii de drum lung si am luat-o alandala prin oras. Mare greseala, cu pantofii adica. Dupa cateva minute mi se topeau picioarele cu pantofi cu tot, asa ca am intrat intr-un mall racoros si mi-am cumparat o pereche de papuci. Mall-urile au fost de fapt oaza mea in ziua aceea, si nu stiu cum se face ca pe oriunde o luam, nimeream tot pe strada principala de cumparaturi, Orchard Road. De fapt, Singapore mi s-a parut un mare shopping-mall.

La pranz am nimerit tot intr-un mall, unde erau siruri intregi de chioscuri cu fast-food chinezesc, thailandez, japonez, australian.. de toate felurile. Am ocolit sistematic tonetele coreene, unde totusi n-am vazut dog sau cat pe menu-ul afisat. M-am oprit la o toneta cu mancare vegetariana si am mancat o farfurie de orez si tot soiul de legume necunoscute cu sos, care m-a costat impresionanta suma de trei dolari singaporezi, adica un euro si jumatate. Vanzatoarea amabila mi-a oferit si un castron cu o supa transparenta, alba: "try it!". Am incercat-o, gustul era indefinibil si nu tocmai pe placul meu, asa ca am lasat supa in castron si am sters-o englezeste inainte sa ma intrebe daca mi-a placut.

Mi-au placut in schimb fructele, in special pepenii galbeni si rosii, care aveau savoarea pepenilor din copilaria mea, de la tara, care nici nu se compara cu pepenii de supermarket.

Am incheiat ziua cu un tur prin insula, cu un autobuz double-decker, de unde am facut o gramada de poze.

M-au impresionat mult cladirile, combinatia de arhitectura moderna, variata, fiecare cladire sau bloc cu stilul sau unic, si arhitectura coloniala, a cladirilor albe cu 1-2 etaje inconjurate de palmieri. Am fotografiat o gramada de blocuri, cu revelatia ca iata, pot fi si frumoase. De fapt, totul este nou si curat, cu parcuri si plante luxuriante peste tot, traficul nu este suparator (am inteles ca masinile sunt extraordinar de scumpe pe insula) iar orasul are in general, in ciuda cladirilor inalte, un stil armonios si relaxat.

Singapore este centrul regional asiatic al multor firme multinationale, prin urmare multi occidentali lucreaza acolo. Am intalnit si o colega din Romania, pe care mi-a prezentat-o un coleg australian cu care am intrat in vorba in lift, la conferinta. Mi se par norocosi cei care traiesc si muncesc in Singapore: este un oras atat de frumos, modern, curat si cu temperaturi paradisiace tot anul. Am plecat hotarata sa revin pentru o vacanta mai lunga in care sa merg la plaja si la gradina zoologica, inclusiv la singurul safari de noapte din lume, si bineinteles sa repet experienta de cumparaturi.

Despre filme si umorul german

2008-01-24T17:15:00.000Z

Ma simt datoare sa iau partea natiunii germane in ceea ce priveste capitolul umor. In primele mele calatorii in Germania, la traininguri sau intalniri de afaceri, intram deseori in vorba cu colegi germani, care se aratau simpatici, prietenosi si cu extrem de mult umor. Si ma miram cu voce tare ce amuzanti sunt si ca parca n-ar fi germani. Colegii zambeau politicosi si nu se mirau daca le spuneam ca in Romania avem aeroporturi si alte lucruri care neaga imaginea generala ca suntem o tara din lumea a treia. Deci, o bila alba pentru ei, pentru finetea de a nu considera ca ce se spune in presa sau ce se crede in general despre locuitorii unei tari este neaparat adevarat.

Alte idei preconcepute despre germani ar fi ca sunt prea seriosi, foarte reci si ca nu-si viziteaza rudele. Sau ca toti castiga o caruta de bani, au casa mare cu gradina si conduc Mercedesuri.

Revenind la simtul umorului, este adevarat ca ma simt grozav cu noii mei prieteni romani, cu care glumesc si rad despre lucruri pe care le stim si le intelegem ca intre romani. Dar rad si cu prietenii sau colegii germani, care mi se par destul de vorbareti in general, poate din cauza ca ai mei lucreaza totusi in marketing. Citesc carti cu mult umor, ma uit la emisiuni de televiziune amuzante si in general gasesc motive bune si dese sa ma amuz.

Uite, de exemplu aseara am vazut un film german, la care am ras cu lacrimi. Si nu este prima oara cand rad asa la un film nemtesc, desi inca nu pricep eu suta la suta dialogurile. Filmul, o comedie romantica, se cheama "Kein Ohr Hasen" (sorry, site numai in germana), adica "iepurele fara ureche", un titlu complex din care eu am inteles initial ceva de genul "iepurele fara nas". Il recomand cu caldura cui vrea sa se distreze pe cinste o ora si jumatate. Dar mai intai sper ca in multiplexurile romanesti sa mai fie loc, printre filmele hollywoodiene artistice cu alieni si predatori, si de o productie buna nemteasca.

Poanta finala, dupa care am ras tot drumul spre casa, a fost cam asa:

Cuplul din film vrea sa ia un taxi si remarca in sirul de taxiuri parcate, spre coada, un taximetrist care se purtase foarte urat cu ei in alta ocazie. Genul de taximetrist bucurestean care-ti ia de cinci ori mai mult pe o cursa si mai e si mitocan. Actiunea se petrece in Berlin, deci uite ca se poate si la altii.

Tipul, dornic de razbunare, merge la primul taximetrist din sir si-i ofera dublu pe cursa, daca-i de acord sa-i presteze (lui) anumite favoruri sexuale pe care din decenta nu le pot numi pe blog. Taximetristul il refuza, scandalizat. Tipul trece la urmatorul taximetrist si repeta oferta, este refuzat si tot asa pana ajunge la soferul necivilizat. Astuia, care nu vazuse decat ca toti ceilalti soferi au refuzat cursa, ii ofera sa-i plateasca dublu - desi individul ceruse din start dublu fata de ceilalti - cu conditia sa conduca foarte incet la plecare si sa le faca celorlalti taximetristi cu mana, zambind. Ceea ce taximetristul si executa, spre socul si amuzamentul colegilor care isi inchipuie ce oferta a primit si-l vad ca e si incantat de asta.

Craciun si o alunecare placuta in noul an

2008-01-02T16:44:00.000Z

Craciunul german are, ca peste tot, specificul sau. Aici, cel mai frumos lucru care se intampla de Craciun sunt dupa parerea mea Weihnachtsmarkt sau pietele de Craciun. O adunatura simpatica de casute de lemn, feeric impodobite si luminate, unde se vand diverse cadouri - de la bijuterii pana la caciuli sau arta africana - dar si vin fiert, migdale prajite, castane calde, turta dulce si alte specialitati delicioase. Weihnachtsmarkt se gasesc in mai toate orasele si sunt locuri de cumparaturi dar mai ales de intalnire. Eu insami am hoinarit prin Weihnachtsmarkt in Heidelberg, singura sau cu prietenii la un vin fiert. La o cana prea mare de vin fiert, dupa care a trebuit sa ma agat zdravan de bratul prietenului meu deoarece casutele de lemn incepusera subit sa danseze. Nu intru in detalii, am mai povestit despre abilitatile mele de a vedea lumea cu alti ochi dupa ce ingerez o cantitate cat de mica de alcool.

Tot in piata de Craciun am cumparat cadouri si m-am ales si eu cu o caciula violet cu urechi si ciucuri, care am aflat ulterior, cand prietenul meu s-a potolit din ras, ca este specifica pentru tarancile olandeze care vand branza si care se numesc Frau Antja. Asta e, am dat douaspatru de euro pe ea, o port, ca-i calduroasa.

De Craciun, pe aici se mananca peste, gasca sau raclette, o chestie tare interesanta: un gril care se pune in mijlocul mesei, in care mesenii isi prepara singuri, fiecare in tavita sa, o combinatie de legume, salamuri, branza care se coc si se mananca pe loc. Masa principala de Craciun are loc si cadourile se impart pe 24, in Ajun. Ce mi s-a mai parut dragut: calendarul de Advent, o cutie cu 24 de ciocolatele, fiecare cu usita ei, din care copii mananca in fiecare zi de pe 1 Decembrie pana in Ajun cate o ciocolata. Sau Adventkranz - o ghirlanda din crengi de brad, impodobita cu 4 lumanari care trebuie aprinse pe rand in fiecare duminica inainte de Craciun.

Pentru mine, Revelionul a fost petrecut in stil aventuros, intre patru pereti casnici cu prietenul, mama si pisica si multa mancare buna. La ora zero am iesit bineinteles pe terasa care da spre strada si ne-am delectat cu artificiile, pocnitorile si rachetele lansate de consateni.
Cum s-au distrat altii? Doua din prietenele mele au serbat la Bruxelles, la o petrecere in stilul anilor 20. Alti prieteni de acasa au fost la o cabana in Austria. Dragii mei colegi romani au dat mai toti fuga acasa, in sanul familiilor. O colega australianca si-a luat prietenul german si a plecat pentru o luna acasa, unde au petrecut cu siguranta un Craciun la 30 de grade, pe plaja. Ea mi-a povestit ca anul trecut a petrecut primul si cel mai friguros Craciun in Germania si ca a vazut prima oara zapada, care i s-a parut uda si rece - la televizor parea ceva alb, pufos si foarte placut la atingere. Mi-a mai spus ca i se pare complet ridicol ca Mos Craciun are in Europa o sanie trasa de reni. In Australia sunt, bineinteles, canguri la sania Mosului.

Ziarul

2007-12-11T08:52:00.000Z

Se pare ca exista o legatura intre tramvaiul 5 din Heidelberg, cu care merg aproape zilnic, si vorbitorii de limba romana. Si nu ma refer numai la mine.
Iata spre exemplu: aseara m-am suit in tramvai, deja destul de aglomerat, m-am asezat pe unul din putinele locuri libere si mi-am aruncat intamplator privirea pe locul de langa mine, si el liber. De fapt, ocupat de un ziar. Ca orice calator cu transportul public care vede o pagina de ziar in bratele altui calator sau si mai bine uitat pe scaun, am inceput sa citesc ceea ce parea un titlu in limba romana. Mai sa fie, imi zic. Intorc ziarul spre mine si bag seama ca era chiar un ziar in limba romana. In tramvai, in centrul Heidelbergului. Titlul ziarului era ceva de genul "Mesagerul Romanesc", cu articole diverse, de la sfaturi juridice pentru romanii pribegi prin Europa care au probleme cu actele de identitate, pana la articole despre politicienii si potentatii zilei (din Romania adica) sau sfaturi despre cum sa-ti pastrezi frumusetea pana la adanci batraneti.

Dupa ce l-am rasfoit pe indelete, am lasat ziarul acolo, ca poate-l mai citesc si altii. Doamna din fata mea parea vag amuzata ca citesc ziare uitate pe scaun, care mai sunt si scrise in limbi ciudate.

In episodul urmator o sa povestesc despre pregatirile de Craciun pe aici si Weihnachtsmarkt (Piata de Craciun).

Hamburg

2007-12-01T19:21:00.000Z

Saptamana trecuta am facut o mica excursie in interes de serviciu pana la Hamburg. Hm, frumos oras. Poate cel mai frumos oras din Germania, asa cum spuneau amicii care au locuit acolo vreo doi ani si la care am fost si eu odata in vizita.

Hamburg este orasul cu cei mai stilati, mai relaxati si mai prietenosi locuitori, asa cum spune un alt coleg care a locuit acolo si caruia i se pare ca prin comparatie, locuitorii din Heidelberg sunt morocanosi, neprietenosi si poarta numai blugi. Ma rog, fiecare cu comparatiile si impresiile lui. Vrand-nevrand fac si eu comparatii, si mi se pare in continuare ca mai peste tot in Germania, vanzatoarele de la supermarket, vanzatorii de kebab, taximetristii, ospatarii si majoritatea oamenilor cu care intri in contact sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am intalnit vreodata.

Am ajuns la Hamburg cu un tren Intercity, plecand dimineata la ora sase din Mannheim. Biletul mi s-a parut extrem de scump, doua sute de euro dus-intors la clasa a doua, peste care am mai platit un supliment pentru ca m-am intors cu clasa intai. Asta pentru ca doi colegi isi rezervasera la clasa intai si le-am tinut companie.

Tare impresionata am fost de cat de ok e calatoria cu intercity-ul. Scaune comfortabile, masute, prize in care sa-ti vari alimentatorul de laptop, vagon restaurant cu gustari si bauturi calde. O droaie de persoane imbracate business calatoresc cu trenul pentru intalniri de afaceri. Langa mine, in timp ce eu sforaiam usurel iar trei scaune mai incolo, un nene sforaia cat pentru tot vagonul, o doamna si un domn chiar pregateau o intalnire de afaceri. Isi intinsesera hartiile pe masuta dintre scaune si discutau propuneri si cifre. Mi s-a parut foarte practic, chiar mai eficient decat sa calatoriesti cu masina, sa profiti de timpul in care esti pe drum, mergand cu trenul. Poti sa-ti verifici mailul, sa pregatesti prezentari, sa vezi un film sau sa citesti o carte.

In Hamburg am stat numai doua zile, in timpul zilei la discutii de serviciu iar seara, bineinteles, entertainment.

Unul din colegi ne-a pregatit o surpriza: ne-a invitat in "Dungeons" - un soi de combinatie intre muzeu si camera ororilor, care exista in mai multe orase mari si povesteste istoria neagra a orasului, toate catastrofele din care a supravietuit. Baiat organizat, colegul ne-a aratat inainte de a pleca site-ul Dungeons, iar eu m-am uitat repejor si mi s-a parut o chestie cool, asa ca am topait incantata. La fata locului, am constatat ca partea horror e cam prea mult pentru mine. Mai precis, am inceput sa tip cam de la intrare, spre amuzamentul celorlalti vizitatori. Cadea un lant, tipam. Se deschidea o usa, tipam iar. Ghidul era un tip care ar fi fost dragut daca nu era machiat ca si cum taman il dezgropase cineva, dupa ce se batuse cu mafia si fusese ingropat de viu vreo cativa ani. Cred ca a prins drag de mine, pentru ca in timp ce vorbea pe un ton calm si relativ lugubru, din cand in cand ridica tonul si se indrepta brusc spre mine. Iar eu, normal, tipam. Am inceput sa am indoieli serioase ca o sa rezist nouazeci de minute in stilul asta. Asa ca am recunoscut cinstit fata de colegi, daca mai era cazul, ca-s fricoasa si ca vreau sa ies. Intre timp, individul ne bagase pe toti intr-un lift lugubru si incepuse sa ne explice ca liftul are un nume (pe care, de groaza, l-am uitat) si ca din cand in cand cere cate un sacrificiu uman. Oh Doamne. Normal ca am tipat din nou. In clipa in care ne-a invitat pe o placa subreda in centrul liftului, si ma gandeam ca o sa ne prabusim cu totii in catacombe, am cedat si am zis, clar si raspicat, ca vreau afara. Individul m-a intrebat daca mi-e frica (ce intrebare), dupa care m-a invitat sa merg cu el in biblioteca. Deja-mi dadeau lacrimile. Am tipat ca nu vreau in nici o biblioteca, vreau afara. In sfarsit, o colega miloasa a pretextat ca si ei i-e frica de intuneric si a iesit impreuna cu mine. Afara am rasuflat usurata si ne-am dus sa bem un vin fiert la barul cladirii, unde ne-am asezat la o masa linistita la fereastra, direct langa un cosciug cu un buchet de flori pe inevitabilul schelet.

Ok, dupa o cana cu vin fiert, scheletul parea prietenos, toata treaba cu Dungeons-ul de-a dreptul haioasa, iar colega afla cu mirare ca afara e luna plina. De fapt, admiram felinarul de peste drum.

Seara a continuat apoteotic cu o masa pe cinste la un restaurant foarte stilat, unde menu-ul consta din noua feluri miniaturale servite unul dupa altul, unul mai delicios ca altul. Nu i-a luat prin surprindere faptul ca-s vegetariana, aveau ceva pregatit si pentru mine. O nebunie de decoratiuni si arome, de eram cat pe-aci sa tip din nou, de data asta de incantare.

Desi ni se lipeau ochii de somn, colegul cel petrecaret ne-a invitat pentru un ultim cocktail la hotelul Kempinski. Singurul lucru care m-a convins a fost ca acolo s-a filmat nu mai stiu care din filmele cu James Bond. Fire autentica de turist, nu puteam sa ratez sa merg intr-asa un loc istoric, sa beau un cocktail - de data asta nonalcoolic, cu iaurt, ca altfel iar vedeam luna plina..

Fascinatia limbii romane

2007-11-30T08:58:00.000Z

Nu a trecut o zi, de cand sunt in Germania, in care sa nu vorbesc cu cineva in limba romana. Intotdeauna, in drum spre casa, in autobuz, in tren sau la serviciu, la cantina – mereu ma intalnesc cu colegi romani. Cu ceva timp in urma, in tramvai, o fata m-a intrebat de vorba pe romaneste pentru ca ma auzise sporovaind cu o prietena care coborase deja. Fata era din Romania, mutata de ani buni, si avea o cutie cu o pisica, prilej sa conversam vreme de cateva statii despre pisica si alte subiecte mai putin interesante.

Am avut ocazia sa constat si cat de interesanta poate fi limba romana pentru straini. Se discuta in general cu placere despre limbile straine, care in ce familie este si cu ce alta limba se aseamana. La fel si despre limba romana, sunt des intrebata care-i treaba, iar oamenii afla cu mirare ca seamana cu italiana, spaniola si franceza, si ca nu e o limba slavica in ciuda faptului ca ne invecinam cu rusi, bulgari si ucraineni. In plus, imi place sa ma infoi in pene ca inteleg o gramada din ce se vorbeste in spaniola sau in italiana, chiar daca n-am studiat o boaba in viata mea.

Revenind, deunazi eram in gara cu doua amice romance si asteptam trenul spre Heidelberg. Evident ca sporovaiam diverse, vorbind probabil toate trei deodata dupa tipicul feminin. La un moment dat, fetele s-au oprit din conversatie, s-au uitat perplexe la mine si m-au intrebat daca “l-am vazut pe ala”. Mai precis, un domn intre doua varste, mic de statura si rozaliu la fata, care se oprise la un metru de noi si ne sorbea toate cuvintele, cu un zambet pana la urechi. Nu-l remarcasem pana atunci. O fi roman, ne susotim noi. Il intreb daca vorbeste romaneste, nema, nu parea sa priceapa. Am scapat de privirile lui insistente si zambitoare abia cand ne-am urcat in tren, nu inainte sa ma intrebe “italiano?”. Nu, rumeno, ii zic eu si, conform principiului sanatos invatat din copilarie, ca nu-i bine sa intri in vorba cu straini, ne-am retras strategic toate trei in alt colt de vagon.

In aceeasi seara, dupa ora de yoga ma indreptam grabita spre statia de tramvai, sa merg spre casa. Aproape de statie, se apropie de mine un tanar, isi cere scuze si ma intreaba daca vorbesc germana. Sigura ca-i unul din tipii care-si pierd timpul pe strada si incearca sa te tapeze de 1-2 euro sa-si cumpere tigari sau bautura, mormai ca nu si plec mai departe. Tanarul, scai dupa mine. “Romana?” ma intreaba. De data asta ma opresc, socata, si dau cartile pe fata: ok, vorbesc si germana, si romana, si ce doreste ma rog? La care tanarul incepe sa-mi turuie ca vrea sa studieze un semestru limba romana, care-i place foarte mult, stie deja sa zica “multumesc”, are nevoie de un dictionar roman-german si nu stie unde-l poate gasi. S-a gandit sa ma intrebe taman pe mine, pentru ca m-a auzit vorbind romaneste in tramvai cu cateva saptamani in urma. M-am ingrozit de-a dreptul la ideea, putin paranoica probabil, ca am fost urmarita, mai ales ca se apropiase inca un tanar zambitor si urmarea discutia. Incurcata, i-am balmajit sa caute pe internet, sa se duca la un curs sau ceva, si ca eu am un dictionar dar e acasa in Romania si n-am idee unde gasesti asa ceva in Germania. Tanarul, vizibil cu chef de vorba, m-a mai tras de limba cum e cu accentul si cum e mai bine sa zica “multumesc”. Eu i-am spun sfatoasa sa puna mana mai intai pe gramatica si sa invete vocabular si abia dupa aceea sa-si faca probleme cu accentul. Dupa care mi-am cerut scuze ca nu-l pot ajuta cu mai multe si am fugit sa prind tramvaiul. Toata seara m-am gandit ca poate era de datoria mea sa rog pe cineva sa-i cumpere studentului un dictionar din Romania si sa i-l aduca. Uite asa am ratat sansa sa ajut un tanar german sa invete limba romana.
Intr-adevar, vorbesc des in tramvai in romana cand sunt cu vreo colega. Dar nu m-am gandit nici o clipa ca cineva o sa remarce ca vorbesc o limba atat de fascinanta si o sa ma intrebe unde se gasesc dictionare romano-germane.

Mica venezueleanca din tramvai

2007-09-27T09:12:00.000+01:00

In timp ce asteptam ieri tramvaiul sa merg spre statie, a aparut o mamica pe bicicleta, cu un copil mic in cosul bicicletei si inca o fetita de 4-5 ani. Intr-o germana la fel de stricata ca a mea, m-a rugat daca pot sa iau eu fetita cu mine. Cum ea amesteca germana cu spaniola, iar eu visez uneori ca vorbesc sau macar inteleg spaniola, italiana sau alte limbi romanice, i-am spus sa-mi zica in spaniola, ca sa ma lamuresc unde anume si pentru cat timp vrea sa-i preiau fetita. Pana la urma am inteles ca ea urma sa mearga cu bicicleta, iar fetita sa vina cu tramvaiul si sa se reintalneasca intr-o anumita statie. Zis si facut. Am ramas cu fetita care a inceput sa-mi povesteasca diverse lucruri in spaniola: uite ce catel mic si frumos, bunica ei din Venezuela are un catel si trei pisici, si cum se face ca eu vorbesc spaniola? Dragut din partea ei sa se mire, politicos, ca vorbesc spaniola, cand eu abia legam doua vorbe si din alea, una iesea tot in germana. M-am chinuit sa-i explic ca sunt din Romania, si a dedus singura ca limbile se aseamana. Ne-am urcat in tramvai, am mai stat un pic de vorba (eu aproband tot ce-mi spunea cu "si, si, si..") si apoi a coborat la statia ei. Mama ei era deja acolo si o astepta.

Poate ca e un antrenament bun, sa obisnuiesti copii de mici sa fie independenti. Mai demult ma miram cum o familie de prieteni il lasa pe baietelul lor de doi ani sa manance singur, cu furculita, inclusiv spaghete - care evident zburau in toate partile. Iar de cand a inceput scoala, observ ca dimineata, in timp ce fug spre tramvai, pe langa mine tropaie somnorosi pe strada o gramada de pusti care merg singuri la scoala.

Apropos de tramvai, am constatat pe pielea mea nu numai ca vine la timp, dar uneori vine chiar cu doua-trei minute mai devreme. Mi s-a intamplat sa plece chiar din fata nasului meu uluit, cand tocmai treceam strada. Asa ca de atunci, dimineata fac un pic de jogging sa ajung mai devreme in statie. Si recuperez dormind apoi in tramvai, in tren si chiar la serviciu unde insa ma stradui sa-mi tin ochii deschisi si nasul in monitor.

Cu trenuletul pe Neroberg

2007-09-19T15:16:00.000+01:00

Din peripetiile weekendului trecut: in primul rand, vremea a fost izbitor de frumoasa, soare cat-ii ziua de lunga si cald ca vara. Asa ca, dupa o runda de shopping sambata, duminica am iesit la plimbare. Am nimerit intr-un oras, Wiesbaden, de unde am luat trenuletul si am urcat pe deal. Foarte frumos peisajul si boem drumul, dar partea interesanta e chiar trenul, care se cheama Nerobergbahn. Si anume, trenuletul, care nu parcurge o distanta prea mare, nu e actionat nici electric, nici cu aburi sau stiu eu ce altceva, ci doar de forta gravitatiei si de incarcatura de apa. Treaba merge asa: un trenulet e jos, la baza dealului, iar celalalt sus. Cele doua trenulete merg pe aceeasi sina, legate unul de celalat cu cabluri. Trenuletul de sus primeste o incarcatura cu apa, apoi isi da drumul la vale (exista un om care manevreaza frana, deci nu e ca la formula 1) si trage in contrasens trenuletul celalalt. La un moment dat, trenuletele se petrec, intr-un loc unde sina se bifurca. Trenul a fost construit la 1888 si functioneaza si azi dupa acelasi sistem.

Sus pe Neroberg este un restaurant dragut, cu mese, scaune si sezlonguri scoase afara, chiar cu un fel de plaja pentru vizitatorii restaurantului. Iar cativa metri mai incolo incepe Kletterwald - locul de care am mai povestit - unde te poti catara din copac in copac, pe tot soiul de sisteme de franghii, butoaie, trepte din lemn, la 8-15 metri inaltime si asigurat cu corzi. Nici de data asta nu ne-am catarat si noi prin copaci, doar ne-am holbat la curajosii mici si mari care se distrau sau transpirau pe trasee.

Tot in weekenduri au inceput peste tot prin localitatile mai mici din Germania un soi de festivaluri ale recoltei. La care cu mic cu mare vin la iarmaroc, se dau in calusei, beau must si mananca tot soiul de specialitati precum placinta cu ceapa (pe care n-am probat-o inca). Acolo unde am fost noi, la primarie organizasera ditamai sala cu mese, mancare si muzica live, dar muzica tipic germana, care merge bine cu beri multe, l-a pus pe fuga pe prietenul meu. Sau posibilitatea ca eu sa ma amestec in multime si cine stie, sa ma apuce iar dansatul pe mese.

Posta si Marketingul

2007-09-03T08:46:00.000+01:00

Pentru ca ne-am mutat de curand, prietenul meu a anuntat schimbarea de adresa la posta germana (Deutsche Post) ca sa primim corespondenta la noua adresa. Sa primim, inseamna doua plicuri pe luna eu si cinci plicuri pe zi, inclusiv reclame, el.

De curand, am primit si eu si el cate un plic gros de la posta germana. Inauntru, o brosurica si un set de reclame, cu oferte pentru cei care se muta.

Brosurica m-a dat gata: personalizata cu numele meu peste tot, oferea informatii despre serviciul de redirectionare a corespondentei, dar si multe alte chestii interesante. De exemplu: o carte postala pe care o poti returna la Deutsche post, in care corectezi daca ti-au gresit ceva la nume sau adresa. O lista de institutii pe care trebuie sa le anunti ca te-ai mutat. Cateva folii cu etichete de diverse marimi, cu numele meu tiparit, pe care le pot lipi pe interfon sau usa. Cateva oferte de ziare care-ti vin gratis la noua adresa, timp de cateva saptamani. Carti postale prin care poti comanda cataloagele bine-cunoscute, gen “Neckermann”, la noua adresa. Oferte de carti care se comanda prin posta, abonamente tv, publicatii. O fila cu numere telefonice de urgenta. Carti postale pe care le poti trimite la prieteni, sa-i anunti ca te-ai mutat.
In maldarul de publicitate pe care-l primim in fiecare zi, plicul de la Deutsche Post m-a lovit drept in sufletul meu de om de marketing: ce inseamna sa faci publicitate bine directionata, care ofera omului ce are nevoie, atunci cand are nevoie.

Despre drumurile mele zilnice pana la serviciu si inapoi: tocmai ma obisnuisem cu traseul tramvai-autobuz, cand in dimineata de luni m-am trezit ca tramvaiul ajunge in cu totul alta parte decat eram obisnuita. Am regandit repede traseul si am luat alt autobuz, dar cum statia era mai departe de firma, am mers si pe jos cam un sfert de ora, prin lanurile de porumb din apropiere. A fost frumos totusi pentru ca niste oameni tocmai taiau iarba si m-a incantat un miros de fan proaspat, care mi-a facut dimineata de luni mai frumoasa. A nu se intelege ca lucrez la o firma agricola: in cladirile de langa lanul de porumb se produce software.

O scurta lectie de limba germana – chestii care mie mi se par inedite:

La germani, “fata” se spune “das Madel” sau “das Madchen”, ambele la genul neutru. Adica fata e de gen neutru, in timp ce baiatul e de gen masculin. Ca sa fie treaba clara, cand se marita, fata devine “die Frau”, deci in sfarsit capata gen feminin.

Alte diferente de sex: o fata petrecareata e un "soarece de petrecere" (“Party-Maus”), iar un tip petrecaret este un “leu de petrecere” (“Party-Loewe”). Cum petrec soarecii si leii impreuna, nu prea inteleg. Apropos, soarece in germana este de gen feminin, “die Maus”.

La coada (coada la care stai sa cumperi ceva), i se spune “Schlange”, adica “sarpe”. Cum ar veni, nu “stai la coada”, ci “stai in sarpe”.

Tot vorbind de animale: daca te obsedeaza ceva, o melodie, ai un “vierme in ureche” adica “ohr-wurm”. Daca simti nevoia sa-ti dregi vocea, ai o “broasca in gat”, adica “Frosh im Hals”.
Despre ceva “foarte-foarte”, “extrem de”, se mai spune ca e “Sau” – adica “porc”. Foarte folosite sunt “porc de ieftin” (“sau-billig”, si in reclame) sau “porc de scump” (“sau-teuer”).

„Wii would like to play“: cum sa faci febra musculara de la jocuri pe calculator

2007-08-29T16:54:00.000+01:00

Weekendul trecut am fost iar la o petrecere nemteasca, la ziua unui amic de-al prietenului meu. La petrecere, am constatat ca iar nu stiu sa ma amestec omogen cu ceilalti invitati, probabil din cauza conversatiei din care intelegeam taman jumatatea care nu ma interesa. Sau poate ca si ce nu intelegeam era la fel de plicticos. Am incercat eu o glumita la inceput, cum ca o sa beau ceva si apoi o sa ma desfasor, dansand pe masa. De fapt, asta spun la toate petrecerile, ca sa am ce primi reprosuri ca nu m-am tinut de cuvant. Revenind la petrecere, taman cand sa cad sub masa de plictiseala, sarbatoritul a scos din cutie un joc Wii, primit cadou, si s-a schimbat complet atmosfera.

Wii este o consola care se ataseaza la calculator, cu jocuri care se bazeaza pe miscarea omului implicat. Cum sa zic mai simplu: omul tine o telecomanda in mana si se misca, iar personajul lui de pe calculator se misca in acelasi fel si executa comenzile date. Deci, daca joci bowling, executi o miscare ca si cum ai arunca mingea, iar personajul de pe ecran arunca mingea odata cu tine. La fel daca joci tenis. Daca boxezi, ai doua telecomenzi si boxezi aerul, in timp ce personajul tau din joc boxeaza in acelasi fel adversarul, tot din joc. Evident, trebuie sa fie gol in jurul tau si sa te tii bine de telecomanda, ca sa nu spargi monitorul, geamurile sau alte obiecte si sa nu caftesti accidental persoane din lumea reala.

Eu si prietena sarbatoritului le-am dat lectii de box baietilor, facand adversarul knock-out in cateva minute. Dupa o repriza de box la unu noaptea am adormit in toiul petrecerii pe canapea, iar a doua zi aveam febra musculara. Asa ca am avut o revelatie: cum e sa faci febra musculara, jucand jocuri pe calculator. Mi se pare o super inventie, acest Wii. Iata un clip haios despre Wii, care arata ca oamenii ar plati si o gaina pentru el, daca japonezii ar accepta plata in natura.

Tot saptamana trecuta am mai facut o plimbare cu mama prin Heidelberg, unde am urcat pana la castelul medieval care vegheaza de pe o culme tot orasul, ca sa ma exprim poetic. Mama, o pasionata de natura care obisnuia sa pretinda ca stie toti copacii, dupa aspect, a dat de o specie noua in parcul castelului. Ne-am dus mai aproape de copac si ne consultam daca fructele, un fel de castane, or fi comestibile. Langa noi misuna pe sub copac inca o doamna, la care mama s-a dus cu un zambet larg sa o intrebe, in engleza, daca stie ce copac e. Doamna a dat incurcata din cap, asa ca am sarit in ajutor si am intrebat-o in germana. La care doamna, deja si mai incurcata, ne-a raspuns in cea mai neaosa romana “nu stiu, nu stiu”. Au urmat pupaturi si imbratisari intre mama si doamna respectiva, incantate ca se regasesc romance in cele strainatati. Dupa ce ne-am intretinut un pic cu familia doamnei, am mai mers cativa metri si am dat de alta familie de romani. Iar salutari si schimburi de amabilitati. Pe langa noi, au mai trecut niste romani care ne-au auzit vorbind si ne-au salutat si ei. La al patrulea grup pe care l-am auzit vorbind romaneste, mama din fericire obosise de atatea amabilitati si a tacut chitic, n-a mai intrat in vorba. Deja erau atat de multi turisti romani incat eram ca in tara, unde totusi nu poti sa te opresti sa vorbesti cu toata lumea de pe strada.

O dilema de genul asta am si eu la firma, unde unii zambesc si saluta, chiar daca nu te cunosc. Asa ca stau si eu mereu la indemana cu cate un zambet, ca nu se stie cand am nevoie sa-l returnez cuiva.

La lucru, ma ocup acum de website-syndication, adica ma stradui sa pun in functiune website-uri pentru diverse tari europene, cu ajutorul colegilor din tara care trebuie sa aprobe continutul si al echipei de programatori web, care face de fapt toata treaba. Nu e extrem de palpitant, dar ma gandesc ca am sigur si de aici ceva de invatat. De exemplu, putin project management, adica cum sa-i bati pe altii la cap ca sa faca o treaba pentru care dupa aceea primesti tu credit. Desigur, este o definitie aproximativa, adica ce am inteles eu din project management pana acum.

Poate ca munca mea de acum nu-i foarte palpitanta, dar nu duc lipsa de adrenalina. De exemplu, vineri mi-am scapat telefonul mobil nou, de la firma, in toaleta. Din pacate, nu pare sa fi fost rezistent la apa. L-am sters cum am putut si tot incerc sa-l pornesc de atunci. In ultimul timp am tot vazut experimente cu telefoane, ba la televizor, de genul bagat telefon mobil in cuptor cu microunde si dat drumul la cuptor; ba pe internet, introdus noul telefon iPhone intr-un mixer, dat drumul la mixer si turnat rezultatul intr-un pahar. Dupa ambele experimente, telefonul nu a mai mers – dupa al doilea era de fapt chiar praf si pulbere. Ma intreb ce sanse am eu sa mai mearga telefonul meu scapat in apa.

Halal de palpitant. Adrenalina e de fapt ce i s-a intamplat unui prieten, care a asistat la un jaf in plina zi, la Stockholm, intr-un supermarket. Tipi cu fata acoperita si cu cutite in mana, care jefuiesc casa unui magazin chiar in fata ta. Cred ca nu-ti doresti sa vezi asa ceva prea des.

Ciquita in noul apartament

2007-08-17T14:56:00.000+01:00

In sfarsit, ne-am mutat in noul apartament. Daca facem abstractie de cutiile stivuite intr-una din camere, de mocheta nu tocmai noua si de lipsa (partiala) a dulapurilor, totul e minunat. Mama este din nou la mine si ma ajuta la treburi, de fapt le face ea pe toate, timp in care prietenul meu e plecat la un training, eu lucrez iar pisica noastra doarme, cotrobaie prin toate colturile, vaneaza muste sau se bucura de privelistea de pe terasa.

Apropos de pisica mea, Amaya Ciquita Bonita, dupa cum toti prietenii si cunoscutii mei stiu ca o cheama, am facut un top cu cele mai interesante lucruri pe care le-a realizat in cariera ei de pisica de casa – unde a fost promovata de la stadiul de mica pisica vagaboanda:

La primul ei brad de Craciun impodobit, fura bomboanele rafaelo din brad si le rontzaia partial, iar mama ma certa pe mine pentru ca pe covor erau ambalaje si nuca de cocos imprastiate.

De fapt la toti brazii care au urmat, a despuiat pomul de beteala din partea de jos si si-a facut guler din ea. Sau pur si simplu a facut-o bucatele si a imprastiat-o prin toata camera. Oricum, brazii nostri au devenit, odata cu venirea Ciquitei, un soi de arta abstracta.

Odata, cand am avut musafiri si au fost invitati sa se aseze la masa, prima care a sarit pe scaunul din fruntea mesei a fost tot Ciquita. A fost rugata sa cedeze locul si sa manance din farfuria ei de pe podea.

Printre lucrurile de mancare pe care le-a furat: porumb fiert pe care l-a mancat pe jumatate, peste prajit, iaurt din canile noastre nesupravegheate. Daca nu poate sa fure, cere – se intinde cat e de mare pana la marginea mesei si ridica o labuta cat poate ea de sus, la modul “da si mie”.

Ii place sa “stea de vorba” la balcon cu vecinii. Daca nu e nimeni la fereastra, pare realmente dezamagita.

Daca sunt musafiri care stau mai multe zile in vizita, le cere de mancare si se poarta dragalas cu ei pana primeste ceva, apoi le trage cate o labuta si pleaca.

Nu-i plac copiii, cu cat sunt mai mici cu atat se sperie mai tare de ei. Cand au venit nepotii mei, a fost tot timpul pierduta de frica, a mers tiptil pe langa pereti si s-a varat sub pat sau sub cada la fiecare semn de pericol si a uitat si de mancare.

Are ore timpurii de trezire, de obicei inainte de sase dimineata. O tortureaza pe mama in diverse feluri, inclusiv deschizand si trantind usile la dulapuri sau zdranganind jaluzelele, pana cand mama se scoala si-i da sa manance.

Mama, eroina de blog fara sa vrea, m-a rugat sa precizez ca de data asta a reusit sa iasa singura din aeroport, fara sa se mai rataceasca si fara sa se mai tina dupa alte persoane care aveau zboruri de legatura si prin urmare ajungeau la alte porti de imbarcare. Singurul lucru cu care nu se poate impaca este tariful pentru transportul Ciquitei, si anume zece euro pe kilogram de pisica plus cusca de transport. Diferite metode au fost incercate pentru optimizarea costului, de la regim pentru pisica in vederea scaderii drastice in greutate – n-a functionat – pana la negociatul cu functionarii de la aeroport, relativ la cat cantareste de fapt pisica. Asta a functionat doar la Bucuresti, spre mirarea nemtoaicei de la check-in din Frankfurt, care n-a inteles de ce pisica a cantarit cinci kilograme la plecare si opt la intoarcere.
Si aici in casa unde este noul apartament exista un iepure, care insa iese doar din cand in cand din casa si sta in gradina intr-un soi de tarc. Ieri Ciquita l-a vazut de la fereastra si parea interesata de el. Sper ca nu i-a trecut prin cap sa-l manace. Oricum, iepurele e mai gras ca ea.

N-am facut un progres extraordinar, relativ la cat imi ia sa ajung la servici. Acum merg cu un tramvai si cu un autobuz, mai mult de o ora. Oricum, ma consoleaza faptul ca autobuzele si tramvaiele ajung in statii la ore fixe, poti sa-ti faci traseul pe internet, ca sa stii exact cand pleci si cand ajungi, iar intarzierile sunt minore. Drumul de fapt ar dura mult mai putin daca autobuzul respectiv nu s-ar invarti in cerc prin diverse localitati mici. Sau daca as avea eu masina. Momentan ma delectez cu dormitatul in autobuz in fiecare dimineata, incercand totusi sa nu cad la curbe peste pasagerul de pe scaunul de langa mine. Si-mi trec prin cap tot soiul de idei, de genul, ce bine ar fi sa existe in autobuz un soi de canapele unde sa poti dormi de-a binelea si sa te trezesti de exemplu intr-o ora la destinatie.

New York - Nunta

2007-07-31T22:30:00.000+01:00

Dupa experienta multor nunti romanesti si a uneia nemtesti, a venit timpul unei nunti americane. O nunta cu atat mai interesanta cu cat mirii au fost, el, american alb, iar ea, jamaicana de culoare (nu stiu daca toti jamaicanii sunt de culoare). El, la a doua casatorie, ea mai tanara cu cincisprezece ani, frumoasa si irezistibil de tonica.

Cred ca iti dai seama de amploarea lucrurilor intr-o relatie de acest gen abia cand vezi cele doua familii si grupuri de prieteni reunite. A fost o nunta mare si realmente ca in filmele americane, cu repetitie, o duzina de domnisoare si cavaleri de onoare imbracati la fel si o punere in scena demna de un show american. Nunta a fost intr-un club pe malul marii, cu ceremonie in aer liber, oficiata de un preot de culoare, simpatic si spiritual. La inceput am crezut ca maestrul de ceremonii, tot un tip de culoare, imbracat la patru ace, cu cercei si cu ochelari de soare, este preotul, si m-am amuzat copios sa vad primul preot cu cercei. Adevaratul preot si-a facut aparitia mai tarziu si nu purta cercei.

N-au lipsit intrarile succesive, pe cantece de tip "I will love you forever", ale mirelui, cavalerilor si domnisoarelor de onoare, a fetitelor care arunca petale de flori (una din ele plangand teribil de stresata de importanta rolului) si finalmente a miresei. Ceea ce nu vazusem in filme a fost o intrare similara, pe muzica de show, a acelorasi personaje cheie in restaurantul unde a avut loc petrecerea, cu prezentarea tunatoare a maestrului de ceremonii si in aplauzele invitatilor. Probabil inca un obicei american.

Trebuie sa recunosc ca aripa jamaicana a petrecerii a fost de milioane, erau foarte colorat imbracati, femeile cu rochii sexi, unele aproape de cabaret, barbatii cu atitudinea si coafurile lor cool si multi din ei cu nelipsitii ochelari de soare. Unul din ei nu si-a scos nici macar o clipa ochelarii de soare, am ajuns sa credem ca poate i-a purtat prea mult si i s-au lipit de cap. Muzica nu ne-a inselat asteptarile: a inceput cu Bob Marley, a continuat cu Frank Sinatra (mirele fiind fan al lui) si apoi tot restul serii cu oaresce melodii saltarete carora nu stiu cum sa le spun, reggae, rap, ceva intre ele, in orice caz jamaicanii au fost in elementul lor si au dansat tot timpul. La primul dans eu si prietenul meu ne-am trezit in mijlocul unei scenografii de genul doi la stanga, doi la dreapta, unu-n spate si hop-hop, pe care toti americanii stiau s-o danseze. Un soi de macarena-pop pe care ne-am chinuit s-o prindem si noi, dupa ce ne-am lovit de toata lumea, aratand probabil ca fraierii care o iau in alta directie cand toata lumea danseaza frumos si organizat.

Petrecerea a tinut numai pana la doisprezece noaptea, spre marea noastra dezamagire, dar si a mirelui, abia incalzit de cateva dansuri cu frumoasele jamaicance.
Spre informare: la americani nu se fura mireasa, dar comesenilor mei li s-a parut o idee draguta. Cine stie, poate ca la urmatoarea nunta la care respectivii vor participa va fi prima mireasa americana furata in stil romanesc.
Poze de la nunta sunt aici.

New York, New York

2007-07-31T22:21:00.000+01:00

Saptamana trecuta am calatorit pentru prima data in America, la New York, intr-o mica vacanta si pentru nunta unui prieten si coleg de-al prietenului meu. Mai jos sunt cateva impresii proaspete si destul de haotice, pentru ca abia m-am intors, mi-e foarte somn si probabil ca am chestia aia care se cheama jetlag. Totusi, zborul cu avionul peste ocean a fost foarte placut cu singapore airlines, am fost impresionata de entertainmentul de la board (puteai sa alegi dintr-o multime de filme noi, muzica, radio, jocuri) si de faptul ca am primit pernuta, patura si sosete groase. Si de stewardesele mignone, dragute, machiate si cu uniforme foarte frumoase.
Pentru ca am vazut deja multe locuri mai mult sau mai putin frumoase, mi-am propus sa nu mai merg la pomul laudat cu asteptari prea mari. Asa ca am plecat la New York cu ideea ca vizitez unul din cele mai celebre orase ale lumii, dar fara sa ma astept sa fiu foarte impresionata.
Dupa primele zile in SUA, am ajuns rapid la concluzia mareata ca aici lucrurile stau in mare cam ca in Romania. In sensul ca si aici sunt diferente foarte mari – oameni frumosi, bine imbracati si sarmanti, versus oameni a caror atitudine sau inteligenta lasa de dorit; locuri frumoase si ingrijite, versus blocuri mohorate si inghesuite. Oameni foarte bogati si oameni foarte saraci. Am mai remarcat ca majoritatea masinilor au schimbator automat de viteze si ca strazile sunt destul de proaste (aici inca o asemanare cu Romania). Pentru ca nu am stat decat cinci zile in State si n-am vazut prea multe lucruri, asemanarile se opresc aici.

Noi am stat la un hotel intr-o mica localitate tipic americana, la aproape o ora de mers cu trenul de New York. Prinsi intre jet-leg, shopping, pregatirile pentru nunta si nunta propriu zisa, n-am apucat sa vedem tot ce ne propusesem in marele oras. Doar o zi am umblat pe indelete in downtown, in care am facut si o croaziera de trei ore („circle line“) de jur imprejurul Manhattanului, cu un ghid sarmant care ne-a povestit o gramada de lucruri interesante.

Da, am ramas cu gatul stramb uitandu-ma la zgarie norii din Manhattan. Forfota de pe strazi nu ne-a placut in mod special, ca de obicei in marile orase, sunt prea multe masini si prea multi oameni grabiti. Nu ne-a venit sa credem ca, in toata harmalaia si aglomeratia de pe strazi, multi oameni luau masa de pranz la mese scoase afara din restaurant, pe trotuar. Asta desi nici o raza de soare nu ajungea pana jos din cauza zgarie-norilor.
New York e un oras vechi de aproape patru sute de ani si sunt tare curioasa cum arata, sa zicem, in secolul trecut, inainte sa apara zgarie-norii de azi. Pentru ca n-am vazut decat o mica bucata din Manhattan si am ratat o gramada de atractii turistice, probabil ca sunt doar un pic mai breaza decat cand am venit, in ce priveste istoricul locului. Inafara de zgarie-nori, am avut totusi timp sa mai observ ca exista multe dughene mici pentru lustruit pantofii, probabil pentru businessman-ii care trebuie sa ajunga cu pantofii curati la birou.
Grand Central Station a fost o surpriza placuta. Cea mai mare statie de tren si metrou din Manhattan este o cladire cu sali spatioase, decorate clasic, cu tavane arcuite, aurii si lustre cu becuri care dau o lumina placuta. Plus coridoare cu magazine mici si cochete, o piata impresionanta de alimente, cu tonete atractive de fructe, legume, patiserii sau mancare gatita. Absolut tot ce ar avea nevoie sa cumpere un new-yorkez grabit, la sfarsit de zi, inainte de a lua trenul sau metroul spre casa.
Ca orice turist, sunt foarte curioasa cand ajung intr-un loc nou care sunt preturile proprietatilor – cat costa sa inchiriezi sau sa cumperi un apartament sau o casa acolo. Ei bine, ghidul ne-a spus ca in Manhattan chiriile pentru un apartament de o camera ajung la trei mii de dolari, iar pretul de vanzare pentru o camera intr-un apartament este de aproximativ un milion de dolari. Adica, trei milioane de dolari pentru un apartament mediu de trei camere? Mi se pare scandalos si new-yorkezii cu care am vorbit sunt de aceeasi parere. Ce n-am reusit sa aflu, este cam cat castiga respectivii new-yorkezi ca sa-si permita atare chirii (nu vorbesc de cumparat o casa). Evident insa ca foarte multi locuiesc in suburbii, unde preturile sunt mai rezonabile si este si mai multa liniste. Casele americane din orasele mici mi s-au parut insa in marea majoritate destul de mici, cu gradini minuscule si fara stil. Ok, acum vorbeste pretentioasa din mine, care a crescut si a trait toata viata la bloc. Apropos, am trecut cu trenul prin Bronx, cartier al New Yorkului care e la cativa kilometri de luxul din Manhattan, si am remarcat o multime de blocuri urate, vechi, pe langa care majoritatea cartierelor bucurestene sunt de-a dreptul luxoase.

Am auzit de multe ori ca mancarea americana este rea si ingrasa. Adevarul e ca de obicei la mijloc. Am mancat si prost – inclusiv la micul dejun, care nu se compara cu cel din hoteluri similare din Europa – dar si in restaurante bune, cu servire rapida si atenta si cu preturi mici in comparatie cu cele din capitalele europene, poate si pentru ca dolarul a tot fost in cadere libera.
Motiv de altfel sa ne petrecem o zi intreaga la cumparaturi, intr-un orasel incantator cu peste doua sute de magazine „outlet“, cu marci cunoscute la preturi foarte bune. Acolo mi-ar fi placut sa mai raman vreo doua zile cu cardul de credit al prietenului meu. Tot acolo o israelianca vorbareata m-a pacalit sa cumpar o sare exfolianta cu aproape cincizeci de dolari, dupa ce m-a spalat pe maini, m-a dat cu crema, m-a bibilit si m-a vrajit de pana la urma am zis da. Am reusit insa sa zic nu la toate tentativele ei de cross-selling, plecand numai cu sarea-n traista si cu speranta ca o sa-mi ajunga intr-adevar doi ani cum a zis ea si ca n-am fost fraierita pe de-a-ntregul.

Duminica am fost la un meci de baseball. De un an intreg se straduie prietenul meu, care e fan baseball, sa-mi explice regulile jocului, si cred ca am ajuns sa inteleg macar cum se marcheaza punctele si de ce unii arunca mingea iar altii dau cu bata-n ea si alearga. Ma rog, sunt pe aproape. La meci a fost interesant, si datorita show-ului american cu muzica si reclame, dar si pentru ca baseball-ul este pentru americani o ocazie majora sa petreaca un timp cu toata familia pe stadion si sa manance lucruri sanatoase gen hot-dog, pizza si chips-uri. Lucruri pe care le-am incercat si noi, contra unei sume comparabile cu ce am fi platit intr-un restaurant bunicel pe o masa intreaga. In final, jocul m-a captivat si pe mine si mi-a parut rau cand a inceput sa ploua si s-a intrerupt, mai ales ca dadusem patruzeci de dolari pe bilete.
Mai multe poze din New York aici.

Mama in vizita si diverse alte impresii

2007-07-23T14:42:00.000+01:00

Weekendul trecut a venit mama in vizita, cu tot cu pisica mea cea zbanghie, Ciquita-Bonita. Amandoua s-au comportat admirabil pe avion din cate mi-a povestit mama, chiar daca a fost primul zbor si prima iesire din tara, una peste alta. Ciquita a stat cuminte in cusca ei, la picioarele mamei, care era fericita ca a reusit s-o ia cu ea in avion si nu s-o predea la compartimentul special de transport. Pisica mea are acum un cip electronic de identificare si pasaport cu datele proprii, numarul cipului si injectiile facute. Mi se pare interesant faptul ca pisica are pasaport, iar mama nu. Ea a calatorit cu buletinul, asta dupa indelungate discutii in care i-am explicat ca cetatenii europeni pot sa calatoreasca in tarile uniunii cu buletinul, in ciuda sfatuitorilor panicarzi din tara care i-au spus ca fara pasaport va fi trimisa pachet inapoi.
Toate au mers bine, numai la aeroport in Frankfurt a intervenit o mica criza, in sensul ca mama n-a stiut pe unde sa iasa. Dupa o ora de invartit pe la diverse porti din terminal si intrebat diverse persoane (unele la fel de ratacite ca ea), a iesit in final, cu pisica dar fara bagaj. A intrat din nou si finalmente a iesit cu tot cu bagaj. Nu m-am mirat ca a durat atata, e usor sa te ratacesti intr-un aeroport asa de mare. Eu insami m-am trezit intr-una din calatorii ca un cuplu de batrani cu care mersesem in avion ma urmareau cuminti prin aeroport, desi eu ma indreptam spre iesire iar ei aveau in continuare un zbor spre state. A trebuit sa ma uit pe biletele lor sa vad unde e poarta lor de imbarcare si sa-i indrum pe unde sa o ia.
Tot invartindu-ma prin aeroport in asteptarea avionului, am remarcat, a nu stiu cata oara, cat de multe magazine, restaurante si cafenele sunt in aeroport. Practic, in aeroportul din Frankfurt poti sa stai o zi intreaga fara sa te plictisesti. Am vazut si un magazin cu marfuri discontate, numai pentru personalul navigant, si m-am gandit ca in final nu-i asa rau sa fii pilot sau stewardesa.
Ciquita s-a adaptat destul de bine la noua ei casa pentru 5 zile, ba chiar a fost foarte curioasa si intrigata, a cercetat fiecare cotlon, inclusiv dulapurile, si a stat ore in sir pe terasa urmarind pasarile (si inchipuindu-si-le probabil fara fulgi si pene, la ea in farfurie).
Vremea paduchioasa ca de obicei in ultima luna, racoroasa si cu ploi dese, nu ne-a imbiat prea mult la plimbari. Doar doua iesiri in Mainz, dintre care una la shopping. Am dat o raita si pe la ferma din apropiere sa ne aprovizionam pentru supele si ardeii umpluti cu care ne-a delectat mama.
Gata, am gasit si apartament in care sa ne mutam la inceputul lui august, intr-o localitate de unde se pare ca voi face doar o ora pana la servici, cu o combinatie de tren-tramvai care se cheama oeg (nu am inteles de ce) si apoi inca o bucata de drum cu trenul.
Saptamana trecuta mi-a adus si primul pranz cu comunitatea romaneasca de la firma la care lucrez. S-au adunat aproximativ 15 oameni simpatici si cu chef de vorba, din care multi m-au inghesuit cu intrebari, eu fiind nou venita si singura care a lucrat la subsidiara din romania. M-am bucurat sa sporovai in limba mea si sa fac glume pe care oamenii sa le si inteleaga (glumele mele in germana de multe ori nici eu nu le inteleg). I-am inghesuit si eu la randul meu cu intrebari, curioasa care de cati ani este prin Germania si cu ce se ocupa.
Unul din noii amici din grupul de romani mi-a povestit impresii de pe la nuntile mixte romano-germane, la care romanii beau tuica si vin si danseaza iar germanii beau apfelsaft (suc de mere) si aplauda cum danseaza romanii. Ma rog, cred ca exagereaza putin, pentru ca eu am fost la o nunta nemteasca si oamenii au dansat, si in plus au facut diverse joculete si surprize pentru miri. De exemplu, familia miresei pregatise carti postale cu poza si adresa mirilor, pe care fiecare invitat le-a putut expedia in aer, legate de un balon cu heliu. Ideea era ca necunoscutii care gasesc cartile postale sa le expedieze inapoi pe adresa mirilor, cu o urare de bine. In plus invitatii au avut ocazia sa picteze un tablou cu urari pentru miri si sa vada un filmulet surpriza pregatit tot pentru ei. Ok, n-am avut parte de furatul si rascumparatul miresei, de scosul jartelutei sau de dansul gainii, nici de sarbele si perinitele de la nuntile romanesti, dar una peste alta m-am simtit bine.
Intr-o privinta a trebuit sa-i dau dreptate colegului roman: salata de cartofi (kartoffelsalad). Mi-a spus ca la o alta petrecere unde a fost invitat a trebuit sa aduca kartoffelsalad si nimic altceva, in ciuda insistentelor lui sa gateasca ceva mai interesant. Si m-am amuzat copios pentru ca la o alta petrecere, prietenul meu a avut de executat si de adus tot o omniprezenta kartoffelsalad. Reteta intr-un post urmator.

Concert

2007-07-07T14:12:00.000+01:00

Saptamana a trecut fara sa-mi dau seama, de fapt cam asta e unul din marile defecte ale timpului, ca trece fara sa-ti dai seama. Incep incet-incet sa ma obisnuiesc cu vorbitul in germana si cateodata reusesc sa fac si eu cate o gluma. Sau macar sa rad cand spun altii o gluma. Oricum, nu pot sa-mi inchipui cum ar fi fost daca nu stiam deloc germana. Am atatea lucruri de invatat: germana, condusul si marketing on-line. Daca pun la socoteala si cele patru ore pe drum, nu prea am timp sa ma plictisesc. Iar acasa, cu exceptia faptului ca am gatit paste intr-o seara, n-am mai facut aproape nimic. Sunt o gospodina lamentabila.
Joi am fost la concert Genesis, in Frankfurt. Biletele la concert s-au vandut de anul trecut, spre deosebire de concertele din Romania care se anunta cu maximum 4 luni inainte si unde mai gasesti bilete, de regula, si cu doua saptamani inainte de concert. Concertul mi-a placut, dar unele melodii nu le stiam si nu le-am inteles, sau as putea sa zic ca nu le-am patruns la fel de bine ca fanii trupei, unii de varsta membrilor trupei si unii si usor ametiti de bere. Phil Collins a fost jovial, a facut multe poze publicului si a incercat un pic de germana („Frankfurt, Sie sind fantastisch!“). Vorbeste germana mai prost ca mine, dar pentru el asta nu e o problema, cred.
Ca sa intram pe stadionul unde se tinea concertul, a trebuit sa parcam la capatul sirului de masini de pe marginea strazii si sa mai mergem peste jumatate de ora pe jos, dintre care o buna parte din drum pe o poteca, prin padure. La intoarcere, am stat evident la coada sa iesim din stadion, iar pe poteca din padure a fost coloana compacta. A fost prima oara cand am stat la o coada ca sa intru in padure. Drumul din padure era garnisit inclusiv cu cate un domn care facea pipi pe marginea potecii, cred ca am pomenit deja faptul ca la concert s-a baut multa bere. In stadion au misunat pe tot parcursul concertului tineri vanzatori cu butoaie de bere incarcati in rucsaci, in spate, dar si cu pahare de caipirinha. Patru euro paharul de bere si sase euro jumate caipirinha, amandoua bine aprovizionate. Chiar prea bine, judecand dupa covorul de pahare de plastic golite care a ramas in urma pe podeaua pusa pe stadion. Mi-am adus aminte de concertul depeche mode de pe stadionul national din Bucuresti, unde inainte sa inceapa concertul deja nu mai gaseai cola sau altceva de baut, chiar daca statusei la coada jumatate de ora.
Ca sa merg la concert, a trebuit sa ma invoiesc de la prima sedinta comuna cu toti angajatii firmei la care lucrez. Ieri am primit protocolul sedintei pe e-mail, in care scria ca am fost invoita si trimisa la Frankfurt pentru a gasi o orchestra pentru urmatoarea noastra sedinta. Le-am raspuns ca am vorbit cu Phil, care va incerca sa-si anuleze un concert pentru asta.
In gradina casei unde locuim acum a aparut o cusca cu iepuri. Doi mari, parintii, si unul mic, puiul, alb cu botic negru. Le apartin vecinilor care tocmai s-au mutat un etaj mai jos. Azi l-am luat si eu pe cel mic putin in brate si am avut noroc, n-a facut pipi pe mine. Ca de fiecare data cand vad un animal simpatic – iar pentru mine toate animalele sunt simpatice – m-am hotarat ca vreau si eu iepuri.

Prima saptamana de munca

2007-07-01T13:17:00.000+01:00

La serviciu, sunt ca o furnica mica intr-un musuroi imens si foarte bine organizat. Daca la biroul din Bucuresti eram una din cei 25, aici sunt una din cei cincisprezece mii plus. Banuiesc ca in timp o sa ma obisnuiesc cu viata de musuroi, de fapt deja am facut progrese sa nu ma mai ratacesc prin cladiri. Imi place la cantina, in special intr-una din cladirile cele mai noi, care are un aer high-tech si chiar imi aminteste de nava Enterprise din Star-Trek. Cand intri in holul cladirii, te ghideaza un soi de rau virtual in podea, prin care curg litere si din cand in cand apare cate o caracatita, tot virtuala. Raul se metamorfozeaza intr-un soi de roata de moara, in centrul holului, iar in cantina printre randurile de mese gasesti si cate o cascada, de data asta cu apa adevarata. Imi place faptul ca la cantina au in fiecare zi un fel vegetarian, iar mancarea este destul de buna.

Momentan sunt ocupata in special cu socializarea – evident, in limba germana – si cu invatatul conceptelor de on-line marketing. Cautand pe wikipedia diferite definitii, am dat si de “SPAM”, de care cei care ne hranim zilnic cu mail ne lovim inevitabil. Interesant, la origini termenul defineste o conserva din carne de porc. Wikipedia povesteste ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, odata cu rationalizarea alimentelor in Marea Britanie, aceasta conserva de porc, denumita SPAM, era printre putinele alimente care se mai gaseau si ajunsese prin urmare foarte raspandita. Probabil ca rivaliza cu crevetii nostrii post-revolutionari, daca va mai aduceti aminte despre ce e vorba. Termenul a fost facut faimos, se pare, de Monty Phyton intr-un sketch din anii 70.

In autobuz de la gara spre serviciu m-am intalnit de doua ori cu tineri romani. De altfel, in fiecare dimineata mi se parea ca aud vorbindu-se romaneste – probabil ca asa incepe sa se manifeste dorul de casa. Intr-o dimineata insa am auzit-o pe tanara din fata mea, spunandu-i prietenului ei ca “vrea unul mic si pufos” si mi-am zis, asta chiar ca e in romana, asa ca am intrat un pic in vorba cu ei. N-am reusit sa smulg de la nici unul din ei, si nici de la cei de a doua zi, de cat timp sunt in Germania, probabil ca era secret de stat. Asta in timp ce eu ciripeam, incantata de intalnire, ca sunt de o luna pe aici si cat de frumos e in biroul de la Bucuresti, unde am lucrat cinci ani pana sa vin in Germania.

Prin cladire, la birou, aud frecvent vorbindu-se engleza si alte limbi si vad aproape in fiecare zi indieni cu turban. Eu inca nu m-am dus in ie la servici, dar poate nu-i o idee rea, ca sa contribui si eu cu ceva la peisajul multicultural.

Intr-una din zilele saptamanii trecute a fost Siebenschläfer Tag – Ziua lui Doarmesapte, intr-o traducere aproximativa – care inseamna ca asa cum a fost vremea in ziua respectiva, va fi si in urmatoarele 7 saptamani. Un fel de Ziua Cartitei de la americani. Siebenschläfer este un animal din categoria soarecilor, care traieste de multe ori in acoperisurile si podurile caselor, doarme sapte luni iar cand se trezeste, e foarte vioi in timpul noptii si tropaie prin acoperis de trezeste toata casa. Anexez o poza cu Doarmesapte cu mentiunea ca nu am facut-o eu. N-am cunoscut nici-un Doarmesapte in persoana pana acum.

Sper sa nu fie dupa cum a prezis Siebenschläfer Tag, pentru ca a fost frig si a plouat. De altfel, a fost frig si a plouat toata saptamana si cred ca daca am fi facut o medie intre temperatura de aici (12-18 grade) si cea din Romania (35 – 40) am fi avut o vreme placuta peste tot. Pentru mine e o adevarata provocare ce sa mai scot dimineata din dulap sa pun pe mine, pentru ca hainele de toamna-iarna sunt inca acasa, in Bucuresti.

Am continuat orele de condus, de data asta la ore imposibile de genul sapte dimineata, pentru ca seara nu mai am timp. Cred ca am facut un real progres la schimbatul vitezelor si am si condus, prima oara, pe autostrada. Margit mi-a spus ca aici examenul practic dureaza aproape o ora de condus, inclusiv pe autostrada, iar regulile de care eu n-am habar, aici le invata copiii deja din scoala. Si m-a intrebat daca eu chiar am dat examen pentru carnet sau am dat spaga sa-l primesc. Din asta deduc ca mai am destule ore de facut pana sa pot fi lasata libera si singura la volan, in traficul nemtesc.
Spre lamurire: am dat examenul pe bune, acum sapte ani, dar proba practica a constat in cinci minute de condus pe niste stradute fara trafic intensiv si intr-o parcare laterala bine executata, ceea ce probabil ca l-a induiosat pe politist.

Ce ne preocupa acum este sa gasim un apartament de inchiriat mai aproape de serviciul meu asa incat sa reduc calatoriile zilnice de la patru ore dus intors la doua, maxim trei ore. Vorba unui coleg, acum fac de acasa pana la birou cat as face cu avionul pana in Barcelona. Am vazut in weekend doua apartamente frumoase, in localitati care pareau aproape de servici, dar cand am cautat pe internet conexiunile cu trenul am constatat ca nu-i o mare diferenta fata de cat calatoresc acum. Se pare ca fara masina in Germania trebuie sa ma obisnuiesc cu cateva ore zilnice cu trenul intre casa si servici, timp in care, de ce sa ma plang, pot sa mai citesc cate un roman in germana.

Despre munca si timpul liber

2007-06-24T16:30:00.000+01:00

Merg la munca de joia trecuta. Deocamdata nu am multe de facut dar trebuie sa invat despre ce e vorba in on-line marketing, iar colegii mei nu s-au hotarat inca ce felie de treburi o sa preiau eu. Dupa cum i-am spus lui Jan, impart biroul cu inca o fata si cu doi oameni (Menschen = oameni, trebuia sa zic Männer = barbati).
In prima zi de lucru, colegii mei au dat un mic chef la birou. Nu era pentru mine, ci pentru un coleg care se insurase si care a primit cadou doua coroane pe o perna de plus, un voucher (nu stiu pentru ce) si mica petrecere. M-am gandit, melancolic, la petrecerile de la biroul din Romania unde ma distram de minune, pentru ca eram intre prieteni. Aici m-am simtit un pic stinghera – asa ca in prima zi la un loc de munca, dar si ca intotdeauna in ultimul timp la petreceri unde ma tem ca cineva o sa ma intrebe ceva iar eu n-o sa pricep nimic. Cativa colegi care ma cunosteau dinainte au fost mirati sa vada ca vorbesc germana. Le-am spus sa nu se lase inselati de o conversatie superficiala, de fapt vorbesc atat de prost incat aproape ca nu se pune.

La serviciu ajung in aproximativ doua ore, ceea ce inseamna ca ma trezesc destul de devreme si ajung dupa opt seara acasa. O bucata de drum ma duce prietenul meu cu masina, pana in cel mai apropiat oras mare de unde iau un tren rapid (intercity sau S-bahn) pana in Heidelberg, iar acolo cobor si iau alt tren pana in Walldorf.
Nu sunt un caz singular, multi oameni calatoresc aproape zilnic cu trenul intre orasul in care locuiesc si locul in care muncesc. Legaturile sunt bune, trenurile destul de dese si de rapide. Mai au totusi si intarzieri de 5 – 20 de minute, nu e chiar ca la japonezi. In tren, calatorii citesc, lucreaza la laptop sau, dupa cum am vazut vineri seara cand ma intorceam de la munca, beau bere. Un grup de tineri, de altfel imbracati in costum, care s-au asezat langa mine, au dat gata fiecare cate trei beri, si asta numai in 20 de minute cat am impartit aceeasi bucata de drum. Nu stiu de unde tot scoteau berile alea.

Cred ca mai am multe de invatat despre obiceiurile tinerilor de pe aici. In revista Spiegel am citit un articol despre cat de multe cazuri de alcoolism sunt la tineri minori, in parte si din cauza unor petreceri in discoteci, in care pentru o suma fixa platita la intrare tinerii pot sa bea ce vor si cat vor (asa numitele Flatrate-Party sau All-You-Can-Drink-Party).
Petreceri de altfel sunt destule si pe tematici diverse. De exemplu, petreceri ale celor peste treizeci de ani. Sau petreceri cu diverse tipuri de muzica. Ieri seara ma intorceam cu prietenul meu dintr-un bar din Mainz, pe la doisprezece noaptea, cand am observat ca din parcarea subterana se adunau din toate colturile tineri imbracati complet in negru, si tinere imbracate tot in negru, cu fuste extrem de scurte, pantofi platforma si ciorapi negri, machiate cadaveric. Prietenul meu mi-a spus ca probabil mergeau la un “gothik party”, o petrecere unde se asculta muzica rock, gothica. M-am gandit tot drumul, oare ce o face pe o fata sa se imbrace complet in negru, sa se macheze in halul ala si sa mearga de mana cu un tanar sleampat, imbracat tot in negru, eventual cu un craniu pictat pe tricou, la o petrecere unde se asculta muzica morbida. Evident, sunt intrebari de persoana care n-a gustat in mod special rockul in adolescenta si care in plus se apropie de varstele acelea, cand afirmatii de genul “pe vremea mea..” sunt la ele acasa.
Dar pe bune, cand eram eu studenta la noi nu erau petreceri de genul asta sau poate pe mine nu ma invitau, pentru ca eram asa, mai soarece de biblioteca?

Paranteza de mai sus, despre petreceri sau tinerii care beau mai mult decat trebuie, nu se vrea o descriere exhaustiva a modului in care germanii isi petrec timpul liber. Sunt lucruri diferite de facut, bineinteles totul depinde si de varsta, interese si daca esti sau nu familist. Se merge la restaurant sau la cinema, se face mult sport, se merge cu bicicleta. Si sunt multe locuri in care familiile cu copii pot sa-si petreaca timpul, de exemplu mici parcuri de distractie amenajate insa altfel decat modelul Disneyland. Un exemplu: Kletterwald-urile, unde te poti catara ca Tarzan, din copac in copac, pe instalatii amenajate si complet asigurat cu franghii.
N-am incercat inca, dar am vazut un astfel de Kletterwald si abia astept sa ma cocot si eu prin copaci.

Marketing, supermarketuri si reciclare

2007-06-20T19:31:00.000+01:00

Mi se pare interesant modul in care sunt promovate produsele in Germania. Si nu vorbesc doar de reclamele TV, ingenioase si profesionist facute. Pe toate cutiile de dulciuri pe care le cumparam e anuntat un concurs - intri pe site, pui codul de pe pachet, castigi nu stiu ce. Avem in frigider in permanenta vreo 3-4 concursuri latente. Iar cerealele sunt la curent cu ultimele productii cinematografice si gasesti mici cadouri in pachet, pe tema filmului. Pana aici, nimic nou sub soare, si la noi in Romania infloresc promotiile si concursurile. Daca la inceput, acum vreo 15 ani, mancam la greu ciocolati ca sa trimit ambalajele la concurs, de radea mama de mine, acum nici nu le mai bag in seama.
Ce mi se pare in schimb un pic altfel, este cat de plastic sunt descrise produsele pe ambalaj sau in reclame. Cremos si delicat, gustos, usor, natural .. greu de descris, dar sunt adevarate poezii pe ambalaje.

In supermarket, diversitatea produselor ma lasa in continuare gura-casca. Poti sa mergi minute in sir printre rafturile de iaurturi, branzeturi, dulciuri sau cereale. Prin raioanele astea imi pierd eu vremea, in timp ce Jan sta la coada la wursti (carnati). Produsele sunt interesant asociate, de exemplu langa fructe gasesti frisca la tub sau alimente bio, langa produsele congelate gasesti condimente potrivite pentru fiecare fel iar intr-un magazin de carti, care se intinde pe trei etaje, langa cartile de meditatie si yoga gasesti rafturi cu lumanarele si uleiuri aromate.
Oricum, ca sa nu cad in tentatia de a umple cosul cu te miri ce, m-am invatat sa ma mai uit si intr-o parte, ca femeile cucernice cand trec pe langa un tanar cu vino-ncoace.
In supermarketul Real, la iesire sunt si case normale, cu vanzatoare, dar si case unde iti scanezi singur cumparaturile daca ai o cantitate mai mica, le pui in pungi si dupa ce o voce suava te anunta totalul, platesti cu cardul sau cash, la automat. Ca sa nu pacalesti cumva casa, cosul trebuie pus pe un soi de cantar, de acolo treci fiecare cumparatura prin scanner, iar sacosile in care pui cumparaturile sunt de asemenea cantarite automat.

Tot la supermarket, la intrare, exista automate care iti iau sticlele goale de bauturi sau lazile cu sticle si-ti dau un bonulet, cu o suma care se scade din valoarea cumparaturilor urmatoare, la casa. De exemplu, pentru o ladita de sticle de apa minerala, care costa 6-7 euro, primesti inapoi pentru sticlele goale cam 3 euro.

De altfel, germanii au foarte bine pus la punct sistemul de reciclare. Gunoaiele se depun in containere diferite – albastru pentru hartie si plastic, verde pentru deseurile biodegradabile, negru pentru toate celelalte deseuri. Sticla se colecteaza separat, in containere care se gasesc din loc in loc in oras. Deseurile bio le strangi in casa, in pungi speciale de hartie, de asemenea biodegradabile. Sunt tare incantata, pentru prima oara fac si eu ceva concret (oricat de minor) pentru reciclarea deseurilor. Chiar am reusit sa separ si mai bine cartoanele si hartiile decat o facea prietenul meu in mod obisnuit, si am grija sa pun si cea mai mica hartiuta la deseurile pentru containerul albastru.

Din noile mele aventuri lingvistice: la Body Shop, vrand sa cumpar un ulei de corp, am intrebat-o pe vanzatoare: “pot sa-l gust?”. A fost politicoasa si n-a schitat decat un zambet, cred ca se prinsese din prima ca habar n-am ce vorbesc. De ce confund a gusta (shmecken) cu a mirosi (riechen) nu pricep, poate pentru ca amandoua se refera la simturi.

Apropos, termenul de “smecher” provine din germana, chiar de la cuvantul “schmeken” (a gusta). “Schmeker” era specialistul care degusta vinurile pe vremuri, ajutand comerciantii sa cumpere vinul bun. Pentru ca nu putea fi pacalit cu usurinta, in timp s-a extins sensul, devenind “smecherul” de azi.

Marfa si banii

2007-06-20T12:12:00.000+01:00

Asta seara butonam telecomanda inainte de culcare si la un moment dat mi s-a parut ca-l vad pe Papadopol. Imi zic, Quatsch (asta-i alta vorba frecventa la germani, un fel de “aiurea, prostii”) – o fi vreo reclama. Dar ma uit mai departe, curioasa, si ce vad: tocmai rula “Marfa si banii”. Desi un film premiat si laudat, nu-l vazusem pana acum. Poate din cauza impresiei raspandite ca filmele romanesti nu sunt bune, au in ele ceva fals, tras de par. Sau poate ca am fost atat de obisnuita sa vad filme in engleza incat cand vad un film romanesc mi se pare ciudat, ca si cum te auzi prima oara inregistrat si ti se pare ca asta nu-i vocea ta. Oricum, am fost asa de bucuroasa sa vad un film romanesc pe un post nemtesc, ca l-am vazut pe tot. Nu-i un film rau, te captiveaza la un moment dat iar personajele sunt destul de realist conturate.
Ce m-a induiosat – pe langa primul film in limba romana, cu subtitrare in germana, pe care l-am vazut – au fost lucrurile pe care le-am trait si eu si care mi se pare ca s-au schimbat mult in ultimii ani. Cateva exemple:

Drumul prost asfaltat de la Constanta la Bucuresti, cu inevitabilele hartoape si variante pe drumuri de tara. Cand s-a turnat filmul autostrada cred ca era doar pe hartie. Ma intreb cum ar fi circulat pe autostrada cei trei traficanti fara voie si cred ca filmul si-ar fi pierdut tot farmecul.
En-gros-urile de unde buticarii cumpara marfa mai ieftina. Personajele din film cumpara de la Niro baxuri de ulei, Coca-cola, croissante pe care le duc apoi la Constanta, sa le vanda la butic. Mie buticurile imi creaza o anumita stare de bine, de nostalgie. In Germania nu poti merge la 10 noaptea la chiosc, la coltul strazii, sa cumperi ceva de la non-stop. Am inteles ca e ilegal sa ai magazinul deschis non-stop. Acasa, tot timpul o incurajam pe mama sa mai cumpere si de la vecinul cel simpatic, de la blocul de vis-a-vis, chiar daca marfa lui era mai scumpa decat la hipermarket. Vreau ca micilor antreprenori sa le mearga bine, si imi tot fac calcule cat pot sa castige ca dupa ce platesc toate cheltuielile sa le ramana un mic profit. Meteahna asta ma urmareste si aici in Germania, unde ma fascineaza in schimb brutariile mici si cochete, pizeriile, gelateriile, florariile sau alte magazine din orasele mici, unde abia daca vezi intrand clientii si nu e niciodata coada dar, cumva, o duc ok.
Politistii carora le dai spaga ca sa nu platesti amenda. Totusi, eu n-am o parere proasta despre politisti si nu cred ca toti iau spaga sau ca sunt prosti. Cand mi s-a furat poseta in scara blocului, in Bucuresti, politistii au gasit hotul a doua zi. Din pacate nu si poseta sau actele, dar totusi, intamplarea mi-a lasat o impresie de competenta relativ la politisti, care nu a fost decat usor zdruncinata de stilul ridicol in care a trebuit sa scriu declaratia, dictata de un tanar politist.
Benzinariile unde nu gasesti decat benzina, fara magazinele cochete care rivalizeaza uneori cu un mic supermarket. Eroii din film sunt insetati si vor o cola, dar cand cel care e la volan opreste la o benzinarie, celalalt ii spune “de ce opresti ma aici, astia n-au decat ulei..”. Pe mine inca ma fascineaza magazinele benzinariilor de azi, cele cu brand, unde tot timpul imi vine sa cumpar ceva – o revista, un portofel, un croissant. O fosta colega de la cursul de marketing, care lucreaza in domeniu, mi-a povestit ca sunt special gandite ca in drumul de la intrare pana la casa si inapoi sa te lovesti de o gramada de lucruri care sa-ti faca cu ochiul. Ce diferenta fata de statiile de alimentare de acum cativa ani, care aveau doar pompele si un acoperis. Acum, poti sa mergi si la toaleta.

Despre termopane

2007-06-18T18:06:00.000+01:00

Mama a pus recent geamuri termopan in apartamentul ei. Desi m-am impotrivit cat am putut adoptarii acestui semn al bunastarii pe care-l reprezinta termopanele (aiurea, n-am avut bani sau am preferat sa-i cheltui pe vacante in strainatate), era momentul sa schimbam geamurile. Cele vechi, din tamplarie de lemn, mai pierdeau cate o bucata de fiecare data cand erau deschise, iar mama ajunsese sa le izoleze cu tot felul de materiale fanteziste, inclusiv banda scotch, ca sa nu mai fie curent in casa.
Nu a durat mult, in mai putin de o saptamana de la plata avansului termopanele erau instalate. De fapt, munca efectiva a durat doua zile. Mama mi-a povestit totul la telefon, multumita inclusiv ca oamenii au lucrat curat si n-au facut mai multe stricaciuni decat era cazul. Dupa oamenii cu termopanele, au venit alti oameni, care au reparat zidurile si zugraveala si au montat un pervaz pe dinauntru si afara. Dupa oamenii cu reparatul, mama a trebuit bineinteles sa faca curatenie, sa scoata molozul si asa mai departe. Dupa aceea, trebuie puse jaluzelele pe care mama le-a cumparat, dar nici cei cu termopanele, nici cei cu reparatiile nu le-au montat – nu era in contract. Mama e totusi multumita, desi este foarte obosita si in final totul a costat mai mult decat ne asteptam si treaba tot nu e terminata.
Cu ceva timp in urma, in apartamenul inchiriat de prietenul meu german a trebuit schimbata gresia. Lucratorul neamt a venit, a masurat, s-a apucat de lucru. In urma lui, totul a ramas curat, aranjat, fara nici un fir de ciment sau vreo placa de gresie uitata. Pe mine m-a fascinat si curatenia de laborator pe care a lasat-o in urma, dar si materialele sofisticate pe care le folosea – de exemplu, un soi de izolatie din textil si plastic, care se interpune intre podea si placile noi de gresie.
Jan este foarte mirat, de ce la noi in urma unor lucratori trebuie sa vina alti lucratori si sa platesti alti bani, ca sa fie treaba gata, si mi-a spus ca aici si jaluzelele ar fi fost montate la final. I-am explicat ca uite, si asta e unul din motivele pentru care ne plac noua nemtii.

A treia saptamana in Germania

2007-06-18T17:49:00.000+01:00

Am primit permisul de munca. In loc de cele 3-4 saptamani “promise”, a durat numai 2 saptamani, iar saptamana asta ma pot apuca de lucru. Deci, jos palaria birocratiei nemtesti, pentru ca a cedat la modul pozitiv insistentelor viitorilor mei angajatori, care au sunat si de doua-trei ori pe saptamana sa spuna ca au nevoie de mine cat de repede cu putinta.
Intre timp, fac ore de sofat, pentru ca desi am permis de conducere, nu am condus niciodata dupa ce am terminat scoala de soferi. Am stat de multe ori pe ganduri in trecut, mai ales cand eram exasperata de tramvaiele bucurestene, daca sa-mi cumpar sau nu masina. Un fost sef m-a sfatuit sa nu-mi iau masina, pentru ca cheltuiesc mult mai putin luand taxiul in fiecare zi, daca am nevoie. Cam asa mi-am spus si eu, socotindu-mi atent finantele si vazand in acelasi timp cum creste inghesuiala si stresul din traficul bucurestean, de la o luna la alta. Mi-as fi dorit totusi sa am masina, mai ales cand m-a vizitat Jan, am fi avut o libertate de miscare mai mare si i-as fi aratat poate mai multe locuri frumoase din Romania.
Orele de sofat in Germania sunt, bineinteles, in limba germana. A nu se intelege ca am o fixatie cu asta, dar traiesc o experienta noua prin prisma faptului ca inca nu pot sa comunic, in germana, asa cum mi-as dori. Iar firea mea expansiva, glumeata si comunicativa se simte parasita intr-un colt, cu calus la gura si naucita de noua limba in care trebuie sa se exprime. La petreceri tac, zambesc si ascult, din cand in cand fac cate o glumita daca ma loveste inspiratia, uneori dau din cap desi habar n-am despre ce se discuta si inteleg doar crampeie de conversatie. Cand cineva mi se adreseaza, fac ochii mari si de multe ori raspund, la risc, ”Ja”. Nu-i o strategie prea buna.
La sofat insa nu-i chiar asa de complicat, am invatat termenii de baza precum frana, acceleratie, dreapta, stanga si asa mai departe si merge. Strazile sunt foarte libere, nu recunosc locurile prin care conduc, de multe ori am impresia ca sunt intr-o simulare pe calculator si nu in realitate. Instructoarea, Margit, da instructiuni non stop si e destul de rabdatoare. Nu mi-a dat peste mana cand am bagat gresit in viteza a patra, in loc de a doua. Dialogul nu este foarte infloritor, ceva de genul (ea) “acum la stanga” iar eu “Cum, cum? Unde?”. Expresia mea favorita este “ein bisschen mehr Gas gegeben” – adica accelereaza un pic, sau mot-a-mot, mai da-i un pic de gaz.

Picnic in Heidelberg

2007-06-12T17:01:00.000+01:00

Joia trecuta, zi libera oficial, am fost invitati la un gratar in Heidelberg, de viitorii mei colegi. Mi se pare interesant ca germanii – si alte natiuni vestice – care nu sunt prin excelenta credinciosi, au zile libere in majoritatea sarbatorilor religioase importante (altele decat Pasti, Craciun). Gratarul s-a tinut pe malul raului Neckar, pe pajiste, unde probabil jumatate din suflarea Heidelbergului se aduna la plaja sau la picnic in zilele frumoase de sarbatoare sau in weekend. M-am relaxat vazand atatia oameni relaxati – unii jucau fotbal, o fata langa noi exersa jonglerii cu mingi sau popici, mai incolo erau si altii la gratar. Si nu se auzea muzica de nicaieri.
Colegii mei (viitori) pregatisera o gramada de mancare – fripturi de multe feluri, salate, iar pentru vegetariana de mine, dovlecei, vinete, branza, cartofi si ciupercute. Mi-a placut ca un simplu gratar, la care eram obisnuita sa vad mici si pulpe de pui, si eventual ciuperci pentru mine, a fost de fapt o ditamai masa in aer liber, asa de atent pregatita si cu atat de multe feluri de mancare. Iar modul cum aratau preparatele pentru gratar – cu condimente, felii de rosii, totul frumos portionat si ambalat – m-a dat gata. Sunt o vegetariana gurmanda, de asta scriu atat de mult despre mancare.
Unul dintre colegi a venit cu fetita lui de doi ani, care normal, nu prea statea locului, si care a fost preocupata sa stranga diversele gunoaie si sa le duca la cos. Tatal ei a primit oferte de job pentru ea, de la ceilalti colegi (“stie sa spele si ferestrele?”) si a spus ca, pentru contracte de o saptamana, ofera reduceri.
Viitoarea mea firma are o proprietari tineri si o echipa la fel de tanara si internationala – exista o japoneza, o englezoaica, un australian, curand vor avea si o romanca. Sunt simpatici si comunicativi. Eu sunt mai putin comunicativa, pentru ca-mi este greu sa exprim idei mai complexe decat “e cald”, “e frig” sau “am foame” in limba germana. Bine, exagerez, pot sa spun mai multe lucruri in germana. Am intrebat-o pe colega japoneza (nascuta in germania, de fapt, dintr-un parinte japonez si unul german) unde a iubit, in loc de unde a locuit. Jan a fost acolo sa salveze situatia si sa corecteze intrebarea.

Mi se mai intampla sa incurc frecvent diversi termeni care seamana intre ei – exemplu “hosen”, adica “pantaloni” si “hasen”, adica “iepuri”. Pentru mine, e inca absolut obisnuit sa spun ceva de genul “iepurii mei sunt la spalat” sau “ma imbrac cu iepurii albi azi”. La un alt gratar, de data asta la parintii lui Jan, le-am spus invitatilor ca invat germana uitandu-ma la televizor, in special la reclame, ceea ce ma imbogateste cu expresii precum (in romana traduse) “mai ieftin, mai gustos”, “deja testat”, “acum, cu mai putin zahar”.

Birocratie sau poate ca asa ar trebui sa fie

2007-06-12T17:00:00.001+01:00

Ca cetatean roman, ca sa muncesc in Germania am nevoie de permis de munca. Din fericire, am deja o oferta de job, absolut necesar ca sa obtin acest permis.
Pentru permisul de munca, a trebuit sa depun un teanc de documente la Biroul de munca (“Arbeitsagentur”) iar acum am de asteptat, 3-4 saptamani, pentru un raspuns.
Jan a fost un adevarat impresar, m-a dus de mana peste tot, a vorbit prin toate birourile prin care am fost si a obtinut diversele documente de care aveam nevoie. Timp in care eu zambeam frumos, incercand sa par un cetatean demn de a munci in aceasta tara, si dand din cap ca sa nu creada functionarii ca nu inteleg nimic. La banca, unde mi-am deschis un cont, am renuntat sa dau din cap, pentru ca efectiv nu intelegeam nimic din tot ce mi s-a spus si am semnat.
Despre birocratia care m-a impresionat placut: intr-o singura zi, in aproximativ o ora, eram inscrisa la primaria locala cu noua adresa, aveam cont la banca si eram in baza de date pentru asigurarea de sanatate. La o zi dupa ce m-am inscris la noua adresa, la o alta institutie unde aveam nevoie de un document (si chiar, intamplarea face, in alt oras) apaream deja cu adresa noua. Mi-a mai placut ca functionarii sunt deschisi si rabdatori si ca te primesc direct in biroul lor. Nu exista ghisee, doar la intare sunt de regula receptii mari si bine organizate, care te intampina sa-ti dea informatii si sa te trimita unde e nevoie. Si mi-a mai placut faptul ca institutiile publice – precum acest “Arbeitsagentur” au o identitate proprie, un logo, brosuri de prezentare, mesaje catre public – intocmai ca si o firma privata.
Cam acestea sunt primele mele impresii despre birocratia si institutiile publice germane. Ce mi se pare interesant, este ca germanii insisi se plang ca birocratia lor este teribila. Da, sigur. Si marmota invelea ciocolata in staniol..

Viata de caine

2007-06-12T16:58:00.001+01:00

Este vorba despre cei doi caini ai mamei lui Jan. Scriu despre ei pentru ca sunt simpatici, dar si din spirit de solidaritate, si ei fiind, ca si mine, imigranti in Germania, si tot din motive sentimentale. Sunt de fapt adoptati de tatal vitreg al lui Jan, unul este din Polonia si celalalt din Spania, dar fiind de mai mult timp pe aici, amandoi inteleg germana mai bine ca mine. Amandoi sunt de talie mare si sunt complementari soneriei de la intrarea in casa. Cand intri, evident, sar pe tine, dar la modul afectuos, chiar prea afectuos. Pe ea o cheama Kiwi si este neagra, pe el il cheama Boss si este cafeniu. Dupa parerea lui Jan, Kiwi este putin psihopata pentru ca cere atentie in continuu si daca nu e bagata in seama, actioneaza imprevizibil. Totusi, stie sa stea jos, sa dea laba si ii place sa fie scarpinata pe burta. Amandoi trag parturi, dupa cum ne-a povestit mama lui Jan, si dupa cum am putut sa miros eu insami intr-una din vizite. Cel mai rau este, ni s-a mai povestit, atunci cand trag parturi in timp ce calatoresc cu masina stapanilor. Un weekend in iunie se pare ca vom avea grija de ei, pentru ca parintii lui Jan vor fi plecati. Poate din cauza ca amandoi sunt destul de balosi, prietenul meu n-a fost prea incantat de perspectiva de a ne petrece cateva ore zilnic cu ei, dar eu l-am imbarbatat cum am putut.

Prima saptamana

2007-06-12T16:52:00.000+01:00

Prima saptamana in Germania

.. nu e chiar prima saptamana. Am mai fost aici, de multe ori, si la traininguri, si in ultimul an ca prietena a iubitului meu prieten neamt. Dar, acum, este prima saptamana de cand ne-am mutat impreuna.
Sa incep cu sparanghelul si capsunile, pentru ca este plin sezon. Peste tot - pe marginea autostrazilor, in orase sau la marginea lor, vezi bannere mari cu "Erdbeeren" (capsuni) si "Spargel - taglisch frisch" (sparanghel - zilnic proaspat). Inca nu m-am hotarat daca sunt un fan al sparanghelului, sunt innebunita insa dupa capsuni si nu stiu de ce ma fascineaza sa vad toate anunturile astea cu capsuni proaspete. Poate pentru ca ai posibilitatea sa mergi sa-ti culegi singur capsunile de pe campurile fermierilor (ceea ce n-am incercat inca, marturisesc) sau pentru ca ma amuza machetele mari de reclama, in forma de capsuni, care troneaza pe camp. Poate pentru ca mi se pare ca nemtii fac dintr-un sezon - cel al capsunilor si al sparanghelului - un fel de mare actiune de marketing, in care isi vand marfa direct din ferma sau de pe marginea autostrazii. In orice caz, de fiecare data cand trec pe langa semnele respective, imi ploua in gura. Deci functioneaza.
De curand l-am convins pe Jan sa mergem la una din fermele din apropiere sa cumparam capsuni. El, un obisnuit al supermarketului Real de unde-si cumpara tot ce are nevoie, a fost impresionat de calitatea si pretul mai mic al legumelor de la ferma. Eu am fost impresionata de ferma in sine, de hangarele mari pentru utilaje, de ordinea de acolo, de poneiul care pastea linistit in tarcul lui. Magazinul in sine mi-a adus aminte de magazinele de la tara, din satul bunicilor, sau de aprozarele din copilarie. Doamna care vindea era probabil sotia fermierului, capsunile erau asezate in cutii practice din carton, un caine mare dormea intr-un colt sub un scaun. Sparanghelul este destul de scump, 4-5 euro kilogramul, dar nu din acest motiv n-am cumparat, cat din cauza ca habar nu avem, nici eu nici el, cum se gateste. Iar gatitul este oricum un capitol la care am multe de invatat, si fara sa incerc lucruri inedite precum sparanghelul.
Capsunile in schimb au fost excelente.